<<< Cuprins
Martirii
primului val de prigoană
În primele
patru secole ale creştinismului, zece valuri de prigoană generală au fost
revărsate asupra urmaşilor lui Cristos. Primul val a fost dezlănţuit de
împăratul Nero. El a fost al şaselea împărat al Romei, în mod indirect, el e
pomenit de două ori în Noul Testament. Odată în Faptele apostolilor 25:11, unde
Pavel zice lui Festus: „Cer să fiu judecat de Cezarul”. A doua oară e în 2
Timotei 4:17, când tot Pavel spune că a fost izbăvit din „gura leului".
Nero a ajuns
împărat când avea doar 16 ani. Mamă-sa Agripina, prin uneltiri ticăloase, şi-a
otrăvit bărbatul, pe împăratul Claudiu şi pe fiul lui, curăţind astfel calea
spre tron lui Nero, fiul ei dintr-o altă căsători. În primii ani, a cârmuit cu
înţelepciune, căci a avut sfetnici abili. Crescând mare, firea sa violentă a
început să se arate. El a alunecat sub influenţa nefastă a unei femei, renumită
în frumuseţe, Popea Sabina, care era proverbială în goana după vanitate, lux şi
trai în stricăciune. Despre ea se spune că ţinea 500 de măgăriţe ca să facă
baie în laptele lor, spre a-şi menţine frumuseţea. Nero dorea să se
căsătorească cu ea, deşi avea o soţie, pe Octavia. Agripina luând partea celei
neglijate, Nero a plănuit moartea mamei sale prin înec. În acest scop, a
trimis-o la ţară într-o barcă, ce urma să se umple cu apă de îndată ce pleca de
la ţărm. Dar Agripina s-a salvat înotând până la ţărm. Totuşi ea a fost omorâtă
cu sabia de nişte călăi, ce au fost trimişi de Nero, imediat ce a aflat că a
scăpat de la înec. A divorţat de Octavia, apoi a exilat-o pe o insulă, unde a
fost omorâtă. S-a căsătorit cu Popea, dedându-se unei vieţi fără frâu şi celor
mai sălbatice porniri. Făcea orice, nu mai ţinea cont de demnitatea sa, ci doar
să fie aplaudat şi lăudat. Uneori cobora în arenă şi se amesteca cu gladiatorii
şi cu luptătorii de profesiune spre a fi aclamat de gloate. Apoi şi-a construit
un palat măreţ numit „Casa de aur". Palatul era împrejmuit de grădini
mari, lacuri, băi şi locuri de petrecere. Ca să-şi poată termina palatul,
aducea acuzaţii imaginare oamenilor bogaţi din Roma, astfel ei erau omorâţi şi
averile confiscate treceau în vistieria împăratului. Filozoful Seneca, fostul
său dascăl, la fel a fost acuzat. Dar el a preferat să moară de mâna sa, decât
să fie torturat de călăii lui Nero. Astfel a intrat într-o baie caldă şi şi-a
deschis venele spre a-i curge tot sângele. La fel a făcut şi soţia sa. Atât de
obişnuită a devenit metoda de a primi mesaje de moarte încât oamenii îşi căutau
singuri căile de a muri cât mai uşor, fără să se lase pe mâna călăilor.
Cam în acest
timp, Roma a fost cuprinsă de flăcări. Din cele patrusprezece cartiere ale ei,
şase au fost distruse de foc. Abia după şase zile au reuşit să stingă focul.
Dar alt foc a izbucnit în partea opusă. Multe temple vechi, monumente, lucrări
de artă au fost cu totul nimicite de flăcări. Roma a fost oraşul cel mai mare
pe vremea aceea. O inscripţie, descoperită în 1941 la Ostia, conţine date
statistice şi indică că populaţia cetăţii imperiale în anul 14 d.Cr. a fost de
peste 4.000.000 locuitori (Am. Journ. of Arch, 45, 1941, p. 438). Când
flăcările au cuprins oraşul, populaţia a intrat în panică, flăcările se ridicau
la mari înălţimi, dar Nero, urcat într-un turn cu harfa sa, cânta arderea
Troiei zicând „Doream să văd ruina tuturor lucrurilor”.
Tacitus,
istoric roman, în Analele sale XV, 44, descrie cum Nero, ca să scape de
suspiciunea că a dat foc Romei, a aruncat vina pe creştini.
Se spune că
Nero dându-şi seama de-alarmarea poporului şi că tronul îi este în primejdie,
începu să alerge pe străzi şi cu mână largă arunca bani mulţimilor adunate până
ce şi-a golit punga, apoi acuză pe creştini că ei au incendiat Roma şi porunci
să fie vânaţi, torturaţi cum se poate mai groaznic şi omorâţi fără milă.
Torţele lui Nero
Pe unii din
creştinii prinşi, Nero a poruncit să-i învelească în câlţi, să fie unşi cu
smoală, apoi să fie ridicaţi pe stâlpi înalţi de 4-5 m. În grădina palatului
şi să li se dea foc. Astfel, seara, grădina îi era luminată de trupurile
creştinilor, în timp ce Nero sta pe balcon cu curtenii săi şi se desfăta
privindu-i. El spunea că acestea sunt torţele sale.
Din cauza
cruntei prigoane dezlănţuită de împărat, bieţii creştini nu se mai puteau aduna
pentru închinăciune decât în ascuns. La marginea Romei, se aflau nişte galerii
de unde s-a scos cândva piatră pentru clădirile Romei. Aceste subterane se
numeau catacombe. Cum unii din sclavii care au lucrat în aceste catacombe s-au
încreştinat, s-a ajuns la ideea ca să se adune în aceste locuri sub pământ
pentru închinăciune. Când se însera, creştinii se strecurau pe furiş spre
catacombe. Pe drum mereu se uitau în urmă să vadă dacă nu sunt urmăriţi. La
început, duşmanii n-au ştiut nimic despre aceste întruniri. Creştinismul a
început să se lăţească ca şi focul în mirişte. Fiecare era o adevărată torţă
sfântă şi aprindea pe altul cu acelaşi foc sacru. Soţia creştină îşi convertea
soţul; sclavul îşi convertea stăpânul; stăpânul convertea pe alţi sclavi;
centurionul îşi convenea soldaţii. Creştinismul pătrunsese până în casa
Cezarului. Pavel, în epistola către fraţii din Filipi, spune: „Toţi sfinţii vă
trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului" (Filipeni 4:22). Lanţurile
lui Pavel i-a îmbărbătat şi i-a înflăcărat mai mult.
La Roma erau în
totul adevărate cuvintele: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua"
(Romani 8:36). Dar cu cât îi omorau mai mult, cu atât se înmulţeau şi mai mult.
Văzând că nu-i pot stârpi numai cu ajutorul denunţurilor particulare, au fost
puşi spioni pe urmele lor. Aceştia s-au strecurat printre cei credincioşi,
prefăcându-se că şi ei sunt creştini. Astfel au ajuns să cunoască toate
locurile de întâlnire pentru închinăciune din catacombe. Uneori erau ridicaţi
cu grămada din catacombe. Altădată, le zideau intrarea la galeria laterală
unde erau adunaţi şi îi lăsau acolo să moară de foame.
Judecarea celor
învinuiţi de creştinism nu dura prea mult. Acuzatului i se cerea să-şi
tăgăduiască crezul şi să ardă tămâie în cinstea împăratului, iar dacă nu voia,
era osândit la moarte.
În timpul
acestui val de prigoană au fost martirizaţi apostolii Petru şi Pavel, Aristarh
Macedoneanul, Trofim Efeseanul, un tovarăş al lui Pavel care a rămas bolnav la Milet,
iar după aceea a ajuns la Roma, a luat parte la martirajul lui Pavel, fiind
denunţat, a fost decapitat şi el; Iosif, numit şi Barsaba, unul din cei doi
propuşi de apostoli să înlocuiască pe Iuda; Anania din Damasc, care l-a botezat
pe Pavel, a fost martirizat în cetatea sa; Erast, vistiernicul cetăţii Corint,
a fost martirizat la Filipi; şi atâţia alţii pe care îi vom cunoaşte doar în
ziua judecăţii. Ei au suferit moartea pe rug, decapitaţi sau sfâşiaţi de fiare
sălbatice în arene, din porunca împăratului Nero.