Martirii celui
de-al zecelea val
Anul 303 d.Cr.
Timpul de
linişte şi pace pentru biserică a contribuit mult la dezvoltarea ei. Creştinii,
au ajuns să fie foarte apreciaţi de societate pentru caracterul şi conduita
lor. Unii au ajuns să fie numiţi în posturi înalte. Doroteus şi Gorgonius,
dintre cei mai devotaţi credincioşi, au ajuns miniştri în guvern. În toate
oraşele, mulţimi mari de oameni au devenit creştini şi s-au alipit de biserică.
Serviciile de închinăciune erau de toată frumuseţea. Cum vechile clădiri în
care se adunau, nu mai puteau cuprinde mulţimile ce veneau la biserică,
creştinii au început, în această perioadă, să-şi zidească clădiri spaţioase.
Pe nesimţite s-a petrecut însă o deviere. Accentul a început să se pună cu
prioritate pe zidirea clădirilor în care se întrunea biserica şi nu pe zidirea
sufletească a membrilor. Eusebiu ne spune că clădirile bisericilor au devenit
frumoase, împodobite de toată măreţia, dar excesiva libertate i-a făcut pe
creştini să se împotmolească în nepăsare şi viaţă lumească, ajungând astfel de
unde au plecat. Ura şi duhul de dezbinare a început să facă ravagii în
rândurile lor. Conducătorii se certau şi se rivalizau între ei. Poporul era
învrăjbit şi împărţit. Răutatea şi prefăcătoria a început să macine Biserica
creştină dinăuntru. Mulţimile veneau încă la biserică, dar lipsea vitalitatea
şi căldura dragostei de-altădată. Atunci a început judecata divină. Dumnezeu
n-a mai putut îngădui situaţia în care ajunsese biserică. Persoane dornice de
întâietate, oameni plini de mândrie au pus mâna pe slujbele Bisericii. În loc
de a sluji, au început să stăpânească. „Ca şi cum am fi fost lipsiţi de orice
pic de simţ - zice istoricul Eusebiu, descriind vremea sa - noi nu am fost
prompţi în luarea de măsuri spre a linişti, spre a ne împăca cu Dumnezeirea.
Unii, într-adevăr, ca ateii, considerau situaţia noastră ca fiind neglijată şi
neobservată de Providenţa şi astfel au adăugat o răutate şi mizerie la alta.
Unii, care au ajuns să fie păstorii noştri, părăsind legea pietăţii, s-au
aprins unii împotriva altora, s-au ţinut de certuri, ameninţări, denunţări,
rivalităţi, lupte şi ură... Atunci, aşa cum zicea Ieremia, Domnul a aruncat în
mânia Lui aprinsă, fiica Sionului în întunecime. A azvârlit din cer pe pământ
podoaba lui Israel, i-a pustiit cortul sfânt, a nimicit locul adunării
sale" (Plângerile lui Ieremia 2:1,6). Aşa a procedat Domnul şi în vremea
aceasta. Valul de prigoană a început din nou. Creştinii au ajuns să-şi vadă
falnicele lor clădiri pentru închinăciune dărâmate, Sfintele Scripturi aruncate
în flăcări în mijlocul pieţei, iar păstorii poporului destituiţi din slujbele
lor şi arestaţi. Ei au devenit obiectul de excese al duşmanilor lor. Mulţi au
fost zdruncinaţi de persecuţie, mulţi au naufragiat în credinţă, mulţi s-au
scufundat în adânc. Vai, ce ravagii a făcut persecuţia aceasta! Creştinii n-au
mai avut tăria spirituală de altădată şi nu s-au putut bucura de biruinţe, ca
fraţii lor de mai înainte. Valul acesta de prigoană a fost mult mai cumplit.
La 17
Septembrie 284, Diocleţian a fost ales împărat al Romei. Originea lui a fost
sărăcăcioasă, se crede că a fost născut din părinţi sclavi. El a îmbrăţişat
cariera militară şi a urcat treptele până la tronul Romei. Spre a-şi consolida
domnia, el numeşte în 285 pe Maximian, un fost tovarăş al lui de arme, ca
regent pentru partea de vest a imperiului, cu titlul de August, pe care şi el
îl purta, iar în anul 293 numeşte încă doi cezari, pe Constanţiu Clor pe
frontiera de la Rin şi pe Galerius la Dunăre. El a avut talente deosebite de
organizare şi mână forte.
Faptul că
biserica în vremea aceasta ajunsese organizată, având grade ierarhice, a făcut
ca Diocleţian să vadă un nou stat în stat. Galerius, cezarul din răsărit, a
fost ostil creştinilor. El a exercitat o puternică influentă asupra lui
Diocleţian, determinându-l a dezlănţui prigoana. Un accent deosebit a fost pus
pe cultul împăratului şi pe slujbele vechilor zei.
În al nouălea
an al domniei sale, la începutul lui Februarie anul 303, Diocleţian a dat
primul edict de persecuţie al creştinilor, urmat de-alte două edicte în rapidă
succesiune. În timp ce creştinii se pregăteau de sărbătoarea Paştilor, care în
anul acela cădea în luna Martie, în toate oraşele s-a afişat edictul
împăratului de demolarea tuturor locaşurilor de închinăciune ale creştinilor.
Alt edict poruncea confiscarea şi arderea în pieţe publice a Bibliei şi a
cărţilor sfinte. Alt edict cerea degradarea tuturor creştinilor ce deţineau
posturi înalte în dregătorii sau armată, iar ceilalţi să fie deposedaţi de
drepturi, dacă nu renunţau la credinţa lor. Toţi slujitorii Evangheliei au fost
arestaţi şi aruncaţi în închisori. În anul 304 a urmat al patrulea edict care
cerea tuturor creştinilor să sacrifice zeilor. Aceste edicte au declanşat o
groaznică persecuţie. Mii şi mii de creştini au fost arestaţi, bătuţi,
torturaţi şi martirizaţi. Executarea acestor edicte atârna însă în mare măsură
de magistraţi. Prigoana a fost mai crudă în Italia, Africa de Nord şi în
Răsărit. În partea de apus a imperiului, Galia şi Britania, unde domnea
Constanţiu Clor, a fost mai uşoară. El a distrus clădirile creştinilor, dar nu
a torturat pe creştini în aşa măsură ca în Răsărit.
Împăratul
Diocleţian şi-a mutat reşedinţa de la Roma la Nicomedia, un oraş în Asia mică.
De aici s-a dezlănţuit valul prigoanei. Prefectul oraşului, cu un pluton de
soldaţi, s-au dus la biserica creştină, au forţat uşile, au distrus toate
cărţile, apoi au dărâmat clădirea până la temelie. Primul martir din această
perioadă a fost tot aici. Imediat după ce a fost afişat edictul imperial, un
creştin îndrăzneţ a rupt edictul şi a învinuit pe împărat de nedreptate şi
cruzime. Cuvintele lui au fost considerate insultă la adresa împăratului. El a
fost arestat pe loc, torturat, apoi a fost ars de viu. După aceasta, şiragul
martirilor a fost nenumărat. Iată doar câţiva mai de seamă:
Petru, demnitarul de la palatul imperial. Deşi în zilele
dinaintea prigoanei a fost foarte stimat şi iubit chiar de împărat, după
edictul de prigoană, nimeni nu l-a cruţat nici pe el, nici pe ceilalţi de la
curte. Nici Doroteus nu a fost scutit de valul de prigoană. Petru a fost luat
şi dus în mijlocul cetăţii în faţa lui Diocleţian şi Galerius. Acolo i s-a
poruncit să sacrifice, dar el nu a vrut şi a refuzat categorie. Ei au pus să-l
lege la stâlp spre a fi bătut cu vergi pe tot corpul, până ce se va supune să
facă ce i s-a poruncit. În mijlocul suferinţelor, el a rămas neclintit. În
unele locuri au apărut oasele goale, căci carnea s-a despuiat de pe ele. Bucăţi
de carne ruptă atârnau pe tot corpul. Totul era numai o rană. Atunci au făcut o
amestecătură de oţet cu sare şi au vărsat-o peste el. Usturimea şi durerile au
fost oribile. Întrucât a suportat şi acestea, fără să se lepede de credinţa sa,
schingiuitorii au adus un grătar, au aprins focul sub el şi corpul ciopârţit al
lui Petru a fost pus pe grătar. Li s-a poruncit să menţină un foc moale, ca nu
cumva să moară dintr-odată, ci să fie torturat cât mai mult. În groaznicele
chinuri, el a rămas totuşi statornic în credinţa lui. Nimic nu l-a putut
despărţi de Mântuitorul lui. În cele din urmă, sufletul lui a plecat, lăsând pe
grătar un morman de carne prăjită. Statornicia lui poate servi drept exemplu
multora.
Doroteus şi Gorgonius şi mulţi alţi demnitari au suferit
grele încercări şi au murit strangulaţi.
Antimus, episcopul din Nicomedia, pentru mărturia lui despre
Domnul Isus, a fost decapitat.
În aceste zile,
nu se ştie prin ce împrejurare un incendiu a izbucnit în palatul imperial din
Nicomedia. Printr-o falsă suspiciune, creştinii au fost acuzaţi că au dat foc
palatului. În consecinţă, familii întregi de creştini ce se aflau în slujba
palatului au fost adunate, unii omorâţi în masă, alţii aruncaţi în foc. Pe
alţii, populaţia i-a legat şi i-a aruncat în adâncul mării. Atât a fost de mare
furia încât creştinii ce au servit la palat şi care murind au fost îngropaţi,
acum i-au dezgropat din morminte şi osemintele le-au aruncat în mare. Mulţimi,
aprinse de ură, au început să alerge pe străzi, ca nebunii, să pună foc caselor
creştinilor. Creştinii au fost vânaţi şi fără nici o judecată, erau măcelăriţi.
Cruzimile au depăşit orice imaginaţie de a fi descrise. Nu s-a mai ţinut în
socoteală nici vârsta, nici sexul, ci femeile şi copiii au fost omorâţi la fel.
Din cauza aceasta, nu se ştie numărul celor martirizaţi şi nici cum au murit.
Persecuţia a devenit generală şi a durat zece ani grei. Ea a fost pustiitoare
mai ales în Siria, Mauritania, Teba şi Egipt.
Istoricul
Eusebiu, vorbind despre scene pe care el însuşi le-a văzut în Tir şi Finicia,
spune că nu se putea să nu rămâi uimit de credincioşia martirilor şi de priveliştea
ce o aveai în faţă. Unii după ce erau biciuiţi, cu trupul tot însângerat, erau
daţi ca pradă fiarelor sălbatice. Atunci ceea ce se petrecea, stârnea
înmărmurirea tuturor. Puterea divină a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus
Cristos se manifesta în ei, nu numai prin seninătatea, răbdarea nobilă şi
bucuria ce o aveau, ci şi prin atitudinea fiarelor sălbatice. Era de aşteptat
ca leoparzi, tigri, lei, urşi hămesiţi de foame, la mirosul sângelui, să se
arunce asupra lor şi să-i sfâşie într-o clipită. Dar lucrurile se petreceau
altfel. Creştinii erau aşezaţi în mijlocul amfiteatrului ca să poată fi văzuţi
de toţi spectatorii. Din cuştile laterale se dădea drumul fiarelor, după
sentinţa dată de magistraţi. Acestea uneori înaintau puţin, apoi se opreau.
Alte ori se repezeau în salturi şi la o mică distanţă de creştini, parcă erau
oprite de o mână nevăzută şi nu mai voiau să înainteze. Atunci începea asmuţirea
lor. Şi au fost mai multe cazuri, când, în loc să se arunce asupra creştinilor,
fiarele se întorceau şi se repezeau asupra asmuţitorilor şi îi sfâşiau în
bucăţi. Uneori se apropiau şi le lingeau rănile, şi numai după multă asmuţire,
întărâtare, îi sfâşiau pe creştini. Unii martiri trebuiau să fie scoşi de două,
trei ori în amfiteatru şi să se dea drumul la diferite soiuri de fiare
sălbatice, căci nu erau atacaţi de ele. Aşa scene, în loc să fie în defavoarea
creştinilor, deveneau în favoarea lor. Păgânii recunoşteau puterea Dumnezeului
celui viu şi unii din ei deveneau creştini. Scenele erau cu adevărat
mişcătoare. Uneori era scos un singur tânăr sau tânără de 15-20 de ani şi
aşezat în mijlocul circului. Cum să nu rămâi uimit când îi vedeai lipsit de
teamă că îşi ridicau mâinile spre cer şi se rugau, iar fioroasele fiare stăteau
în jurul lor şi îi admirau? Gingăşia tinerească se întâlnea cu ferocitatea şi
sentimentele spectatorilor erau răscolite, iar rezultatele erau contrare celor
scontate de autorităţi.
Odată în
Fenicia, tineri creştini au fost daţi pradă unui taur sălbatic. Acesta, ca
turbat, a apucat în coarnele sale pe îngrijitori, i-a aruncat în aer şi i-a
lăsat aproape morţi, s-a repezit apoi asupra creştinilor, dar deodată s-a
oprit. Se părea că nu poate merge mai departe, înfuriat a început să scurme
pământul cu picioarele, să lovească cu coarnele într-o parte şi în alta şi de
iritat ce era, a început să mugească înfiorător, căuta să se repeadă asupra lor
şi iarăşi da înapoi. Atunci au dat drumul altor fiare sălbatice, dar nici
acestea nu i-au atacat. După momente de teribilă încordare, după cele două
încercări nereuşite, au fost omorâţi cu sabia. Omul s-a dovedit mai fioros
decât fiarele.
La Teba,
cruzimile au fost aceleaşi, doar metodele de torturare puţin diferite. În loc
de a le rupe bucăţi din carnea trupului cu anumiţi cleşti, aici erau scrijeliţi
cu scoici până mureau. Femei dezbrăcate erau legate de un picior şi cu un fel
de maşinărie, ca macaraua, erau ridicate în sus şi lăsate cu capul în jos până
îşi dădeau sufletul. Alţii erau legaţi de crengile unor copaci şi lăsaţi acolo
să moară de foame. Pentru smulgerea braţelor şi desfacerea încheieturilor, aici
nu se folosea scripetele, ca în alte locuri, ci cu un fel de maşinărie se apropiau
mai multe bârne puternice, iar creştinul era legat cu mână de una, cu alta
de-alta, cu picioarele de-altele, ca atunci când se lăsau slobode, să desfacă
toate încheieturile, ba chiar să smulgă o mână într-o parte piciorul în altă
parte, capul în altă parte. La fel s-a practicat uciderea în masă. Adunau
şaizeci, optzeci sau o sută de bărbaţi, femei şi copii pentru a le măcelări cu
sabia.
Uneori călăul
obosea şi trebuia să-l schimbe altul. Au fost cazuri când s-a frânt chiar sabia
şi a trebuit să se aducă alta. Dar nimic din toate acestea nu a înspăimântat pe
creştini, nu i-a despărţit de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos
Isus, Domnul nostru. Din contră, cu cât ferocitatea duşmanilor şi cruzimea
torturilor aplicate erau mai mari, cu atât se părea că elanul şi înflăcărarea
creştinilor creştea mai mult. Căci proconsulul sau magistratul abia pronunţa
sentinţa de condamnare la moarte împotriva unora ce au fost arestaţi, că alţii
de bună voie se grăbeau în sala de judecată, mărturiseau că sunt creştini şi
cereau să fie osândiţi şi ei. Şi era cu atât mai frumos şi mai uimitor, cu cât
unii nu erau din clasa de jos sau dintre sclavi, ci persoane distinse, oameni
învăţaţi, din familii nobile, cu bogăţie. Ei considerau fără importanţă toate
celelalte lucruri faţă de credinţa lor în Mântuitorul. Aşa a fost Filoromus ce
a deţinut o înaltă funcţie în districtul imperial al Alexandriei. Conform
rangului său roman, el era mereu însoţit de o gardă militară. Era un fel de şef
al justiţiei. Fiind creştin, a preferat să moară ca martir spre a fi încununat
pentru veci.
Fileas a fost
prezbiterul bisericii din Thmuis/Egipt. El a fost un bărbat eminent pentru
conduita sa, om de ştiinţă şi cărturar, un bun cunoscător al literaturii în
limbi străine prin studiile sale. El devenise creştin şi a fost adânc devotat
credinţei sale. De la el avem o frumoasă descriere a suferinţelor martirilor
din Alexandria. El foloseşte, în limba greacă, termeni de toată frumuseţea cu
privire la martiri; îi numeşte „purtătorii lui Cristos", „sfinţii
martiri". Scrisoarea a fost scrisă din închisoare, înainte de sentinţa
finală şi a fost adresată fraţilor din Thmuis pe care i-a păstorit,
îndemnându-i să rămână tari în credinţă chiar şi
după moartea lui. În ea arată suferinţele la care a fost supus el şi alţi
fraţi din Alexandria în perioada întemniţării lor.
În Egipt, unii
au fost îngropaţi de vii, alţii au fost înecaţi în Nil, mulţi au fost
spânzuraţi până ce au pierit şi o mare mulţime dintre ei au fost aruncaţi în
foc. Biciuirea, scaunul de tortură, pumnalul, sabia, otrava, crucea,
înfometarea şi tot ce a ştiut mintea omenească, să născocească a fost folosit
spre torturarea creştinilor.
În Frigia,
populaţia unui oraş întreg era creştină. Acest oraş a fost înconjurat de armată
şi fără nici o judecată, au dat foc oraşului distrugându-l până în temelie,
iar locuitorii au fost mistuiţi de flăcări. Cei ce au scăpat de flăcări, au
fost măcelăriţi cu sabia. În acest oraş, chiar şi guvernatorul, magistratul,
garnizoana şi înalţii funcţionari, toţi erau creştini.
Tot în Frigia,
un demnitar roman numit Adanetus, om dintr-o familie nobilă italiană, ce
deţinea înalta funcţie de prim-ministru, administrator general şi şef al
impozitelor, era creştin. Conform edictului lui Diocleţian, el trebuia ori să
jertfească idolilor, ori să moară ca martir. Şi el, ca atâţia alţii, a fost
gata să renunţe la onorurile sale, la poziţia sa, la tot ce îi oferea viaţa
aceasta trecătoare şi a ales moartea de martir. Ce slabi sunt mulţi din
creştinii de azi, care nu sunt gata să renunţe la nimicuri, dar de cum să
aleagă moartea de martir!
În Mesopotamia, creştinii erau spânzuraţi cu capul în jos
deasupra unui foc moale, care să nu-i omoare, ci să-i chinuie cât mai mult.
În Arabia,
martirii au fost omorâţi cu securea. În Pont, torturile au fost îngrozitoare.
Se făcea smulgerea unghiilor - sau vârârea sub unghii a unor aşchii ascuţite de
trestie. Altora se turna plumb topit pe spate sau pe alte părţi sensibile ale
corpului. Magistraţii se întreceau, de parcă ar fi fost la un concurs cu
premii, spre a descoperi noi şi noi mijloace de torturare a creştinilor.
În Antiohia, ca
mijloc de tortură mai obişnuit, se folosea grătarul înroşit. Aici mai mulţi
creştini când au fost aduşi la judecată şi li se cerea să ia un bob de tămâie
şi să-l arunce în focul de pe altar, ei preferau să-şi vâre mâna în foc, decât
să sacrifice tămâie în cinstea zeului. O bună credincioasă din Antiohia, renumită
prin bogăţia ei, precum şi prin virtuţile ei, avea două fete în floarea vieţii.
Ele au fost crescute în pietate şi curăţie. Când a venit prigoana, mama, pentru
o vreme şi-a ascuns fetele. Nu voia ca alţii să-şi bată joc de castitatea lor.
Când duşmanii au aflat ascunzătoarea lor şi era să pună mâna pe ele, fetele au
fugit şi cum în apropiere era un râu, au preferat să sară în râu şi să moară
înecate decât să cadă în mâinile duşmanilor, pentru a fi necinstite.
Tot la
Antiohia, alte două tinere fecioare, distinse, deosebit de frumoase, adorabile
în comportare, serioase în gândire şi aprinse în dragostea lor pentru Domnul
Cristos, se trăgeau dintr-o bună familie. Ele erau surori în toate privinţele.
Şi ca şi cum pământul nu era vrednic de aşa perfecţiune, duşmanii le-au prins
şi le-au aruncat în mare.
Lucian, prezbiterul bisericii din Antiohia, bărbat proeminent
pentru caracterul său excelent şi pentru pietatea sa, a ajuns să proclame
Împărăţia lui Dumnezeu în faţa împăratului şi şi-a pecetluit mărturia cu
sângele său.
Din Fenicia,
martiri mai însemnaţi au fost păstorii spirituali ai turmei lui Cristos,
Tyrannio din Tir, Zenobius din Sidon şi Silvanus din Emisa. Primul a fost
înecat în mare, ale doilea, care era un vestit medic, a murit în timpul
torturilor aplicate pe coaste, iar al treilea a fost aruncat ca hrană fiarelor
sălbatice. Silvan, bătrânul bisericilor din ţinutul Gaz a fost decapitat
împreună cu alţi treizeci şi nouă creştini, la minele de aramă din Feno.
Prezbiterul Pamfiliu
a fost unul din cei mai admirabili bărbaţi ai vremii sale şi era gloria
bisericii din Cezareea. El s-a tras dintr-o onorabilă familie din Berytus,
cetate renumită pentru şcolile ei de pe acea vreme. În tinereţe a urmat toate
cursurile de ştiinţe. Apoi i s-a acordat onoarea de a fi magistrat. După ce a
primit pe Cristos Domnul, ca Mântuitorul său, el a căutat să se adâncească în
învăţătura despre mântuire. Acest magistrat de seamă, cu un capital aşa de mare
de cunoştinţe, nu s-a ruşinat să devină din nou discipol. Spre a aprofunda
studiul Sfintelor Scripturi, el a urmat şcoala catihetică a lui Pierius, din
Alexandria succesorul lui Origen. După aceea s-a stabilit la Cezareea, în
Palestina. Pe cheltuiala sa, a procurat multe cărţi şi şi-a făcut o mare
bibliotecă, pe care a lăsat-o Bisericii. Aici el a deschis o şcoală publică de
literatură religioasă. El a transcris cu mâna sa toată Biblia. Deşi era atât de
învăţat, era de o umilinţă extraordinară. Toate bunurile ce le avuse ca
moştenire de la părinţi, le-a împărţit săracilor.
În anul 307,
crudul guvernator Urban al Palestinei i-a cerut să se prezinte la scaunul său
de judecată. A fost bătut în mod inuman şi tare schingiuit. Cu cleşti de fier
înroşite i-au rupt carnea de pe coaste, dar el a rămas plin de pace şi
statornic în credinţa lui, încât a uimit până şi pe magistrat. Pamfiliu a mai
rămas doi ani în închisoare, în acest timp, guvernatorul a fost decapitat din
porunca împăratului Maximinius, care a numit în locul lui ca guvernator al
Palestinei pe Firmilian. Dar şi acesta nu a fost cu nimic mai puţin brutal ca
înaintaşul său. După mai multe vărsări de sânge, a poruncit să fie adus şi
Pamfiliu în faţa sa. Fiindcă a declarat că e creştin, l-a condamnat la moarte,
întâi, a pus să fie bătut în chip barbar, până ce a căzut carnea de pe oase,
iar intestinele au ajuns să-i atârne în afară. Venerabilul prezbiter a răbdat
toate în tăcere, fără să-şi deschidă gura. Apoi l-au pus pe un foc moale, unde
a murit proslăvind numele Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu.
La Roma, valul
acesta de prigoană a înmulţit mult numărul martirilor. Creştinii, mulţi la
număr în această mare metropolă, au ajuns să fie seceraţi. Cei ce se
strecuraseră doar cu anumite scopuri printre creştini, acum au dat bir cu
fugiţii. Ei s-au dus şi au sacrificat în cinstea zeilor şi au scăpat de
prigoană. Cei cu adevărat credincioşi au dovedit mult devotament şi înflăcărată
dragoste pentru Cristos Domnul. Ca şi în celelalte părţi ale imperiului şi aici
ei au strălucit pe ruguri şi au cântat amfiteatru în mijlocul fiarelor.
Sebastian a fost un ofiţer creştin în garda imperială. El s-a
născut la Narbonne în Galia. El a venit la Roma prin anul 284. Înainte de a
veni la Roma, el a fost convertit la Milano şi credinţa mărturisită odată
pentru totdeauna sfinţilor, el a păzit-o până la moarte. El a rămas creştin în
mijlocul unei lumi idolatre, nu s-a lăsat orbit de splendorile curţii imperiale
şi nu s-a întinat de orgiile palatului. El a fost foarte preţuit de cei mai
înalţi demnitari şi a fost mult stimat de inferiorii săi. În timpul său liber,
a fost foarte activ pentru binele fraţilor săi de credinţă şi pentru progresul
bisericii. Cerceta pe bolnavi şi nu uita de cei din închisoare. Vestea bună a
Evangheliei căuta s-o împărtăşească şi altora. Prin mărturia lui, prefectul
Romei, împreună cu fiul său Tiburţiu, au ajuns să cunoască mântuirea prin
Cristos Domnul. După convertire, acesta s-a retras pe moşia sa din Campania.
La plecare, a luat cu el mai mulţi creştini spre a-i pune în siguranţă.
Sebastian a lucrat până ce Torquatus, un informator deghizat sub numele de
creştin, l-a denunţat lui Fabian, iar acesta l-a denunţat împăratului Maximian.
Împăratul auzind acuza, l-a chemat pe Sebastian şi l-a învinuit de
nerecunoştinţa şi trădare. Sebastian a mărturisit că e creştin. Maximian, în
furia lui, hotărî să fie dat morţii prin lovituri de săgeţi. Cu executarea
sentinţei a fost însărcinat un numidian, căpetenia arcaşilor africani. Porunca
împărătească a fost să nu tragă în inimă, ca să nu moară dintr-odată, ci să-i
provoace o moarte cât mai chinuitoare, trăgând cât mai multe săgeţi în trupul
lui. După execuţie, nişte creştini au venit să-i îngroape trupul şi au
constatat că în el era încă viaţă. Astfel, l-au ascuns în casa unui creştin,
unde în scurtă vreme s-a refăcut. Dar aceasta numai l-a pregătit pentru un al
doilea martiraj. Căci îndată ce a putut să umble, Sebastian a ieşit în calea
împăratului, în timp ce aceasta mergea spre templu. Văzându-l, împăratul fu
uimit, dar mai uimit fu de cuvintele lui, deoarece Sebastian îl acuză de crime,
de omorârea sfinţilor. Îi spuse că ziua răzbunării mâniei lui Dumnezeu asupra
sa e aproape şi îi strigă să se pocăiască cât mai are vreme. Din uimire,
împăratul trecu în furii. El porunci ca Sebastian să fie omorât imediat cu
lovituri de beţe. Porunca se execută. O lovitură straşnică în cap îl prăbuşi
la pământ pe fostul căpitan al gărzii imperiale şi îl învrednici de cununa
vieţii pe neînfricatul luptător al lui Cristos.
Victor a fost un tânăr creştin din Massilia, un oraş din partea
de sud a Galiei. El a fost foarte zelos în lucrarea bisericii, mai ales în
ajutorarea săracilor. El a fost învinuit că a ofensat pe preoţii păgâni şi a
fost tras la judecată. Magistratul l-a chestionat şi apoi l-a sfătuit să se
întoarcă la închinăciunea idolatră spre a se bucura de avantajele ce provin din
favoarea împăratului.
Victor răspunse
că el e slujitor al lui Cristos şi că nici o poziţie care i s-ar putea oferi de
un împărat pământesc nu poate să-l împiedece de la datoria sa faţă de împăratul
cerurilor.
Auzind
răspunsul său curajos, judecătorul îl trimise să fie judecat de cezarul
Maximian. Acesta, sub ameninţarea cu cele mai severe pedepse, îi porunci să
sacrifice idolilor romani. Fiindcă Victor a refuzat, împăratul a poruncit să
fie legat şi târât pe străzile oraşului. În timp ce se executa sentinţa,
mulţimea l-a supus la multe cazne. Rămânând credincios în ciuda violenţelor
mulţimii, împăratul a poruncit să fie pus pe scaunul de tortură. Auzind
înfricoşata osânda, îl cuprinse fiori, dar ridicându-şi ochii spre cer, se rugă
Domnului să-i dea curaj. După aceasta a suportat totul cu multă bărbăţie. Când
călăii au obosit torturându-l, l-au dus şi l-au aruncat într-o celulă a
temniţei. În timpul cât a stat în închisoare, a convertit pe temnicerii:
Alexandru, Felician şi Longinus. Auzind împăratul despre aceasta a poruncit ca
cei trei temniceri să fie decapitaţi. Sentinţa a fost executata imediat, iar pe
Victor l-a condamnat să fie pus încă odată pe scaunul de tortură, apoi l-au
bătut zdravăn şi l-au aruncat iarăşi în celulă. Când l-au adus la a treia
înfăţişare, în sala de judecată au adus şi un mic altar cu un idolaş şi i-au
cerut să jertfească, el lovi cu piciorul şi răsturnă şi altarul şi idolul,
împăratul Maximian, superstiţios cum era, când a văzut aceasta, a strigat
înfuriat ca imediat să i se taie piciorul care a lovit altarul şi idolul, iar
el să fie dus în moara de măcinat pietre şi aruncat acolo spre a fi sfărâmat în
bucăţi. Sentinţa a fost groaznică, dar trebuia îndeplinită. El a fost aruncat
în moară împreună cu pietrişul, dar atunci s-a stricat moara şi Victor a fost
scos dintre pietre tot zdrobit, însă era încă în viaţă, împăratul nemaiavând
răbdare până ce se repară moara, a poruncit să i se strivească capul. Lucru ce
s-a şi făcut imediat. Astfel, după lungi şi groaznice torturi, Victor a plecat
la Domnul său pe care L-a slujit cu atâta scumpătate.
Tiburţiu, fiul lui Cromaţiu fostul prefect al Romei, a fost bănuit
că e creştin. Deşi ei s-au retras din Roma pe moşia lor din Campania, au fost
urmăriţi şi cineva i-a denunţat cezarului. Acesta porunci arestarea lui
Tiburţiu. La judecată, el mărturisi că e creştin. Spre a-l reîntoarce la
religia idolilor, i-au oferit poziţii şi onoruri, dar el n-a vrut să se lase de
credinţa sa, prin care a primit pacea sufletului său. Atunci l-au supus
caznelor şi schingiuirilor. Rămânând statornic, împăratul a poruncit să fie
decapitat pe calea Lavicană, la trei mile de Roma.
Sergius a fost un distins ofiţer roman ce l-a însoţit pe împăratul
Maximian în Siria. Fiind acuzat că e creştin, i s-a poruncit să jertfească în
cinstea lui Jupiter, dar el a refuzat. Atunci a fost despuiat de hainele sale
militare şi de armură şi spre batjocură a fost îmbrăcat în haine femeieşti, a
fost încălţat în sandale cu cuie şi forţat să parcurgă o bună distanţă pe jos.
În cele din urmă a fost decapitat.
Trei surori, Chionia,
Agape şi Irina au fost aruncate în temniţă la Tesalonic. Ele au fost
creştine, dar fiind o vreme de grea persecuţie şi spre a rămâne necunoscute,
ele s-au retras într-un loc singuratic. Când totuşi au fost găsite şi arestate,
ele păreau că şi-au pierdut timiditatea şi îşi imputau că au fost fricoase. De
acum se rugau să fie întărite de puterea lui Dumnezeu pentru ziua când trebuiau
să fie duse la judecată.
Când Agape a
fost examinată înaintea lui Dulcatius, guvernatorul, a fost întrebată dacă
ascultă sau nu legile statului. Ea a spus că e creştină şi că legile, care cer
închinarea la idoli, nu le poate asculta, că e hotărâtă întru aceasta şi că
nimic nu o poate face să se schimbe. Sora ei Chionia a răspuns în acelaşi fel.
Guvernatorul nefiind în stare să le clintească din credinţa lor, a pronunţat
sentinţa de condamnare la moarte prin ardere pe rug.
Irina, cea mai
tânără dintre surori, numai de 18 ani, a fost foarte frumoasă. Ea a fost dusă
să vadă pe surorile ei arzând pe rug, cu gândul să o înspăimânte, să-i zdrobească
tăria credinţei ei. Dar când a fost adusă de la groaznica scenă în faţa
guvernatorului, ea a răspuns fără teamă, ca şi surorile ei. În zadar a încercat
Dulcatius să o îndemne să se întoarcă la idoli şi să participe la festivităţile
date în cinstea lor, căci ea a refuzat categoric, declarând că vrea mai
degrabă să fie mistuită de flăcări decât să se lepede de credinţa ei. Văzând
statornicia ei, guvernatorul porunci să fie expusă în stradă insultelor
soldaţilor, apoi să fie arsă pe rug. Astfel au dezbrăcat-o şi au pus-o în
stradă ca privelişte trecătorilor. După ce s-a adunat o mare mulţime, au adus
lemne, le-au stivuit în jurul ei şi i-au dat foc. Pentru Cristos Domnul, ea a
preferat să sufere umilinţa şi ruşinea, să îndure chinurile cumplite ale rugului,
să-şi piardă viaţa aceasta trecătoare, dar să nu piardă viaţa veşnică. Adânc
devotament! Minunată credincioşie!
În anul 304, la
Saragossa în Portugalia, Optatus şi alţi şaptesprezece creştini au fost
aduşi în faţa scaunului de judecată al guvernatorului Dacian. Ei au fost supuşi
la fel de fel de suferinţe ca să se lepede de credinţă, dar au rămas
statornici. Atunci au fost condamnaţi la moarte şi toţi au fost executaţi în
aceeaşi zi.
În anul 304,
împăratul Diocleţian s-a îmbolnăvit, dar persecuţia a fost dusă înainte de
Galerius, precum şi de guvernatorii provinciilor. Mai ales unii au arătat un
deosebit zel întru a prigoni pe creştini.
În Dalmaţia, Teodotus
un creştin devotat, avea un han. O mare parte din timpul său şi-a
sacrificat-o ajutorării celor nevoiaşi. Teotecnus, guvernatorul acelor părţi,
după ce a primit ordinul de a persecuta pe creştini, a răspuns împăratului că
el va dezrădăcina creştinismul din orice loc de sub jurisdicţia sa. Încurajaţi
de guvernator, păgânii au devenit informatori contra creştinilor. Mulţi au
fost arestaţi şi aruncaţi în închisori, iar bunurile confiscate. Unii au fugit
în păduri sau peşteri unde s-au hrănit cu rădăcini, iar alţii au pierit de
foame. În aceste împrejurări, Teodotus a cercetat pe mulţi la închisoare şi pe
unii i-a ajutat cu hrană. Polycronicus, un creştin, fiind prins, în
timpul anchetei sub constrângeri a denunţat pe Teodotus. Acesta aflând de
trădare, s-a predat singur guvernatorului. Când a fost dus în sala de judecată,
guvernatorul i-a spus că încă stă în puterea lui să-şi scape viaţa sacrificând
zeilor. Teodotus a refuzat să renunţe la credinţa creştină şi a tratat cu
dispreţ idolii lor. Păgânii s-au înfuriat şi au cerut să fie pedepsit. El a
fost dat spre biciuire, carnea i-a fost ruptă cu cleştele şi apoi a fost aşezat
pe scaunul de tortură. Deoarece nici sub torturi nu a retractat credinţa lui,
au turnat oţet peste rănile lui, l-au presărat cu sare şi l-au prăjit cu torţe.
Dar nici aceste cumplite dureri nu l-au putut clinti din credinţa sa. Atunci
i-au smuls dinţii din gură. Din cauza că nici aceasta nu l-a doborât, l-au
trimis iarăşi la închisoare. Pe drum, a zis oamenilor ce-l priveau: „Este drept
ca creştinii să sufere pentru Cel ce mai întâi a suferit pentru noi”. Cinci
zile după aceea, a fost scos iarăşi din închisoare, torturat şi apoi decapitat.
În Mauritania
era un diacon credincios numit Timotei şi pe soţie o chema Maura. Ei
abia au fost căsătoriţi doar de trei săptămâni când au fost ridicaţi de la casa
lor şi duşi în închisori deosebite. Arianus, guvernatorul din Tebais a căutat
să facă tot ce i-a stat în putinţă să-i despartă de creştinism şi să
îmbrăţişeze din nou idolatria, încercările i-au fost zadarnice. Ştiind că el e
cel ce are Biblia, i-a cerut să o aducă să fie arsă. La aceasta Timotei a
răspuns: „Dacă aş avea copii, mai degrabă ţi i-aş da pe aceştia să-i sacrifici,
decât să-ţi dau Cuvântul lui Dumnezeu. Guvernatorul indignat de acest răspuns
a poruncit să i se scoată ochii cu un fier înroşit, zicând: „Cărţile în cele
din urmă îţi vor fi fără folos căci nu vei mai vedea să le citeşti”. El a
îndurat pedeapsa cu atâta răbdare încât judecătorul a devenit exasperat. A
poruncit să fie agăţat de picioare şi să fie ţinut cu capul în jos, iar de gât
să i se lege un pietroi mare şi să i se pună un căluş în gură. I s-a făcut şi
aceasta, fără nici un succes, căci el a rămas statornic în credinţa lui. Atunci
cineva a spus guvernatorului că e proaspăt căsătorit cu o tânără pe care o
iubeşte mult. Imediat tactica de doborâre a fost schimbată. Arianus a chemat pe
Maura, soţia lui, i-a promis multe, a făgăduit că îi va elibera soţul, dacă ea
reuşeşte să-l facă să jertfească doar odată idolilor. Cu vorbe dulci a căutat
să o corupă de la credinţa ei şi prin ea să-l corupă şi pe el. Maura mai slabă
în credinţă şi din dragoste pentru soţul ei, s-a angajat să facă aceasta. Maura
a fost dusă la celula lui. Ea l-a certat pentru statornicia lui, a spus că e
încăpăţânat şi cu cuvinte pline de dragoste a căutat să insiste ca el să
jertfească idolilor. Când i s-a scos căluşul din gură, el a mustrat-o aspru
pentru dragostea ei greşită şi a spus că el e hotărât să moară pentru Cristos.
Maura a mai încercat încă odată să-l înduplece, dar el, conştient de ispita
diavolească, a certat-o că a acceptat o aşa slujbă şi ea a plecat îngândurată.
Fiindcă n-a reuşit, guvernatorul a poruncit acum ca ea să fie torturată cu mare
asprime. După aceasta a rostit sentinţa de condamnare la moarte. Timotei şi
Maura au fost răstigniţi unul lângă altul. Aceasta s-a petrecut în anul 304
d.Cr.
Filip a fost prezbiterul bisericii din Heraclea, Asia Mică. Un
ofiţer numit Aristomacus a fost trimis să închidă biserica creştină din
Heraclea. Filip i-a spus acestuia că închiderea unei clădiri făcută de mâini
omeneşti nu poate distruge creştinismul, de oare ce adevărata credinţă nu este
în locaşul unde Dumnezeu este adorat, ci în inimile oamenilor.
Cum nu mai
putea să intre în locaşul de închinăciune, Filip a început să predice în faţa
uşii sale. Din această cauză, el a fost luat şi dus în faţa guvernatorului.
Acesta a strigat la el şi i-a cerut să aducă vasele sfinte ce le folosesc la
închinăciune şi să predea imediat Scripturile din care citeşte şi învaţă pe
alţii; mai bine să le aducă de bună voie decât să fie forţat prin torturi.
Filip a
ascultat nemişcat, apoi a răspuns: „Dacă îţi face plăcere să ne vezi suferind,
să ştii că suntem gata să suferim ceea ce ne poţi face mai rău. Trupul acesta
neputincios e în mâinile tale, fă ce-ţi place. Vasele ce le ceri, îţi vor fi
predate căci Dumnezeu nu este onorat de aur sau argint ci de credinţa în Numele
Său. Cât despre cărţi, nu e în puterea mea să ţi le dau şi nici în puterea ta
să le primeşti”. Răspunsul l-a înfuriat pe judecător şi a poruncit torturarea
lui. Atunci poporul a alergat la locaşul de închinăciune al creştinilor, au
spart uşa, au jefuit ce au găsit, au luat Scripturile, le-au ars şi au dărâmat
clădirea.
Filip a fost
luat şi dus în piaţă. Acolo i s-a poruncit să jertfească zeilor romani. În
apărarea sa, Filip a vorbit despre adevărata natură a lui Dumnezeu şi a spus că
păgânii se închină la ceea ce în mod legal poate fi aruncat sub picioare, că
şi-au făcut zei din ceea ce Providenţa a îngăduit să fie pentru uz comun.
Atunci mulţimea l-a luat, l-a târât pe străzi, l-au biciuit groaznic şi după o
vreme l-au adus iarăşi în faţa judecătorului. Acesta l-a acuzat de încăpăţinare
şi neascultare de porunca împăratului. Filip a răspuns că el s-a gândit că e
mai înţelept să prefere cerul decât pământul şi să asculte mai mult de Dumnezeu
decât de oameni. Judecătorul l-a condamnat să fie ars pe rug. Din mijlocul
flăcărilor, Filip a cântat laude lui Dumnezeu până ce a fost mistuit.
<<< Cuprins