Graiul martirilor creştini din primele secole > Martirii celui de-al zecelea val

<<< Cuprins

Martirii celui de-al zecelea val
Anul 303 d.Cr.

Timpul de linişte şi pace pentru biserică a contribuit mult la dezvoltarea ei. Creştinii, au ajuns să fie foarte apreciaţi de societate pentru caracterul şi conduita lor. Unii au ajuns să fie numiţi în posturi înalte. Doroteus şi Gorgonius, dintre cei mai devotaţi credincioşi, au ajuns miniştri în guvern. În toate oraşele, mulţimi mari de oameni au devenit creştini şi s-au alipit de biserică. Serviciile de închinăciune erau de toată frumuseţea. Cum vechile clădiri în care se adunau, nu mai puteau cuprinde mulţimile ce veneau la biserică, creştinii au început, în această perioadă, să-şi zidească clădiri spa­ţioase. Pe nesimţite s-a petrecut însă o deviere. Accentul a început să se pună cu prioritate pe zidirea clădirilor în care se întrunea biserica şi nu pe zidirea sufletească a membrilor. Eusebiu ne spune că clădirile bisericilor au devenit frumoase, împodobite de toată măreţia, dar excesiva libertate i-a făcut pe creştini să se împotmo­lească în nepăsare şi viaţă lumească, ajungând astfel de unde au plecat. Ura şi duhul de dezbinare a început să facă ravagii în rândurile lor. Conducătorii se certau şi se rivalizau între ei. Poporul era învrăjbit şi împărţit. Răutatea şi prefăcătoria a început să macine Biserica creştină dinăuntru. Mulţimile veneau încă la biserică, dar lipsea vitalitatea şi căldura dragostei de-altădată. Atunci a început judecata divină. Dumnezeu n-a mai putut îngădui situaţia în care ajunsese biserică. Persoane dornice de întâietate, oameni plini de mândrie au pus mâna pe slujbele Bisericii. În loc de a sluji, au început să stăpânească. „Ca şi cum am fi fost lipsiţi de orice pic de simţ - zice istoricul Eusebiu, descriind vremea sa - noi nu am fost prompţi în luarea de măsuri spre a linişti, spre a ne împăca cu Dumnezeirea. Unii, într-adevăr, ca ateii, considerau situaţia noastră ca fiind neglijată şi neobservată de Providenţa şi astfel au adăugat o răutate şi mizerie la alta. Unii, care au ajuns să fie păstorii noştri, părăsind legea pietăţii, s-au aprins unii împotriva altora, s-au ţinut de certuri, ameninţări, denunţări, rivalităţi, lupte şi ură... Atunci, aşa cum zicea Ieremia, Domnul a aruncat în mânia Lui aprinsă, fiica Sionului în întunecime. A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel, i-a pustiit cortul sfânt, a nimicit locul adu­nării sale" (Plângerile lui Ieremia 2:1,6). Aşa a procedat Domnul şi în vremea aceasta. Valul de prigoană a început din nou. Creştinii au ajuns să-şi vadă falnicele lor clădiri pentru închinăciune dărâmate, Sfintele Scripturi arun­cate în flăcări în mijlocul pieţei, iar păstorii poporului destituiţi din slujbele lor şi arestaţi. Ei au devenit obiectul de excese al duşmanilor lor. Mulţi au fost zdruncinaţi de persecuţie, mulţi au naufragiat în cre­dinţă, mulţi s-au scufundat în adânc. Vai, ce ravagii a făcut persecuţia aceasta! Creştinii n-au mai avut tăria spirituală de altădată şi nu s-au putut bucura de biruinţe, ca fraţii lor de mai înainte. Valul acesta de prigoană a fost mult mai cumplit.

La 17 Septembrie 284, Diocleţian a fost ales împărat al Romei. Originea lui a fost sărăcăcioasă, se crede că a fost născut din părinţi sclavi. El a îmbrăţişat cariera militară şi a urcat treptele până la tronul Romei. Spre a-şi consolida domnia, el numeşte în 285 pe Maximian, un fost tovarăş al lui de arme, ca regent pentru partea de vest a imperiului, cu titlul de August, pe care şi el îl purta, iar în anul 293 numeşte încă doi cezari, pe Constanţiu Clor pe frontiera de la Rin şi pe Galerius la Dunăre. El a avut talente deosebite de organizare şi mână forte.

Faptul că biserica în vremea aceasta ajunsese orga­nizată, având grade ierarhice, a făcut ca Diocleţian să vadă un nou stat în stat. Galerius, cezarul din răsărit, a fost ostil creştinilor. El a exercitat o puternică influentă asupra lui Diocleţian, determinându-l a dezlănţui pri­goana. Un accent deosebit a fost pus pe cultul împă­ratului şi pe slujbele vechilor zei.

În al nouălea an al domniei sale, la începutul lui Februarie anul 303, Diocleţian a dat primul edict de persecuţie al creştinilor, urmat de-alte două edicte în rapidă succesiune. În timp ce creştinii se pregăteau de sărbătoarea Paştilor, care în anul acela cădea în luna Martie, în toate oraşele s-a afişat edictul împăratului de demolarea tuturor locaşurilor de închinăciune ale creştinilor. Alt edict poruncea confiscarea şi arderea în pieţe publice a Bibliei şi a cărţilor sfinte. Alt edict cerea degradarea tuturor creştinilor ce deţineau posturi înalte în dregătorii sau armată, iar ceilalţi să fie depo­sedaţi de drepturi, dacă nu renunţau la credinţa lor. Toţi slujitorii Evangheliei au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori. În anul 304 a urmat al patrulea edict care cerea tuturor creştinilor să sacrifice zeilor. Aceste edicte au declanşat o groaznică persecuţie. Mii şi mii de creştini au fost arestaţi, bătuţi, torturaţi şi martirizaţi. Execu­tarea acestor edicte atârna însă în mare măsură de magistraţi. Prigoana a fost mai crudă în Italia, Africa de Nord şi în Răsărit. În partea de apus a imperiului, Galia şi Britania, unde domnea Constanţiu Clor, a fost mai uşoară. El a distrus clădirile creştinilor, dar nu a torturat pe creştini în aşa măsură ca în Răsărit.

Împăratul Diocleţian şi-a mutat reşedinţa de la Roma la Nicomedia, un oraş în Asia mică. De aici s-a dezlănţuit valul prigoanei. Prefectul oraşului, cu un pluton de soldaţi, s-au dus la biserica creştină, au forţat uşile, au distrus toate cărţile, apoi au dărâmat clădirea până la temelie. Primul martir din această perioadă a fost tot aici. Imediat după ce a fost afişat edictul imperial, un creştin îndrăzneţ a rupt edictul şi a învinuit pe împărat de nedreptate şi cruzime. Cuvintele lui au fost considerate insultă la adresa împăratului. El a fost arestat pe loc, torturat, apoi a fost ars de viu. După aceasta, şiragul martirilor a fost nenumărat. Iată doar câţiva mai de seamă:

Petru, demnitarul de la palatul imperial. Deşi în zilele dinaintea prigoanei a fost foarte stimat şi iubit chiar de împărat, după edictul de prigoană, nimeni nu l-a cruţat nici pe el, nici pe ceilalţi de la curte. Nici Doroteus nu a fost scutit de valul de prigoană. Petru a fost luat şi dus în mijlocul cetăţii în faţa lui Diocleţian şi Galerius. Acolo i s-a poruncit să sacrifice, dar el nu a vrut şi a refuzat categorie. Ei au pus să-l lege la stâlp spre a fi bătut cu vergi pe tot corpul, până ce se va supune să facă ce i s-a poruncit. În mijlocul suferinţelor, el a rămas neclintit. În unele locuri au apărut oasele goale, căci carnea s-a despuiat de pe ele. Bucăţi de carne ruptă atârnau pe tot corpul. Totul era numai o rană. Atunci au făcut o amestecătură de oţet cu sare şi au vărsat-o peste el. Usturimea şi durerile au fost oribile. Întrucât a suportat şi acestea, fără să se lepede de credinţa sa, schingiuitorii au adus un grătar, au aprins focul sub el şi corpul ciopârţit al lui Petru a fost pus pe grătar. Li s-a poruncit să menţină un foc moale, ca nu cumva să moară dintr-odată, ci să fie torturat cât mai mult. În groaznicele chinuri, el a rămas totuşi statornic în credinţa lui. Nimic nu l-a putut despărţi de Mântuitorul lui. În cele din urmă, sufletul lui a plecat, lăsând pe grătar un morman de carne prăjită. Statornicia lui poate servi drept exemplu multora.

Doroteus şi Gorgonius şi mulţi alţi demnitari au suferit grele încercări şi au murit strangulaţi.

Antimus, episcopul din Nicomedia, pentru mărturia lui despre Domnul Isus, a fost decapitat.

În aceste zile, nu se ştie prin ce împrejurare un in­cendiu a izbucnit în palatul imperial din Nicomedia. Printr-o falsă suspiciune, creştinii au fost acuzaţi că au dat foc palatului. În consecinţă, familii întregi de creştini ce se aflau în slujba palatului au fost adunate, unii omorâţi în masă, alţii aruncaţi în foc. Pe alţii, populaţia i-a legat şi i-a aruncat în adâncul mării. Atât a fost de mare furia încât creştinii ce au servit la palat şi care murind au fost îngropaţi, acum i-au dezgropat din morminte şi osemintele le-au aruncat în mare. Mulţimi, aprinse de ură, au început să alerge pe străzi, ca nebunii, să pună foc caselor creştinilor. Creştinii au fost vânaţi şi fără nici o judecată, erau măcelăriţi. Cruzimile au depăşit orice imaginaţie de a fi descrise. Nu s-a mai ţinut în socoteală nici vârsta, nici sexul, ci femeile şi copiii au fost omorâţi la fel. Din cauza aceasta, nu se ştie numărul celor martirizaţi şi nici cum au murit. Persecuţia a devenit generală şi a durat zece ani grei. Ea a fost pustiitoare mai ales în Siria, Mauritania, Teba şi Egipt.

Istoricul Eusebiu, vorbind despre scene pe care el însuşi le-a văzut în Tir şi Finicia, spune că nu se putea să nu rămâi uimit de credincioşia martirilor şi de pri­veliştea ce o aveai în faţă. Unii după ce erau biciuiţi, cu trupul tot însângerat, erau daţi ca pradă fiarelor sălba­tice. Atunci ceea ce se petrecea, stârnea înmărmurirea tuturor. Puterea divină a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos se manifesta în ei, nu numai prin seninătatea, răbdarea nobilă şi bucuria ce o aveau, ci şi prin atitudinea fiarelor sălbatice. Era de aşteptat ca leoparzi, tigri, lei, urşi hămesiţi de foame, la mirosul sângelui, să se arunce asupra lor şi să-i sfâşie într-o clipită. Dar lucrurile se petreceau altfel. Creştinii erau aşezaţi în mijlocul amfiteatrului ca să poată fi văzuţi de toţi spectatorii. Din cuştile laterale se dădea drumul fiarelor, după sentinţa dată de magistraţi. Acestea uneori înaintau puţin, apoi se opreau. Alte ori se repezeau în salturi şi la o mică distanţă de creştini, parcă erau oprite de o mână nevăzută şi nu mai voiau să înain­teze. Atunci începea asmuţirea lor. Şi au fost mai multe cazuri, când, în loc să se arunce asupra creştinilor, fiarele se întorceau şi se repezeau asupra asmuţitorilor şi îi sfâşiau în bucăţi. Uneori se apropiau şi le lingeau rănile, şi numai după multă asmuţire, întărâtare, îi sfâşiau pe creştini. Unii martiri trebuiau să fie scoşi de două, trei ori în amfiteatru şi să se dea drumul la diferite soiuri de fiare sălbatice, căci nu erau atacaţi de ele. Aşa scene, în loc să fie în defavoarea creştinilor, deveneau în favoarea lor. Păgânii recunoşteau puterea Dumnezeului celui viu şi unii din ei deveneau creştini. Scenele erau cu adevărat mişcătoare. Uneori era scos un singur tânăr sau tânără de 15-20 de ani şi aşezat în mijlocul circului. Cum să nu rămâi uimit când îi vedeai lipsit de teamă că îşi ridicau mâinile spre cer şi se rugau, iar fioroasele fiare stăteau în jurul lor şi îi admirau? Gingăşia tinerească se întâlnea cu ferocitatea şi sentimentele spectatorilor erau răscolite, iar rezultatele erau contrare celor scontate de autorităţi.

Odată în Fenicia, tineri creştini au fost daţi pradă unui taur sălbatic. Acesta, ca turbat, a apucat în coarnele sale pe îngrijitori, i-a aruncat în aer şi i-a lăsat aproape morţi, s-a repezit apoi asupra creştinilor, dar deodată s-a oprit. Se părea că nu poate merge mai departe, înfuriat a început să scurme pământul cu picioarele, să lovească cu coarnele într-o parte şi în alta şi de iritat ce era, a început să mugească înfiorător, căuta să se repeadă asupra lor şi iarăşi da înapoi. Atunci au dat drumul altor fiare sălbatice, dar nici acestea nu i-au atacat. După momente de teribilă încordare, după cele două încercări nereuşite, au fost omorâţi cu sabia. Omul s-a dovedit mai fioros decât fiarele.

La Teba, cruzimile au fost aceleaşi, doar metodele de torturare puţin diferite. În loc de a le rupe bucăţi din carnea trupului cu anumiţi cleşti, aici erau scrijeliţi cu scoici până mureau. Femei dezbrăcate erau legate de un picior şi cu un fel de maşinărie, ca macaraua, erau ridicate în sus şi lăsate cu capul în jos până îşi dădeau sufletul. Alţii erau legaţi de crengile unor copaci şi lăsaţi acolo să moară de foame. Pentru smulgerea braţelor şi desfacerea încheieturilor, aici nu se folosea scripetele, ca în alte locuri, ci cu un fel de maşinărie se apropiau mai multe bârne puternice, iar creştinul era legat cu mână de una, cu alta de-alta, cu picioarele de-altele, ca atunci când se lăsau slobode, să desfacă toate în­cheieturile, ba chiar să smulgă o mână într-o parte piciorul în altă parte, capul în altă parte. La fel s-a practicat uciderea în masă. Adunau şaizeci, optzeci sau o sută de bărbaţi, femei şi copii pentru a le măcelări cu sabia.

Uneori călăul obosea şi trebuia să-l schimbe altul. Au fost cazuri când s-a frânt chiar sabia şi a trebuit să se aducă alta. Dar nimic din toate acestea nu a înspăimântat pe creştini, nu i-a despărţit de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru. Din contră, cu cât ferocitatea duşmanilor şi cruzimea torturilor apli­cate erau mai mari, cu atât se părea că elanul şi înflă­cărarea creştinilor creştea mai mult. Căci proconsulul sau magistratul abia pronunţa sentinţa de condamnare la moarte împotriva unora ce au fost arestaţi, că alţii de bună voie se grăbeau în sala de judecată, mărturiseau că sunt creştini şi cereau să fie osândiţi şi ei. Şi era cu atât mai frumos şi mai uimitor, cu cât unii nu erau din clasa de jos sau dintre sclavi, ci persoane distinse, oameni învăţaţi, din familii nobile, cu bogăţie. Ei considerau fără importanţă toate celelalte lucruri faţă de credinţa lor în Mântuitorul. Aşa a fost Filoromus ce a deţinut o înaltă funcţie în districtul imperial al Alexandriei. Con­form rangului său roman, el era mereu însoţit de o gardă militară. Era un fel de şef al justiţiei. Fiind creştin, a preferat să moară ca martir spre a fi încununat pentru veci.

Fileas a fost prezbiterul bisericii din Thmuis/Egipt. El a fost un bărbat eminent pentru conduita sa, om de ştiinţă şi cărturar, un bun cunoscător al literaturii în limbi străine prin studiile sale. El devenise creştin şi a fost adânc devotat credinţei sale. De la el avem o frumoasă descriere a suferinţelor martirilor din Alexandria. El folo­seşte, în limba greacă, termeni de toată frumuseţea cu privire la martiri; îi numeşte „purtătorii lui Cristos", „sfinţii martiri". Scrisoarea a fost scrisă din închisoare, înainte de sentinţa finală şi a fost adresată fraţilor din Thmuis pe care i-a păstorit, îndemnându-i să rămână tari în credinţă chiar şi după moartea lui. În ea arată sufe­rinţele la care a fost supus el şi alţi fraţi din Alexandria în perioada întemniţării lor.

În Egipt, unii au fost îngropaţi de vii, alţii au fost înecaţi în Nil, mulţi au fost spânzuraţi până ce au pierit şi o mare mulţime dintre ei au fost aruncaţi în foc. Biciuirea, scaunul de tortură, pumnalul, sabia, otrava, crucea, înfometarea şi tot ce a ştiut mintea omenească, să născocească a fost folosit spre torturarea creştinilor.

În Frigia, populaţia unui oraş întreg era creştină. Acest oraş a fost înconjurat de armată şi fără nici o jude­cată, au dat foc oraşului distrugându-l până în temelie, iar locuitorii au fost mistuiţi de flăcări. Cei ce au scăpat de flăcări, au fost măcelăriţi cu sabia. În acest oraş, chiar şi guvernatorul, magistratul, garnizoana şi înalţii funcţionari, toţi erau creştini.

Tot în Frigia, un demnitar roman numit Adanetus, om dintr-o familie nobilă italiană, ce deţinea înalta funcţie de prim-ministru, administrator general şi şef al impozitelor, era creştin. Conform edictului lui Dio­cleţian, el trebuia ori să jertfească idolilor, ori să moară ca martir. Şi el, ca atâţia alţii, a fost gata să renunţe la onorurile sale, la poziţia sa, la tot ce îi oferea viaţa aceasta trecătoare şi a ales moartea de martir. Ce slabi sunt mulţi din creştinii de azi, care nu sunt gata să renunţe la nimicuri, dar de cum să aleagă moartea de martir!

În Mesopotamia, creştinii erau spânzuraţi cu capul în jos deasupra unui foc moale, care să nu-i omoare, ci să-i chinuie cât mai mult.

În Arabia, martirii au fost omorâţi cu securea. În Pont, torturile au fost îngrozitoare. Se făcea smulgerea unghiilor - sau vârârea sub unghii a unor aşchii ascuţite de trestie. Altora se turna plumb topit pe spate sau pe alte părţi sensibile ale corpului. Magistraţii se întreceau, de parcă ar fi fost la un concurs cu premii, spre a desco­peri noi şi noi mijloace de torturare a creştinilor.

În Antiohia, ca mijloc de tortură mai obişnuit, se folosea grătarul înroşit. Aici mai mulţi creştini când au fost aduşi la judecată şi li se cerea să ia un bob de tămâie şi să-l arunce în focul de pe altar, ei preferau să-şi vâre mâna în foc, decât să sacrifice tămâie în cinstea zeului. O bună credincioasă din Antiohia, renu­mită prin bogăţia ei, precum şi prin virtuţile ei, avea două fete în floarea vieţii. Ele au fost crescute în pietate şi curăţie. Când a venit prigoana, mama, pentru o vreme şi-a ascuns fetele. Nu voia ca alţii să-şi bată joc de castitatea lor. Când duşmanii au aflat ascunzătoarea lor şi era să pună mâna pe ele, fetele au fugit şi cum în apropiere era un râu, au preferat să sară în râu şi să moară înecate decât să cadă în mâinile duşmanilor, pentru a fi necinstite.

Tot la Antiohia, alte două tinere fecioare, distinse, deosebit de frumoase, adorabile în comportare, serioase în gândire şi aprinse în dragostea lor pentru Domnul Cristos, se trăgeau dintr-o bună familie. Ele erau surori în toate privinţele. Şi ca şi cum pământul nu era vrednic de aşa perfecţiune, duşmanii le-au prins şi le-au aruncat în mare.

Lucian, prezbiterul bisericii din Antiohia, bărbat proeminent pentru caracterul său excelent şi pentru pietatea sa, a ajuns să proclame Împărăţia lui Dumnezeu în faţa împăratului şi şi-a pecetluit mărturia cu sângele său.

Din Fenicia, martiri mai însemnaţi au fost păstorii spirituali ai turmei lui Cristos, Tyrannio din Tir, Zenobius din Sidon şi Silvanus din Emisa. Primul a fost înecat în mare, ale doilea, care era un vestit medic, a murit în timpul torturilor aplicate pe coaste, iar al treilea a fost aruncat ca hrană fiarelor sălbatice. Silvan, bătrânul bisericilor din ţinutul Gaz a fost decapitat împreună cu alţi treizeci şi nouă creştini, la minele de aramă din Feno.

Prezbiterul Pamfiliu a fost unul din cei mai admirabili bărbaţi ai vremii sale şi era gloria bisericii din Cezareea. El s-a tras dintr-o onorabilă familie din Berytus, cetate renumită pentru şcolile ei de pe acea vreme. În tinereţe a urmat toate cursurile de ştiinţe. Apoi i s-a acordat onoarea de a fi magistrat. După ce a primit pe Cristos Domnul, ca Mântuitorul său, el a căutat să se adâncească în învăţătura despre mântuire. Acest magistrat de seamă, cu un capital aşa de mare de cunoştinţe, nu s-a ruşinat să devină din nou discipol. Spre a aprofunda studiul Sfintelor Scripturi, el a urmat şcoala catihetică a lui Pierius, din Alexandria succesorul lui Origen. După aceea s-a stabilit la Cezareea, în Palestina. Pe cheltuiala sa, a procurat multe cărţi şi şi-a făcut o mare bibliotecă, pe care a lăsat-o Bisericii. Aici el a deschis o şcoală publică de literatură religioasă. El a transcris cu mâna sa toată Biblia. Deşi era atât de învăţat, era de o umilinţă extraordinară. Toate bunurile ce le avuse ca moştenire de la părinţi, le-a împărţit săracilor.

În anul 307, crudul guvernator Urban al Palestinei i-a cerut să se prezinte la scaunul său de judecată. A fost bătut în mod inuman şi tare schingiuit. Cu cleşti de fier înroşite i-au rupt carnea de pe coaste, dar el a rămas plin de pace şi statornic în credinţa lui, încât a uimit până şi pe magistrat. Pamfiliu a mai rămas doi ani în închisoare, în acest timp, guvernatorul a fost decapitat din porunca împăratului Maximinius, care a numit în locul lui ca guvernator al Palestinei pe Firmilian. Dar şi acesta nu a fost cu nimic mai puţin brutal ca înaintaşul său. După mai multe vărsări de sânge, a poruncit să fie adus şi Pamfiliu în faţa sa. Fiindcă a declarat că e creştin, l-a condamnat la moarte, întâi, a pus să fie bătut în chip barbar, până ce a căzut carnea de pe oase, iar intestinele au ajuns să-i atârne în afară. Venerabilul prezbiter a răbdat toate în tăcere, fără să-şi deschidă gura. Apoi l-au pus pe un foc moale, unde a murit proslăvind numele Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu.

La Roma, valul acesta de prigoană a înmulţit mult numărul martirilor. Creştinii, mulţi la număr în această mare metropolă, au ajuns să fie seceraţi. Cei ce se strecuraseră doar cu anumite scopuri printre creştini, acum au dat bir cu fugiţii. Ei s-au dus şi au sacrificat în cinstea zeilor şi au scăpat de prigoană. Cei cu adevărat credincioşi au dovedit mult devotament şi înflăcărată dragoste pentru Cristos Domnul. Ca şi în celelalte părţi ale imperiului şi aici ei au strălucit pe ruguri şi au cântat amfiteatru în mijlocul fiarelor.

Sebastian a fost un ofiţer creştin în garda imperială. El s-a născut la Narbonne în Galia. El a venit la Roma prin anul 284. Înainte de a veni la Roma, el a fost con­vertit la Milano şi credinţa mărturisită odată pentru tot­deauna sfinţilor, el a păzit-o până la moarte. El a rămas creştin în mijlocul unei lumi idolatre, nu s-a lăsat orbit de splendorile curţii imperiale şi nu s-a întinat de orgiile palatului. El a fost foarte preţuit de cei mai înalţi demni­tari şi a fost mult stimat de inferiorii săi. În timpul său liber, a fost foarte activ pentru binele fraţilor săi de credinţă şi pentru progresul bisericii. Cerceta pe bolnavi şi nu uita de cei din închisoare. Vestea bună a Evangheliei căuta s-o împărtăşească şi altora. Prin mărturia lui, prefectul Romei, împreună cu fiul său Tiburţiu, au ajuns să cunoască mântuirea prin Cristos Domnul. După convertire, acesta s-a retras pe moşia sa din Cam­pania. La plecare, a luat cu el mai mulţi creştini spre a-i pune în siguranţă. Sebastian a lucrat până ce Torquatus, un informator deghizat sub numele de creştin, l-a denunţat lui Fabian, iar acesta l-a denunţat împăratului Maximian. Împăratul auzind acuza, l-a chemat pe Sebastian şi l-a învinuit de nerecunoştinţa şi trădare. Sebastian a mărturisit că e creştin. Maximian, în furia lui, hotărî să fie dat morţii prin lovituri de săgeţi. Cu executarea sentinţei a fost însărcinat un numidian, căpetenia arcaşilor africani. Porunca împărătească a fost să nu tragă în inimă, ca să nu moară dintr-odată, ci să-i provoace o moarte cât mai chinuitoare, trăgând cât mai multe săgeţi în trupul lui. După execuţie, nişte creştini au venit să-i îngroape trupul şi au constatat că în el era încă viaţă. Astfel, l-au ascuns în casa unui creştin, unde în scurtă vreme s-a refăcut. Dar aceasta numai l-a pregătit pentru un al doilea martiraj. Căci îndată ce a putut să umble, Sebastian a ieşit în calea împăratului, în timp ce aceasta mergea spre templu. Văzându-l, împăratul fu uimit, dar mai uimit fu de cuvintele lui, deoarece Sebastian îl acuză de crime, de omorârea sfinţilor. Îi spuse că ziua răzbunării mâniei lui Dumnezeu asupra sa e aproape şi îi strigă să se pocăiască cât mai are vreme. Din uimire, împăratul trecu în furii. El porunci ca Sebastian să fie omorât imediat cu lovituri de beţe. Porunca se execută. O lovi­tură straşnică în cap îl prăbuşi la pământ pe fostul căpitan al gărzii imperiale şi îl învrednici de cununa vieţii pe neînfricatul luptător al lui Cristos.

Victor a fost un tânăr creştin din Massilia, un oraş din partea de sud a Galiei. El a fost foarte zelos în lucrarea bisericii, mai ales în ajutorarea săracilor. El a fost învinuit că a ofensat pe preoţii păgâni şi a fost tras la judecată. Magistratul l-a chestionat şi apoi l-a sfătuit să se întoarcă la închinăciunea idolatră spre a se bucura de avantajele ce provin din favoarea împăratului.

Victor răspunse că el e slujitor al lui Cristos şi că nici o poziţie care i s-ar putea oferi de un împărat pământesc nu poate să-l împiedece de la datoria sa faţă de împăratul cerurilor.

Auzind răspunsul său curajos, judecătorul îl trimise să fie judecat de cezarul Maximian. Acesta, sub amenin­ţarea cu cele mai severe pedepse, îi porunci să sacrifice idolilor romani. Fiindcă Victor a refuzat, împăratul a poruncit să fie legat şi târât pe străzile oraşului. În timp ce se executa sentinţa, mulţimea l-a supus la multe cazne. Rămânând credincios în ciuda violenţelor mulţimii, împăratul a poruncit să fie pus pe scaunul de tortură. Auzind înfricoşata osânda, îl cuprinse fiori, dar ridicându-şi ochii spre cer, se rugă Domnului să-i dea curaj. După aceasta a suportat totul cu multă bărbăţie. Când călăii au obosit torturându-l, l-au dus şi l-au aruncat într-o celulă a temniţei. În timpul cât a stat în închisoare, a convertit pe temnicerii: Alexandru, Felician şi Longinus. Auzind împăratul despre aceasta a poruncit ca cei trei temniceri să fie decapitaţi. Sentinţa a fost executata imediat, iar pe Victor l-a condamnat să fie pus încă odată pe scaunul de tortură, apoi l-au bătut zdravăn şi l-au aruncat iarăşi în celulă. Când l-au adus la a treia înfăţişare, în sala de judecată au adus şi un mic altar cu un idolaş şi i-au cerut să jertfească, el lovi cu piciorul şi răsturnă şi altarul şi idolul, împăratul Maximian, superstiţios cum era, când a văzut aceasta, a strigat înfuriat ca imediat să i se taie piciorul care a lovit altarul şi idolul, iar el să fie dus în moara de măcinat pietre şi aruncat acolo spre a fi sfărâmat în bucăţi. Sentinţa a fost groaznică, dar trebuia îndeplinită. El a fost aruncat în moară împreună cu pietrişul, dar atunci s-a stricat moara şi Victor a fost scos dintre pietre tot zdrobit, însă era încă în viaţă, împăratul nemaiavând răbdare până ce se repară moara, a poruncit să i se strivească capul. Lucru ce s-a şi făcut imediat. Astfel, după lungi şi groaznice torturi, Victor a plecat la Domnul său pe care L-a slujit cu atâta scumpătate.

Tiburţiu, fiul lui Cromaţiu fostul prefect al Romei, a fost bănuit că e creştin. Deşi ei s-au retras din Roma pe moşia lor din Campania, au fost urmăriţi şi cineva i-a denunţat cezarului. Acesta porunci arestarea lui Tiburţiu. La judecată, el mărturisi că e creştin. Spre a-l reîntoarce la religia idolilor, i-au oferit poziţii şi onoruri, dar el n-a vrut să se lase de credinţa sa, prin care a primit pacea sufletului său. Atunci l-au supus caznelor şi schingiuiri­lor. Rămânând statornic, împăratul a poruncit să fie decapitat pe calea Lavicană, la trei mile de Roma.

Sergius a fost un distins ofiţer roman ce l-a însoţit pe împăratul Maximian în Siria. Fiind acuzat că e creştin, i s-a poruncit să jertfească în cinstea lui Jupiter, dar el a refuzat. Atunci a fost despuiat de hainele sale mili­tare şi de armură şi spre batjocură a fost îmbrăcat în haine femeieşti, a fost încălţat în sandale cu cuie şi forţat să parcurgă o bună distanţă pe jos. În cele din urmă a fost decapitat.

Trei surori, Chionia, Agape şi Irina au fost aruncate în temniţă la Tesalonic. Ele au fost creştine, dar fiind o vreme de grea persecuţie şi spre a rămâne necunoscute, ele s-au retras într-un loc singuratic. Când totuşi au fost găsite şi arestate, ele păreau că şi-au pierdut timiditatea şi îşi imputau că au fost fricoase. De acum se rugau să fie întărite de puterea lui Dumnezeu pentru ziua când tre­buiau să fie duse la judecată.

Când Agape a fost examinată înaintea lui Dulcatius, guvernatorul, a fost întrebată dacă ascultă sau nu legile statului. Ea a spus că e creştină şi că legile, care cer închinarea la idoli, nu le poate asculta, că e hotărâtă întru aceasta şi că nimic nu o poate face să se schimbe. Sora ei Chionia a răspuns în acelaşi fel. Guvernatorul nefiind în stare să le clintească din credinţa lor, a pro­nunţat sentinţa de condamnare la moarte prin ardere pe rug.

Irina, cea mai tânără dintre surori, numai de 18 ani, a fost foarte frumoasă. Ea a fost dusă să vadă pe surorile ei arzând pe rug, cu gândul să o înspăimânte, să-i zdro­bească tăria credinţei ei. Dar când a fost adusă de la groaznica scenă în faţa guvernatorului, ea a răspuns fără teamă, ca şi surorile ei. În zadar a încercat Dulcatius să o îndemne să se întoarcă la idoli şi să participe la festivităţile date în cinstea lor, căci ea a refuzat cate­goric, declarând că vrea mai degrabă să fie mistuită de flăcări decât să se lepede de credinţa ei. Văzând stator­nicia ei, guvernatorul porunci să fie expusă în stradă insultelor soldaţilor, apoi să fie arsă pe rug. Astfel au dezbrăcat-o şi au pus-o în stradă ca privelişte trecătorilor. După ce s-a adunat o mare mulţime, au adus lemne, le-au stivuit în jurul ei şi i-au dat foc. Pentru Cristos Domnul, ea a preferat să sufere umilinţa şi ruşi­nea, să îndure chinurile cumplite ale rugului, să-şi piardă viaţa aceasta trecătoare, dar să nu piardă viaţa veşnică. Adânc devotament! Minunată credincioşie!

În anul 304, la Saragossa în Portugalia, Optatus şi alţi şaptesprezece creştini au fost aduşi în faţa scaunului de judecată al guvernatorului Dacian. Ei au fost supuşi la fel de fel de suferinţe ca să se lepede de credinţă, dar au rămas statornici. Atunci au fost condamnaţi la moarte şi toţi au fost executaţi în aceeaşi zi.

În anul 304, împăratul Diocleţian s-a îmbolnăvit, dar persecuţia a fost dusă înainte de Galerius, precum şi de guvernatorii provinciilor. Mai ales unii au arătat un deosebit zel întru a prigoni pe creştini.

În Dalmaţia, Teodotus un creştin devotat, avea un han. O mare parte din timpul său şi-a sacrificat-o ajutorării celor nevoiaşi. Teotecnus, guvernatorul acelor părţi, după ce a primit ordinul de a persecuta pe creştini, a răspuns împăratului că el va dezrădăcina creştinismul din orice loc de sub jurisdicţia sa. Încurajaţi de guverna­tor, păgânii au devenit informatori contra creştinilor. Mulţi au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori, iar bunurile confiscate. Unii au fugit în păduri sau peşteri unde s-au hrănit cu rădăcini, iar alţii au pierit de foame. În aceste împrejurări, Teodotus a cercetat pe mulţi la închisoare şi pe unii i-a ajutat cu hrană. Polycronicus, un creştin, fiind prins, în timpul anchetei sub constrângeri a denunţat pe Teodotus. Acesta aflând de trădare, s-a predat singur guvernatorului. Când a fost dus în sala de judecată, guver­natorul i-a spus că încă stă în puterea lui să-şi scape viaţa sacrificând zeilor. Teodotus a refuzat să renunţe la credinţa creştină şi a tratat cu dispreţ idolii lor. Păgânii s-au înfuriat şi au cerut să fie pedepsit. El a fost dat spre biciuire, carnea i-a fost ruptă cu cleştele şi apoi a fost aşezat pe scaunul de tortură. Deoarece nici sub torturi nu a retractat credinţa lui, au turnat oţet peste rănile lui, l-au presărat cu sare şi l-au prăjit cu torţe. Dar nici aceste cumplite dureri nu l-au putut clinti din cre­dinţa sa. Atunci i-au smuls dinţii din gură. Din cauza că nici aceasta nu l-a doborât, l-au trimis iarăşi la închisoare. Pe drum, a zis oamenilor ce-l priveau: „Este drept ca creştinii să sufere pentru Cel ce mai întâi a suferit pentru noi”. Cinci zile după aceea, a fost scos iarăşi din închisoare, torturat şi apoi decapitat.

În Mauritania era un diacon credincios numit Timotei şi pe soţie o chema Maura. Ei abia au fost căsătoriţi doar de trei săptămâni când au fost ridicaţi de la casa lor şi duşi în închisori deosebite. Arianus, guvernatorul din Tebais a căutat să facă tot ce i-a stat în putinţă să-i despartă de creştinism şi să îmbrăţişeze din nou idolatria, încercările i-au fost zadarnice. Ştiind că el e cel ce are Biblia, i-a cerut să o aducă să fie arsă. La aceasta Timotei a răspuns: „Dacă aş avea copii, mai degrabă ţi i-aş da pe aceştia să-i sacrifici, decât să-ţi dau Cuvântul lui Dum­nezeu. Guvernatorul indignat de acest răspuns a poruncit să i se scoată ochii cu un fier înroşit, zicând: „Cărţile în cele din urmă îţi vor fi fără folos căci nu vei mai vedea să le citeşti”. El a îndurat pedeapsa cu atâta răbdare încât judecătorul a devenit exasperat. A poruncit să fie agăţat de picioare şi să fie ţinut cu capul în jos, iar de gât să i se lege un pietroi mare şi să i se pună un căluş în gură. I s-a făcut şi aceasta, fără nici un succes, căci el a rămas statornic în credinţa lui. Atunci cineva a spus guvernatorului că e proaspăt căsătorit cu o tânără pe care o iubeşte mult. Imediat tactica de doborâre a fost schimbată. Arianus a chemat pe Maura, soţia lui, i-a promis multe, a făgăduit că îi va elibera soţul, dacă ea reuşeşte să-l facă să jertfească doar odată idolilor. Cu vorbe dulci a căutat să o corupă de la credinţa ei şi prin ea să-l corupă şi pe el. Maura mai slabă în credinţă şi din dragoste pentru soţul ei, s-a angajat să facă aceasta. Maura a fost dusă la celula lui. Ea l-a certat pentru statornicia lui, a spus că e încăpăţânat şi cu cuvinte pline de dragoste a căutat să insiste ca el să jertfească idolilor. Când i s-a scos căluşul din gură, el a mustrat-o aspru pentru dragostea ei greşită şi a spus că el e hotărât să moară pentru Cristos. Maura a mai încercat încă odată să-l înduplece, dar el, conştient de ispita diavo­lească, a certat-o că a acceptat o aşa slujbă şi ea a plecat îngândurată. Fiindcă n-a reuşit, guvernatorul a poruncit acum ca ea să fie torturată cu mare asprime. După aceasta a rostit sentinţa de condamnare la moarte. Timotei şi Maura au fost răstigniţi unul lângă altul. Aceasta s-a petrecut în anul 304 d.Cr.

Filip a fost prezbiterul bisericii din Heraclea, Asia Mică. Un ofiţer numit Aristomacus a fost trimis să în­chidă biserica creştină din Heraclea. Filip i-a spus acestuia că închiderea unei clădiri făcută de mâini omeneşti nu poate distruge creştinismul, de oare ce adevărata credinţă nu este în locaşul unde Dumnezeu este adorat, ci în inimile oamenilor.

Cum nu mai putea să intre în locaşul de închinăciune, Filip a început să predice în faţa uşii sale. Din această cauză, el a fost luat şi dus în faţa guvernatorului. Acesta a strigat la el şi i-a cerut să aducă vasele sfinte ce le folo­sesc la închinăciune şi să predea imediat Scripturile din care citeşte şi învaţă pe alţii; mai bine să le aducă de bună voie decât să fie forţat prin torturi.

Filip a ascultat nemişcat, apoi a răspuns: „Dacă îţi face plăcere să ne vezi suferind, să ştii că suntem gata să suferim ceea ce ne poţi face mai rău. Trupul acesta neputincios e în mâinile tale, fă ce-ţi place. Vasele ce le ceri, îţi vor fi predate căci Dumnezeu nu este onorat de aur sau argint ci de credinţa în Numele Său. Cât despre cărţi, nu e în puterea mea să ţi le dau şi nici în puterea ta să le primeşti”. Răspunsul l-a înfuriat pe judecător şi a poruncit torturarea lui. Atunci poporul a alergat la locaşul de închinăciune al creştinilor, au spart uşa, au jefuit ce au găsit, au luat Scripturile, le-au ars şi au dărâmat clădirea.

Filip a fost luat şi dus în piaţă. Acolo i s-a poruncit să jertfească zeilor romani. În apărarea sa, Filip a vorbit despre adevărata natură a lui Dumnezeu şi a spus că păgânii se închină la ceea ce în mod legal poate fi aruncat sub picioare, că şi-au făcut zei din ceea ce Providenţa a îngăduit să fie pentru uz comun. Atunci mulţimea l-a luat, l-a târât pe străzi, l-au biciuit groaznic şi după o vreme l-au adus iarăşi în faţa judecătorului. Acesta l-a acuzat de încăpăţinare şi neascultare de porunca împăratului. Filip a răspuns că el s-a gândit că e mai înţelept să prefere cerul decât pământul şi să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Judecătorul l-a condamnat să fie ars pe rug. Din mijlocul flăcărilor, Filip a cântat laude lui Dumnezeu până ce a fost mistuit.

La Ancyra, şapte femei bătrâne au fost arestate pentru credinţa lor. Ele au fost anchetate de guvernator, care şi-a bătut joc de credinţa lor, a râs de vârsta lor şi a poruncit ca ele să ia parte la ceremonia de spălare şi curăţire a zeiţelor Minerva şi Diana. Acest ceremonial se făcea odată pe an cu mare paradă. Ele au fost duse cu forţa la templu, dar au refuzat să facă ceremonialul de spălare a zeiţelor. Atunci guvernatorul a poruncit să li se lege pietroaie de gât şi să fie aruncate ele în bazinul cu apă în care trebuiau spălate statuile zeităţilor şi toate şapte au fost înecate. Au preferat să moară decât să facă cel mai mic compromis. Adevărata dragoste nu cunoaşte compromisuri.

<<< Cuprins

Persoane interesate