Martirii celui de-al patrulea val
Anul 163 d.Cr.
Antonius Pius,
care a urmat la tron după Adrian, s-a distins prin bunătatea sa. El a fost
denumit de popor „Părintele virtuţilor”. Imediat după urcarea pe tron, el a dat
un edict care sfârşeşte cu cuvintele: „Dacă cineva va nelinişti sau necăji pe
creştini, fără să aibă altă cauză decât credinţa lor, creştinii să fie puşi în
libertate, iar acuzatorii lor să fie pedepsiţi”.
Aceasta a oprit
cu totul valul de prigoană pornit sub Traian. Nimeni nu mai îndrăznea să-i
acuze pe creştini căci ajungea el la închisoare. În această perioadă, Biserica
a crescut şi s-a întărit tot mai mult.
Dar regula că
după vreme bună, vine şi vreme rea, s-a adeverit şi în istoria creştinilor.
Antonius Pius a fost urmat la tron de Marcu Aureliu. Cu toate că el a fost un
împărat bun, în timpul domniei sale, a început una din cele mai crâncene
persecuţii. Nu este sigur dacă el a dat poruncă să fie prigoniţi creştinii şi
nici dacă a tolerat aşa ceva. Totuşi, mii de creştini au fost martirizaţi. El
fie că n-a ştiut - ceea ce greu se poate concepe - fie că a fost indiferent
faţă de suferinţele creştinilor. Persecuţia a fost însă deosebit de grea în
Asia şi în Galia.
Atât de oribile
erau torturile, încât mulţi din spectatori se înfiorau de groază privind, şi
erau înmărmuriţi de curajul celor ce sufereau. Unii martiri erau forţaţi să
treacă cu picioarele - deja toate răni - peste spini, cuie sau bucăţi de scoici
ascuţite. Alţii erau biciuiţi până ce li se despuia carnea şi le atârnau
nervii, venele şi tendoanele. După ce sufereau cele mai înfricoşătoare
schingiuiri, erau prăjiţi sau daţi morţii prin ardere. Martiri mai de seamă în
această perioadă au fost: Policarp de Smirna, Iustin Martirul şi Blandina.
Policarp
Policarp a fost
păstorul bisericii din Smirna. El s-a născut la anul 70 d.Cr. Pe el, Ireneu,
elevul şi admiratorul său, îl numeşte într-o scrisoare către Florinul:
„Binecuvântatul şi apostolicul prezbiter”. Scrisoarea este păstrată în
lucrarea lui Eusebiu. Se crede că Policarp a fost ordinat în această slujbă
chiar de apostolul Ioan. Tot în scrisoarea pomenită, Ireneu spune că îşi aduce
aminte de discuţia sa cu Policarp, îşi amintea locul în care binecuvântatul
Policarp obişnuia să stea când vorbea... şi cum descria el discuţia cu Ioan şi
cu ceilalţi care au văzut pe Domnul. Aşa a primit el învăţăturile şi minunile
Domnului de la martori oculari.
Numele lui
Policarp nu este pomenit în Biblie, deşi unii sunt de părere că el ar fi
îngerul bisericii din Smirna, căruia i se adresează de către Domnul scrisoarea
din Apocalipsa. Ştim precis că el a petrecut mulţi ani împreună cu cei ce L-au
văzut pe Mântuitorul. Dacă ar fi scris şi s-ar fi păstrat scrierile lui, am
avea o imagine clară a stării bisericii din prima parte a secolului al doilea.
Dar nu ne-a rămas de la el decât o singură scrisoare scurtă către biserica din
Filipi, care conţine îndemnuri practice, pline de duh şi cu foarte multe citate
din Scripturi. Ea a fost scrisă prin anul 116.
Mai târziu,
Policarp a făcut o călătorie la Roma, unde a stat de vorbă cu Anicetus privitor
la sărbătoarea Paştelor. Acolo l-a întâlnit şi pe Marcion pe care l-a înfruntat
cu asprime.
În anul 161
d.Cr., când Marcu Aureliu a devenit împărat, el a căutat să accentueze cultul
împăratului. O părere greşit concepută era că numai printr-o religie de stat
poţi păstra imperiul. Ideea aceasta a fost sâmburele uneia din cele mai
sângeroase persecuţii cunoscute în istorie. De aceea, nu ne-am mirat când
aceeaşi idee a fost fluturată şi în România până acum câţiva ani în urmă. Ea a
produs aceleaşi rezultate: şicanări, arestări şi condamnări.
Iată cum
descrie un istoric vechi împrejurările care au dus la martirajul lui Policarp.
Un tânăr
creştin numit Germanicus a fost condamnat să fie sfâşiat de fiarele sălbatice
din pricina credinţei sale. El a înfruntat moartea cu atâta curaj, încât mulţi
din spectatori au fost convertiţi pe loc la credinţa care inspiră atâta tărie.
Aceasta a înfuriat pe ceilalţi, care au început să strige: „Moarte
creştinilor!" În învălmăşeala care a urmat, un oarecare frigian numit
Quintus, venit nu demult din ţara sa, a fost aşa de mişcat de toate cele
petrecute, de urletul lacom al fiarelor, încât desprinzându-se din mulţime, a
trecut în faţa scaunului de judecată, denunţându-se singur în faţa
magistraţilor. El fu dat numaidecât morţii. Atunci, unii din duşmanii creştinilor
au început să strige: „Pierzare tuturor celor răi! Policarp să fie
căutat!" Şi a fost o mare turbulenţă.
Policarp auzind
că e în mare primejdie, a fugit şi a reuşit să se ascundă, dar a fost
descoperit de un copil. Din aceasta, precum şi dintr-un vis pe care îl avusese
că patul lui deodată a luat foc, el a tras concluzia că voia lui Dumnezeu este
ca el să sufere martirajul. De aceea, cu toate că a avut o nouă posibilitate să
scape, nu a mai fugit. După ce a ospătat pe cei ce au venit să-l aresteze, el a
dorit încă odată să aibă ora de rugăciune, lucru care i s-a îngăduit. Se spune
că s-a rugat cu atâta înflăcărare încât gardienii veniţi după el, s-au pocăit.
El a fost dus înaintea proconsulului. Pe drum, când să se apropie de oraş
magistratul opri şi îl luă în carul lui. El îl întrebă: „Ce rău e în cultul şi
sacrificiul împăratului?" - „Aceasta e ceva ce eu nu pot face",
răspunse Policarp. Auzind acest răspuns, magistratul îl aruncă jos din carul
său şi căzând, bătrânul se lovi la un picior, aşa că în stadion intră şchiopătând,
abia târându-şi piciorul. Aici în circ, proconsulul îi oferi libertatea cu
condiţia să se lepede de credinţă şi să-L blesteme pe Cristos. „Optzeci şi şase
de ani L-am servit pe Cristos - răspunse Policarp - şi nu mi-a făcut nici un
rău, cum aş putea atunci să-L blestem pe Regele şi Mântuitorul meu?"
— Eu am fiare
sălbatice care te vor sfâşia într-o clipă -strigă proconsulul.
— Cheamă-le! -
răspunse Policarp.
— Tu ai vrea fiarele, dar eu vreau să fii ars de viu pe
rug - ameninţă proconsulul.
— De ce mai
întârzii? - întrebă sfântul.
După aceasta un
slujbaş a păşit în arenă şi a strigat de trei ori: „Policarp a mărturisit că
este creştin”. Mulţimea a început să vocifereze, iar proconsulul dădu poruncă
să fie ars de viu.
Policarp fu
dezbrăcat şi cu hainele în spate, fu aşezat pe o grămadă de crengi. Când au pus
focul, bătrânul a îngenuncheat acolo şi s-a rugat zicând: „O, Doamne, Dumnezeu
Atotputernic, Tatăl preaiubitului Tău Fiu Isus Cristos, prin care am învăţat să
Te cunoaştem! Te binecuvântez că m-ai găsit vrednic în această zi, în această
oră, să iau loc între martirii Tăi şi să beau potirul Cristosului Tău, pentru
învierea vieţii veşnice a trupului şi a sufletului meu. Să fiu primit înaintea
Ta ca o jertfă de bun miros. Te laud, Te binecuvântez, Te glorific pentru tot
ce ai făcut cu mine”.
Flăcările se
ridicau în lungi limbi de foc, dar parcă ocoleau trupul credinciosului urmaş al
lui Cristos. Atunci, unul din călăi a împlântat un pumnal în trupul lui
Policarp, care se prăvăli în jăratec.
Iustin Martirul
Iustin Martirul
a fost principalul apologet al vremii sale. În el, creştinismul a avut un
vajnic şi neînfricat apărător. Scrierile lui adresate împăratului şi poporului
căutau să împrăştie norii acuzaţiilor nedrepte aduse creştinilor.
Iustin a fost
născut în anul 103 d.Cr., la Nicopolis, dintr-o familie păgână, care a imigrat
din Grecia în Samaria la începutul secolului al doilea. Deci, încă de mic, din
leagăn, a fost aşezat între păgânism şi iudaism, cu care a avut mult de luptat
mai târziu. Se pare că părinţii au avut o situaţie bună, ceea ce l-a ajutat să
facă mai multe călătorii. Era familiarizat cu toate necazurile şi suferinţele
vremii sale.
El a avut un
caracter bine format. S-a ferit de corupţie, nu a iubit luxul şi plăcerile, nu a
frecventat forul, arena de sport şi nici palatele. De tânăr a îmbrăcat mantia
de filozof şi şi-a luat drept ţintă cercetarea adevărului. Prima şcoală care a
urmat-o a fost aceea a filozofilor stoici. Acolo s-a deprins cu viaţa aspră.
Dar văzând că învăţătorii acestei şcoli nu aprofundează gândirea, ci rămân doar
la nişte reguli de viaţă, i-a părăsit şi s-a dus la şcoala peripatetică. Dar şi
aici a fost decepţionat când a făcut constatarea că învăţătorul său profesează
filozofia numai de dragul onoarei ce i-o aduce aceasta. Nimic nu putea să-i
irite mai mult inima şi mintea sa tânără, care căuta cu sete adevărul curat, ca
aceasta. De aceea părăsi şi această şcoală şi se duse la una pitagoreană, care
avea mare reputaţie datorită misticismului oriental, armonizat cu curentul
predominant al vremii. A căutat apoi şi s-a adâncit în doctrinele alese ale lui
Plato. Dar lumea ideală prezentată de şcolile acestea era ca o regiune
îngheţată, care nu-i putea încălzi inima sau schimba viaţa, încă odată îşi văzu
nădejdile înşelate.
Prin această
vreme, ajunse să aibă unele noţiuni vagi despre adevărul creştinismului. El ne
spune în „Apologia" sa (a doua), despre adânca impresie care au produs-o
asupra sa suferinţele martirilor. El spune: „În timp ce mă desfătam studiind doctrinele
lui Plato şi chiar pe când auzeam de calomniile aruncate asupra creştinilor,
văzându-i aşa de calmi şi senini în faţa morţii şi în mijlocul pericolelor pe
care lumea le socotea aşa de grozave, îmi ziceam că este imposibil ca ei să fie
oameni care să trăiască în pofte şi crime”. Aceste spectacole mişcătoare, l-au
pregătit să primească chemarea lui Dumnezeu.
Într-o zi,
Iustin se plimba singur în meditaţie pe ţărmul mării. Aici întâlni un bătrân
necunoscut, a cărui înfăţişare arăta gravitate şi gingăşie. Părea un filozof,
care a găsit pace în filozofia lui. Ei au intrat în vorbă. Bătrânul putea citi
pe faţa lui Iustin frământările lăuntrului său. Cu o dibăcie deosebită,
bătrânul atinse punctul sensibil al lui Iustin, arătându-i că filozofia lui nu
are nici o influenţă asupra vieţii morale şi că îl lasă pradă celei mai
chinuitoare nesiguranţe cu privire la cele mai serioase probleme. „Unde se
găseşte atunci adevărul, dacă nu între filozofi?" întrebă Iustin
nedumerit. „Cu mult înainte de filozofi - răspunse bătrânul - au trăit în
vechime nişte oameni drepţi şi fericiţi, prieteni ai lui Dumnezeu. Ei vorbeau
prin Duhul Său şi se numeau prooroci. Ei spuneau oamenilor ceea ce au auzit şi
i-a învăţat Duhul Sfânt. Ei se închinau lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl
tuturor. Ei adorau pe Isus Cristos, Fiul Său. Cere ca porţile luminii să ţi se
deschidă şi ţie acum”. De altfel, aceasta era dorinţa lui Iustin din tinereţe.
Acum, după ce ascultase pe filozofi, îi părăsi şi se întoarse spre prooroci,
spre Cel ce este mai mare şi mai presus de prooroci - Cuvântul veşnic - al
cărui martor credincios avea să fie de acum înainte.
Convertirea lui
Iustin a fost sfârşitul unei lungi şi grele lupte lăuntrice. Niciodată el nu a
dispreţuit filozofia, pe care o considera un drum greu de urcat în căutarea
adevărului. El susţinea că platonismul a fost o pregătire a lumii păgâne
pentru creştinism.
El, care a
experimentat toate luptele şi frământările mintale ale contemporanilor săi,
cunoştea deci şi boala şi leacul. A fost admirabil pregătit pentru a fi un
harnic misionar. Avea adânc dezvoltat simţul răspunderii de starea altora. Se
simţea îndatorat să predice atât iudeilor cât şi paginilor. El declară în
„Apologia" sa că s-ar simţi vinovat de ignoranţa paginilor, dacă n-ar face
tot ce-i stă în putinţă spre a o înlătura. „Fiecare - spunea el - poate purta
mărturia adevărului şi dacă nu o face, va fi judecat odată de Dumnezeu”.
Credincios
convingerilor sale, era neobosit în străduinţa de a răspândi învăţătura
creştină. Pe lângă predici, el mai ţinea anumite conferinţe cu evreii şi cu
păgânii, la fel şi cu ereticii. În aceste discuţii, el dădea dovadă de multă
răbdare şi tărie. El a călătorit mult. Astfel îl găsim la Efes, unde a purtat
discuţia cu evreul Trifon. Discuţia a scris-o într-o carte intitulată „Dialogul
cu iudeul Trifon". Apoi îl găsim la Roma împotrivindu-se unui filozof fals
numit Crescens.
Cea mai de
seamă activitate a lui însă a desfăşurat-o apărând creştinismul împotriva
nedreptelor învinuiri de tot felul. Prin scrisul lui, glasul creştinilor s-a
auzit înaintea împăraţilor. Adânc convins de dreptatea cauzei sale, pledează
cu toată autoritatea în numele veşnicei legi a justiţiei contra atâtor violenţe
făcute creştinismului şi arată clar, că el crede că face un serviciu ţării
sale, denunţând aceste nelegiuiri. În introducerea „Apologiei", el spune:
„Către
împăratul Titus - Aelius - Adrian - Antonius - Pius - Cezar August - şi către
fiul său, eminentul filozof şi prieten al ştiinţei, fiul lui Lucius Cezar prin
natură şi fiul împăratului prin adopţiune, către venerabilul Senat şi către
întreg poporul roman. În numele acestor oameni urâţi pe nedrept şi faţă de care
s-au făcut atâtea abuzuri, eu, Iustinian, unul dintre ei, vă prezint acest
discurs şi petiţie. Tu, care peste tot eşti proclamat cel pios, paznic al
dreptăţii, prieten al adevărului, faptele tale vor arăta dacă meriţi aceste
titluri. Ţinta mea nu este nici să te măgulesc prin această scrisoare, nici să
obţin vreun favor.
Eu simplu vă
cer să ne judecaţi după regulile unei amănunţite şi luminate echităţi şi nu
după o simplă presupunere, nici în numele unei superstiţii sancţionate de voi,
spre a place oamenilor, nici după o pornire negândită, nici după o convingere
din calomnii. Aceasta ar însemna să vă judecaţi pe voi înşivă, căci noi nu ne
temem de nici un rău care ni s-ar face de cineva, atâta vreme cât nu suntem
găsiţi vinovaţi de nici o crimă...”.
Cu o forţă
remarcabilă, el se ocupă apoi de acuzaţiile aduse creştinilor, le spulberă una
după alta, şi după practica vechilor apologeţi, atacă pe adversar în timp ce se
apără pe sine; întorcând împotriva lor sabia pe care le-a smuls-o din mână.
Capetele de acuzaţie contra creştinilor erau trei: că sunt atei, că sunt rebeli
şi că sunt făcători de rele.
La prima acuzaţie,
el face o acceptare că da, sunt atei, căci ei nu cred în zeii păgâni, dar că
aceştia nu sunt dumnezei, ci doar diavoli şi că acest ateism glorios pe care ei
îl au, este ca al lui Socrate, care la fel a fost jertfit, ca şi ei, pentru
cauza marelui adevăr. Face apoi o respingere a acestei acuzaţii, arătând că nu
sunt atei, ci că ei cred în Dumnezeul adevărului, Tatăl dreptăţii, a
înţelepciunii şi a tuturor virtuţilor, Cel Preasfânt. Că Lui I se închină, pe
El îl onorează prin cuvânt şi fapte şi că vreau să împărtăşească tuturor
adevărul-pe care ei l-au primit.
La cea de a
doua, acuzaţia de rebeliune, Iustin nu-i cu nimic mai prejos în apărarea sa. El
arată că împărăţia întemeiată de Cristos este o împărăţie pur spirituală şi că
progresul ei nu stânjeneşte cu nimic pe cel al imperiului. Enunţă apoi
principiile înţelepte ale bisericii primitive, atitudinea lor faţă de stat şi
faţă de autorităţi. Pomeneşte cuvintele Domnului Isus în legătură cu birul ce
trebuie dat Cezarului. Argumentează, în continuare, că nici o doctrină nu este
mai bine adaptată spre menţinerea ordinei şi a bunei rânduieli în stat, decât
doctrina creştină. Legile omeneşti sunt lipsite de puterea de constrângere,
căci totdeauna oamenii năzuiesc să scape de ele. Dar cum vor scăpa de Dumnezeul
care vede toate lucrurile şi ştie nu numai ce facem, ci chiar şi ce gândim?
Respinge învinuirea de crime şi că sunt făcători de rele, prezentând un
admirabil tablou al vieţii lor curate, precum şi a închinăciunii, a
învăţăturilor şi a practicilor lor. De altfel intră în prea multe amănunte ale
doctrinei, depăşind cadrul unui tratat de apologie. Dar se vede că el a folosit
şi această cale de a răspândi învăţătura creştină.
În ciuda
defectelor, apologia lui a slujit model şi bază de plecare celorlalte apologii
creştine, care au urmat de la cea a lui Tertulian până la cea a lui Origen. Nu
s-a putut să nu producă o puternică impresie prin francheţa şi curajul
vorbirii. Profund convins că lupta dintre Biserică şi imperiu este mai presus
de toate o luptă între puterile cerului şi ale iadului, el nu ezită de a spune
împăratului, fără ocolişuri, că, în mod inconştient, ei sunt sub influenţa
duhurilor rele.
„Noi suntem pe
deplin convinşi - spune el - că conduita voastră faţă de noi este inspirată de
demoni necuraţi, care caută jertfă şi omagiu de la cei ce au lepădat lumina
raţiunii. Prinţi virtuoşi şi înţelepţi cum sunteţi voi, n-ar acţiona contra
raţiunii. Luaţi seama ca demonii biruiţi de noi, să nu vă ducă pe voi în robie.
Ei caută să vă aibă ca sclavi şi slujitori ai lor”.
De altfel,
Iustin are curajul să spună autorităţii supreme ce a decretat atâţia ani în şir
toate persecuţiile că „după toate acestea, prinţii care se complac într-o
părere trândavă despre adevăr, îşi folosesc puterea numai ca hoţii de codru”.
Prima apologie
a lui Iustin se susţine de către anumiţi istorici că ar fi fost scrisă pe la
anul 140 d.Cr. şi a fost trimisă împăratului Antoninus Pius. Nu mult după
aceasta, în Grecia s-au întâmplat unele nenorociri şi vina de acestea a fost aruncată
în capul creştinilor, împăratul auzind de aceste agitaţii şi de un masacru ce
se pregătea pentru creştini, a scris magistraţilor unde s-au produs aceste
turburări, să nu mai ia nici o măsură nouă contra creştinilor. Se pare că
aceste ordine au fost rezultatul primei sale apologii. A doua a fost scrisă
prin anul 160 d.Cr. şi adresată împăratului Marcu Aureliu.
Contribuţia lui
Iustin la teologia creştină este de o deosebită valoare. El este unul din cei
mai vechi scriitori creştini, care a fost bine versat în literatura şi
filozofia păgână, prin studiile făcute înainte de convertire, şi de la care
ne-au rămas unele scrieri. În dialogul cu iudeul Trifon, el discută mesianismul
lui Isus, bazat pe o bogăţie de argumente din proorocii .Într-o altă lucrare
tratează despre înviere. Mai tratează despre Sfânta Treime, trinitatea în
unitate a dumnezeirii. Iustin este cel ce mărturiseşte, fără înconjur, ceea ce
noi azi numim perfecţiunea şi suficienţa Scripturilor ca singura regulă de
credinţă. El vorbeşte de necesitatea botezului pentru cei convertiţi, arătând
că nu se aseamănă întru nimic cu vechile spălări de curăţire ale evreilor, căci
toate apele unui fluviu nu ar putea spăla păcatele noastre. Curăţirea este prin
Cristos. Dacă te pocăieşti de păcatele tale - spune el lui Trifon - şi-L
recunoşti pe Isus ca Cristos şi dacă în păzirea poruncilor Lui, tu atribui că
voia Tatălui a fost ca El să sufere aceste lucruri, spre a putea fi tu vindecat
prin rănile Lui, vei obţine iertarea păcatelor. Botezul este folositor numai
pentru un păcătos pocăit. Iustin nu vorbeşte nimic despre botezul copiilor, ci
numai de instruirea lor. Despre Cina Domnului spune că este un act memorial al
răscumpărării. Tăgăduieşte existenţa vreunei caste preoţeşti, declarând că
fiecare credincios este un preot al lui Isus Cristos. La fel procedează şi cu
Sabatul, spunând că el a fost dat lui Israel. Afirmă că creştinii nu
păzesc sâmbăta şi nu ţin legea veche. Face precizarea că legea harului, a
libertăţii este legea desăvârşita. Arată că ea se deosebeşte de legea veche
prin aceea că uneşte în sine viaţa morală cu o mântuire deja săvârşită.
În a doua
apologie, Iustin mărturiseşte că presimte apropierea sfârşitului său, că va
suferi moartea la instigaţia lui Crescens, un filozof păgân cu care a avut o
controversă la Roma şi căruia i-a închis gura într-o întrunire publică.
Eusebiu spune că acesta, în dorul de răzbunare, l-a denunţat şi a fost aruncat
în închisoare cu câţiva tovarăşi de ai lui, căutând astfel să înăbuşe în sânge,
vocea ce n-a putut-o înăbuşi cu argumentele sale.
Adus în faţa
tribunalului, prefectul cetăţii, Rusticus, un filozof stoic, instructor de a
lui Marcu Aureliu, l-a ascultat pe Iustin mărturisind marea filozofie a lui
Cristos, în care el spunea: „După o căutare atât de obositoare, am găsit pacea
şi liniştea”. La cererea magistratului de a defini această filozofie, el a
expus, în cuvinte pline de forţă, credinţa lui în Dumnezeul cerului şi al pământului
şi în Fiul Său, „Domnul Adevărului"; apoi a adăugat: „Sunt prea mic ca să
pot spune ceva mare despre Cristos”. Întrerupându-l, magistratul îl întrebă în
bătaie de joc dacă el crede că se va înălţa la ceruri, când i se va tăia capul,
îndată Iustin îi răspunse: „Da, ştiu! Şi aceasta depăşeşte orice posibilitate
de îndoială. Ştiu că mă voi înălţa”.
Când a fost
îndemnat să aducă jertfă şi va fi eliberat, el spuse: „Dorinţa noastră mare
este să suferim pentru Cristos, căci aceasta ne dă încredere înaintea înspăimântătorului
Său scaun de judecată, la bara căruia va avea să stea lumea întreagă”.
Sentinţa de
condamnare la moarte a fost dată şi executată în aceeaşi zi. Pe drept cuvânt
el a fost supranumit Iustin „Martirul". El a fost martirizat în anul 165
d.Cr.
Puţini martiri
au slujit adevărul atât de dezinteresaţi şi de curajoşi ca el. Largheţea inimii
sale şi râvna aprinsă a minţii sale îşi aveau izvorul în dragoste. Elocvenţa
lui curgea din inima lui. Talentele lui nu au fost prea strălucite, dar
cunoştinţele câştigate în tinereţe, luminarea minţii prin descoperire divină,
experienţele lui au devenit sugestii mult roditoare pentru sine şi a dat
Bisericii o moştenire de gândire, care dezvoltată şi pârguită la Alexandria, a
format baza marii apologii a creştinismului.
„Ferice de
morţii care mor în Domnul. Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor,
căci faptele îi urmează" (Apocalipsa 14:13).
Martirii din Galia
Valul de
persecuţii a atins tot imperiul, dar ele au fost deosebit de crunte în Galia.
Mai ales în oraşul Lion, torturile care s-au aplicat creştinilor depăşesc
puterea de a le descrie. Toate metodele de schingiuire şi pedepsire au fost
adoptate: despuierea de bunuri, exilul, gama durerilor, spânzurătoarea şi
arderea pe rug. Chiar şi slugile şi sclavii creştinilor au fost torturaţi ca
să-i facă să-şi acuze stăpânii. Iată câţiva din cei martirizaţi:
Blondina a fost o tânără sclavă, slabă ca şi constituţie fizică, dar
puternică în credinţă. Denunţată fiind, ea a fost supusă torturilor. Intenţia
era s-o facă să se lepede de credinţă. Dar ea a primit atâta putere de sus, că
schingiuitorii au obosit ei torturând-o şi se mirau cum ea poate să rabde
toate. A fost chinuită de dimineaţa până seara, fără s-o poată face să se
lepede de credinţă. La toate insistenţele lor, ea le răspundea: „Sunt creştină
şi nouă nu ne puteţi face nici un rău”. Alţii sub presiunea grozavă a
asupritorilor şi a oribilelor torturi s-au lepădat şi au acceptat să jertfească
idolilor, dar ea a rămas tare. Atunci a fost dusă în arenă, legată de un stâlp,
apoi s-a dat drumul fiarelor sălbatice, dar ele nu i-au făcut nici un rău. A
fost dusă din nou la închisoare, unde a vestit celorlalţi credincioşi închişi
suferinţele ei. Câteva zile ea a fost supusă la tot felul de chinuri. Prăjită
pe jumătate au aruncat-o în coarnele unui bour sălbatic. Fiindcă acesta nu a
omorât-o, ci doar a străpuns-o cu coarnele, a venit un călău, care cu o
lovitură de pumnal, a pus capăt martiriului ei. Ea a murit în timpul domniei
lui Marcu Aureliu, în anul 177 d.Cr.
Sanctus, un diacon din Viene, a fost dat maltratării tot cam prin
această vreme. Toate suferinţele le-a răbdat cu multă tărie, singurul strigăt
ce-l scotea era „Sunt creştin!" Farfurii de aramă, înroşite în foc, i-au
fost aplicate pe părţile sensibile ale corpului, contractându-i tendoanele.
Fiindcă a rămas neclintit, a fost trimis din nou la închisoare. După câteva
zile, a fost adus din închisoare şi supus schingiuirii. Cu trupul tot zdrobit,
a fost aruncat iarăşi în temniţă, apoi l-au decapitat.
Vetius Agotus, un tânăr care a pledat pentru cauza creştinilor, întrebat
fiind dacă şi el este creştin, a răspuns: „Da!" Numaidecât a fost
condamnat şi el la moarte. Mulţi din cei mai slabi au fost întăriţi de curajul
acestui tânăr şi au fost gata să-şi mărturisească şi ei credinţa lor şi să
împărtăşească şi ei aceeaşi moarte.
Fotinus, un bătrân prezbiter din Lion, care la vârsta de 90 de
ani, a fost atât de brutalizat de mulţimea înfuriată, încât după două zile de
la aruncarea sa în temniţă, şi-a dat sufletul.
Valerian şi Marcelus, doi tineri care erau rude apropiate,
au fost întemniţaţi la Lion pentru că erau creştini. Datorită unor împrejurări,
au fugit. Au apucat drumuri diferite. Marcelus a convertit pe mulţi în
regiunile Besanton şi Chalons. Fiind arestat, a fost dus în faţa lui Priscus,
guvernatorul acelor părţi. Magistratul cunoscându-l, a poruncit să fie legat de
mai multe ramuri ale unui copac, pentru ca prin zmucituri să fie prefăcut în
bucăţi. Nereuşind această invenţie, a fost luat şi dus la Chalons să participe
la nişte sacrificii idolatre. Refuzând aceasta, a fost dat torturării. După
aceea a fost legat de mijloc şi atârnat sus. În această poziţie a fost ţinut
trei zile. Moartea a pus capăt suferinţelor sale.
Valerian a fost prins şi el şi dus înaintea lui Priscus, care îl
trimise la scaunul de tortură, apoi l-a decapitat, în acelaşi an cu Marcelus,
rudenia sa.
La Lion s-a
folosit mult scaunul înroşit. Condamnatul era ţinut pe el până ce i se prăjea
toată carnea. Era o tortură teribilă. Alţii au fost cusuţi în plase, ca să nu
poată să se apere, apoi au fost aruncaţi în coarnele taurilor sălbatici.
Trupurile celor ce mureau în temniţă, mai înainte de vremea execuţiei, erau
aruncate la câini. Răutatea paginilor a mers până acolo ca puneau oameni să
păzească trupurile până ce erau mâncate, ca nu cumva să vină cineva din
prietenii celor morţi să le fure trupurile.
Felicitata a fost o doamnă de rang înalt şi mare abilitate. Era mamă
a şapte copii. Ea a devenit o creştină devotată. Pe cei şapte fii i-a educat cu
mare grijă. Cam prin acest timp, imperiul a fost bântuit de cutremure, foamete
şi inundaţii. Vina a fost pusă pe creştini, că ei ar fi toată cauza acestor
dezastre. Felicitata a fost implicată şi ea în acuzaţie. Fiind denunţată,
împăratul a dat ordin guvernatorului roman Publius, să ia măsurile cuvenite
împotriva ei şi a familiei ei. La interogatorii şi cercetări, Publius a început
cu mama, crezând că dacă o va determina pe ea să-şi lase credinţa, exemplul ei
va fi urmat de fiii ei. Lovindu-se de fermitatea ei, Publius îşi schimbă metoda
şi îi spuse că va nimici întâi familia apoi pe ea. Dar ea i-a spulberat şi
această ameninţare. Publius a cerut să fie aduşi înaintea lui fiii ei şi i-a
cercetat pe fiecare în parte. Toţi au rămas neclintiţi în credinţa lor. Atunci
toată familia a fost condamnată la moarte. Ianuarie a fost biciuit şi strivit
sub greutăţi. Filip şi Felix au fost omorâţi zburându-le creierii cu măciuca.
Silvanus, cel de-al patrulea, a fost aruncat într-o prăpastie, iar ceilalţi
trei mai tineri: Alexandru, Vitalis şi Martialis au fost decapitaţi cu sabia.
Mama a fost omorâtă de aceeaşi sabie, care era încă roşie de sângele fiilor ei.
Epipodius şi Alexandru au fost doi creştini renumiţi. Aveau
o unitate şi caldă părtăşie frăţească. Primul a fost un tânăr născut la Lion,
al doilea a fost născut în Grecia. Ei au fost foarte activi şi buni
credincioşi. Când a fost dezlănţuită prigoana la Lion, ei erau în floarea
tinereţii. Pentru a se feri de persecuţie, ei au încercat să se ascundă în
satul vecin. Aici au fost găzduiţi pentru o vreme de o văduvă creştină. Dar
răutatea prigonitorilor i-a urmărit şi găsindu-i, au fost aruncaţi în
închisoare fără nici o cercetare. După trei zile au fost aduşi în faţa
guvernatorului şi anchetaţi înaintea unei mari mulţimi de păgâni. Ei au folosit
şi această ocazie spre a-L mărturisi pe Cristos şi divinitatea Lui. Văzând
aceasta, guvernatorul se înfurie zicând: „Ce rost au toate persecuţiile, dacă
ei totuşi rămân credincioşi şi îndrăznesc să-L mărturisească pe Cristos, iar
vechilor zei refuză să le sacrifice?"
Atunci
guvernatorul a încercat să-l ispitească pe Epipodius, care era mai tânăr. El
pretindea că are milă de starea lui şi că îl sfătuieşte să nu se ruineze prin
încăpăţânare. „Zeilor noştri - continuă el - li se închină cea mai mare parte a
lumii şi chiar împăraţii. Noi îi adorăm cu serbări, cu praznice şi veselie, în
timp ce voi slăviţi pe un răstignit. Noi îi onorăm aruncându-ne în braţele
plăcerilor; voi, prin credinţă, sunteţi fără de această desfătare a simţurilor.
Religia noastră se bucură de sărbători, a voastră de posturi; a noastră de
bucuriile vieţii, a voastră de sărăcăcioasa virtute a castităţii. De aceea, te
sfătuiesc, renunţă la o aşa religie aspră şi bucurate de acele prilejuri pe
care lumea le oferă şi pe care tinereţea ta le pretinde”.
La acestea,
Epipodius i-a răspuns: „Pretinsa ta milă e adevărată cruzime, iar viaţa plăcută
pe care mi-ai descris-o, este urmată de osânda veşnică. Cristos a suferit
pentru noi, ca plăcerile noastre să fie nemuritoare. El a pregătit pentru
urmaşii Săi o veşnicie de fericiri. Omul este compus din două părţi: trup şi
suflet; primul este slab şi pieritor, dar trebuie să slujească celuilalt.
Sărbătorile voastre idolatre pot să mulţumească partea muritoare, dar ele
rănesc pe cea nemuritoare. Deci, acelea ce distrug cea mai de valoare parte a
omului, cu adevărat nu pot fi bucurii. Plăcerile voastre vă duc la moarte
veşnică; durerile noastre la fericire veşnică”.
Pentru aceste
îndrăzneţe cuvinte, Epipodius a fost bătut aspru şi apoi pus pe scaunul de
tortură. Aici a fost chinuit oribil. După ce a suportat totul cu o răbdare
minunată, a fost dus şi decapitat.
Alexandru a fost adus înaintea judecătorului după două zile, şi
fiindcă n-a vrut cu nici un chip să renunţe la creştinism, a fost aşezat şi el
pe scaunul de tortură, ca şi tovarăşul său şi bătut groaznic de trei călăi,
care se schimbau cu rândul până ce l-au omorât în bătăi. Toate suferinţele de
nedescris le-a înfruntat cu mult curaj.
Apolonius a fost un senator roman ce a devenit creştin. El a
suferit mult pentru credinţa sa în timpul domniei lui Comodus, fiul lui Marcu
Aureliu, care a urcat la tron în anul 180 d.Cr., când a murit tatăl său.
Apolonius a fost un bărbat eminent. El cunoştea bine literatura din vremea sa
şi tot aşa de bine cunoştea şi perceptele religiei lui Cristos. El a fost
acuzat de unul din sclavii săi, numit Sever. Pe baza edictului împăratului
Traian, acuzaţia a fost luată de bună. Această lege prevedea că acuzatul să fie
condamnat la moarte, dacă nu-şi schimbă religia. Aceeaşi lege prevedea însă ca
şi denunţătorul să fie omorât pentru defăimare. În baza acelei legi ridicole,
Apolonius a fost luat la cercetări. Nevrând să-şi schimbe convingerile şi
credinţa, din ordinul senatului roman la care el a apelat, a fost condamnat să
fie decapitat, iar sclavului i-au rupt picioarele şi apoi a fost omorât şi el.
Fructuosus, prezbiter din Taragon, pe coasta de răsărit a Spaniei şi
doi diaconi: Augurius şi Eulogius, au fost arşi de vii pentru că au mărturisit
că sunt creştini.
Malcus,
Alexandru şi Priscus, trei
creştini din Palestina şi o credincioasă s-au prezentat de bună voie şi au
declarat că sunt creştini, fapt pentru care au fost osândiţi să moară sfâşiaţi
de tigri.
Trei sute în cuptor
Unul din cele
mai înspăimântătoare evenimente descrise în istoria martirilor creştini, atât
din punct de vedere al numărului cât şi a felului morţii lor, a avut loc la
Utira, una din cele mai mari cetăţi din Africa de Nord. Din ordinul
proconsulului, trei sute de creştini au fost aduşi în faţa unui cuptor de ars
var. Alături a fost ridicat un altar şi creştinii trebuiau ori să sacrifice
zeilor păgâni, ori să îndure înspăimântătoarea moarte prin aruncarea în
cuptorul învăpăiat. E minunat de notat faptul că din trei sute de persoane,
nici unul n-a fost gata să sacrifice pe altar, spre a-şi salva viaţa, ci toţi
au preferat să fie aruncaţi în cuptorul aprins.
Tertulian,
apărător neînfricat
Quintus
Septimius Florens Tertulianus a fost cel mai mare scriitor creştin din Africa.
El s-a născut în anul 160 d.Cr. Era fiul unui centurion păgân. A studiat filozofia,
literatura, retorica, medicina şi îndeosebi dreptul. El s-a distins ca avocat
şi orator în Cartagena, Africa de Nord. După cum mărturiseşte el însuşi, în
tinereţe a trăit o viaţă dezordonată.
Curajul dovedit
de martirii creştini - spune Eusebiu - a impresionat aşa de mult pe tânărul
Tertulian, încât a devenit creştin. În calitatea sa de avocat, a asistat
desigur la judecarea creştinilor, şi faptul că în cele mai cumplite chinuri, ei
preferau mai degrabă să renunţe la viaţă, decât la învăţătura lor scumpă, l-au
zguduit pe Tertulian. Cu toate că şi-a dat seama de cele ce avea să înfrunte,
el a părăsit păgânismul prin anul 195 şi a apucat calea crucii.
Prea puţin s-au
gândit cei ce mureau pentru Cristos că seninătatea feţei lor şi adânca lor
dragoste faţă de Domnul poate ridica din rândul privitorilor pe unul din
bărbaţii cei mai de seamă ai Cartagenei, determinându-l să-şi dedice viaţa sa
lui Cristos. Dar el a cunoscut această experienţă şi a fost gata s-o spună
chiar şi guvernatorilor în nemuritoarele cuvinte: „Ne facem chiar mai numeroşi
ori de câte ori suntem seceraţi de voi; sămânţa este chiar sângele
creştinilor”.
Nu după multă
vreme de la convertirea sa, prin anul 200, este ales prezbiterul bisericii -
prezbiter eclesiae - în Cartagena. El cunoştea cele patru evanghelii şi le
afirmă în mod accentuat autoritatea lor, spunând că sunt scrise de apostoli şi
de tovarăşii lor. El ne informează cum biserica creştină încă de timpuriu a
ştiut să facă deosebire între scrierile autentic inspirate şi între cele false.
Dă un caz cum un prezbiter, care a scris o lucrare în numele lui Pavel: „Acta
Pauli et Teclae", mărturisindu-şi vina, a fost pedepsit de biserică cu
înlăturarea sa din slujbă. La fel cunoştea Faptele apostolilor,1 Petru, 1 Ioan,
cele 13 epistole ale lui Pavel şi Apocalipsa. Deci, cunoştea 21 din 27 cărţi
ale Noului Testament.
El a fost un
creştin puritan în convingeri şi în practică. E adevărat că uneori a pus
accentul prea mare pe fapte meritorii, pe celibat şi milostenii. De altfel, în
biserică deja începuseră unele devieri de la simplitatea Evangheliei, în unele
locuri începuseră să boteze copiii. El s-a opus acestei abateri şi astfel -
spune Neander - biserica din Africa de Nord a susţinut vechea practică.
Alte abateri au
fost: ierarhia bisericească, monahismul şi rugăciunile pentru morţi. Încă de
prin anul 169 d.Cr. a început să se arate dorinţa unora de a domina, ideea de papalitate.
Episcopul Victor al Romei a rupt relaţiile frăţeşti cu bisericile din Asia
Mică, pentru că acestea au refuzat să sărbătorească Paştele la data fixată de
el. Monahismul era în floare şi un spirit lumesc a început să se arate în
biserică datorită faptului că unii fiind botezaţi de mici copii, nu aveau
naşterea din nou şi trăiau în felul lumesc.
În anul 202, pe
când era în vârstă de 45 ani, din cauza firii sale neîngăduitoare, el trece la
Montanism, o sectă, care după spusele lui Vedder, nu a fost o sectă nouă, ci
din contră era o reacţie a vechii biserici primitive la tendinţa învederată de
a se asemăna cu lumea în organizare şi în comportare. Montanus, conducătorul
sectei, nu voia să facă reforme noi, ci să readucă viaţa de sfinţenie şi să
întărească disciplina bisericească, slăbită în multe locuri. Această grupare
cerea ca membrii bisericii să fie numai cei născuţi din nou, deci o întoarcere
la principiul Noului Testament. Ei se numeau creştini spirituali sau
duhovniceşti, în contrast cu ceilalţi pe care îi numeau creştini fireşti. Din
cauza că Tertulian a îmbrăţişat ideile montaniste, biserica ortodoxă nu-l
numără printre aşa numiţii părinţi bisericeşti, ci doar ca scriitor bisericesc.
El avea un
temperament de luptător neînfricat. Prin scrierile sale, el a adus mari
servicii cauzei creştinilor. El a luptat pe mai multe fronturi. Pe de o parte,
i-a apărat pe creştini prin scrieri către guvernatorii provinciilor romane, pe
de altă parte, a combătut cu multă râvnă şi pricepere pe păgâni şi pe eretici,
atacând fără cruţare orice rău văzut printre creştini. Se cunosc de la el peste
30 de scrieri.
Din punct de
vedere al conţinutului, scrierile lui se împart în trei categorii: 1) scrieri
cu caracter apologetic şi polemic, care se referă la relaţiile dintre creştini
şi păgâni; 2) scrieri de educaţie morală şi religioasă a creştinilor; 3)
scrieri cu caracter polemico-dogmatic, îndreptate împotriva diferitelor erezii
şi a iudeilor.
Cea mai de
seamă scriere din prima categorie şi chiar din toate scrierile lui, o adevărată
operă, este Apologeticum, o apărare adresată guvernatorilor provinciilor
romane. Lucrarea are 50 de capitole şi se poate împărţi în trei diviziuni
principale: prefaţă, cuprins şi epilog.
În prefaţă
(cap. 1-6), el arată motivele care l-au determinat să scrie această apărare.
„Creştinii - zice el - sunt condamnaţi fără nici o cercetare, numai la auzul
numelui de „creştin". Adevărul - pe care el personificându-l îl face
apărătorul creştinilor - nu are voie să rostească nici un cuvânt de apărare.
Aşa stând lucrurile, trebuie cel puţin pe calea scrisului să ajungă adevărul la
guvernatorii provinciilor (cap. 1-3), apoi discută natura legilor pe baza
cărora sunt condamnaţi creştinii (cap. 4-6).
În partea a
doua, Tertulian combate toate acuzaţiile, împărţindu-le în două categorii:
crime ascunse sau secrete şi crime pe faţă. În primul rând, creştinii erau
învinuiţi de unele crime secrete (cap. 7-9), ce s-ar săvârşi odată cu tainele
lor religioase. El arată că romanii cred aşa ceva, pentru că ei înşişi
săvârşesc adevărate crime la misterele cultului lor. Apoi creştinii erau
acuzaţi de unele crime religioase, de sacrilegii pentru că nu adorau zeii
păgâni şi de crime contra împăratului pentru că nu sacrificau împăratului (cap.
10-38). Discutarea acestor crime săvârşite pe faţă constituie miezul apologiei.
De exemplu la
învinuirea de ateism, el acceptă învinuirea şi spune că da, creştinii nu cred
în zei. Dar arată că zeii nu sunt Dumnezeu. Creştinii îl servesc şi-L adoră pe
adevăratul Dumnezeu, dar tocmai ei, păgânii, sunt cei ce îşi blestemă zeii, râd
de ei în legende, îi scot la vânzare pe piaţă. Deci, lor li se potriveşte acuza
aceasta.
Tertulian, omul
cu o logică ascuţită, cu cunoştinţe juridice bogate, cu spirit înalt de
dreptate faţă de fraţii săi de credinţă şi cu un adânc devotament faţă de Dumnezeul
său, a luat cauza creştinilor în mâinile sale şi a întocmit pledoaria aceasta.
În cap. 39-45,
el se ocupă de mesele comune ale creştinilor, numite agape; arată că nu
creştinii sunt de vină pentru calamităţile ce se abat asupra imperiului şi
precizează că ei iau parte la tot ce e bun cerut de societate.
În epilog,
Tertulian dovedeşte că creştinismul nu este o filozofie, ci este urmarea unei
revelaţii divine.
Apologia sa se
deosebeşte de toate celelalte apologii prin documentaţia juridică şi politică.
El discută acuzele aduse creştinilor de către păgâni şi apoi, printr-o întorsătură
caracteristică spiritului său, răstoarnă aceste acuze peste capetele
acuzatorilor, arătând că tocmai ei sunt cei vinovaţi. Iată câteva pasaje din ea
de toată frumuseţea:
„Adevărul nu se
roagă de nimic în sprijinul cauzei sale, ca unul care îşi cunoaşte menirea sa
în lume. El ştie că îşi duce viaţa pe acest pământ ca un adevărat străin, că
este ameninţat să-şi afle la fiecare pas duşmani printre străini şi că familia,
locuinţa, speranţa, răsplata şi buna sa cinstire se află numai în cer. Aici pe
pământ, nu cere decât un singur lucru: să nu fie condamnat mai înainte să fi
fost cunoscut" (Apologeticum 1:3).
El condamnă uşurinţa
judecătorilor, care fără să cerceteze cu de-amănuntul, fără să cunoască bine
fondul, pronunţă osânde grave împotriva creştinilor. El zice: „Mărturie a
necunoaşterii voastre, care în timp ce scuză nedreptatea, o osândeşte de fapt,
stă în împrejurarea că toţi care mai înainte ne urau, pentru că nu cunoşteau ce
anume este acel lucru pe care îl urau, îndată ce încep a cunoaşte, încetează şi
ura lor. Aceştia se fac creştini fără îndoială, în urma celor aflate şi încep a
urî ceea ce ei făcuseră mai înainte şi a mărturisi de acum pe faţă tocmai ce
urâseră, şi numărul acestora este pe atât de mare, pe cât ne este şi
învinuirea" (1:6).
Cât de
răspândit ajunsese creştinismul pe vremea lui Tertulian, se constată din
cuvintele: „Se strigă împotriva noastră că cetatea este ca şi stăpânită de
noi; că pe ogoare, în fortăreţe, pe insule, pretutindeni predomină creştinii;
se întristează, ca de o mare nenorocire, că oricare ar fi sexul, vârsta, starea
socială sau rangul, trec de partea acestui nume (de creştin). Sau într-un alt
pasaj: „Suntem de ieri, şi totuşi am ajuns să umplem pământul şi toate ale
voastre, oraşele, insulele, municipiile, consfătuirile voastre intime,
tribunele, adunările poporului, palatul, senatul, forul; numai templele vi
le-am lăsat" (1:7; 37:4).
Această
răspândire ar fi trebuit să-i facă pe conducători să gândească puţin. El zice:
„Şi cu toate acestea, nici chiar împrejurarea aceasta nu-i face să-şi îndrepte
mintea spre existenţa unui oarecare bun ascuns. Nici gând să fie mai drepţi în
bănuiala lor. Nu le place a cerceta mai de aproape. Le place a nu cunoaşte, pe
când alţii se bucură că au cunoscut" (1:8).
La fel
acceptarea cu bucurie a osândei ar trebui să le dea de gândit. „Cei răi,
intenţionat caută să stea în umbră, se feresc de a ieşi la iveală, tremură când
sunt învinuiţi, nu mărturisesc cu uşurinţă nici chiar atunci când sunt supuşi
torturilor; fără îndoială, se întristează când sunt osândiţi. Dar de ce nu face
creştinul la fel? Nimeni nu se ruşinează, nimănui nu-i pare rău, afară numai că
n-a fost mai înainte creştin. Este pârât, se făleşte; este acuzat, nu se dă în
lături; este cercetat, mărturiseşte de la sine cu voie bună; de este osândit,
mulţumeşte. Ce fel de rău este acesta, care nu are nici una din
caracteristicile fireşti ale răului: teama, ruşinea, prefăcătoria, căinţa,
jeluirea? Ce fel de rău este acesta, când cel învinuit se bucură? Pentru el,
învinuirea este ceva de dorit şi osânda este fericire curată. N-ai putea s-o
numeşti nebunie, tu care ţi-ai pus în minte să n-o cunoşti?" (1:11-13).
Apoi ironizează
anchetele lor şi folosirea torturilor pentru stoarcerea mărturisirilor de la
creştini. „Zilnic suntem spionaţi, zilnic suntem trădaţi" (7:4). „Strigă
omul în gura mare „Sunt creştin!" Ce este, el spune. Tu voieşti să auzi ce
nu este. Voi, care sunteţi puşi să stoarceţi, prin chinuri, adevărul, de la
creştini vă străduiţi să stoarceţi minciuna. „Asta sunt ce mă întrebi dacă
sunt, zice creştinul. De ce mă chinuieşti în dispreţul legilor? Mărturisesc de
bună voie şi totuşi mă chinuieşti; ce-ai face dacă aş tăgădui?" Desigur,
altora care ar tăgădui nu le-aţi da aşa uşor crezare; pe noi, dacă ar fi să
tăgăduim, ne-aţi crede îndată. Pe creştin îl socotiţi vinovat de toate
nelegiuirile... şi pe el îl constrângeţi să tăgăduiască, ca să-l achitaţi de
orice pedeapsă, de care n-aţi putea să-l achitaţi, dacă n-ar tăgădui. Aceasta
înseamnă ca vă abateţi de la lege. Voiţi să tăgăduiască că este vinovat, ca
să-l declaraţi nevinovat, şi aceasta fără voia lui, fără vreo vină despre
trecut" (2:13-16).
Despre
neparticiparea creştinilor la plăcerile şi la distracţiile lor, Tertulian
spune: „Cât despre spectacolele voastre, ne lipsim uşor de ele, la fel cum ne
lipsim şi de originile lor, despre care ştim că au fost plănuite din
superstiţie, cum nu luăm parte nici chiar la lucrurile din care îşi trag
începutul. Nu aveţi nimic de zis cu privire la nebunia din circ, la
imoralitatea din teatru, la cruzimile din arene, la deşertăciunea din
localurile unde se exersează luptătorii înainte de lupte. Epicurienilor li s-a
îngăduit să stabilească chiar o realitate a plăcerii, adică egalitatea
sufletelor; în ce vă jignim dacă şi noi ne făurim alte plăceri? Dacă, la urma
urmei nu ştim să ne desfătăm, este paguba noastră, dacă cumva este aşa, iar nu
a voastră. Dar - ziceţi voi - ne lepădăm de ceea ce vouă vă place. Nici pe voi
însă nu vă desfătează plăcerile noastre" (38:4, 5).
Faptul că
creştinii erau învinuiţi de toate relele şi calamităţile ce se abăteau asupra
imperiului roman, reiese din cuvintele: „Dacă Tibrul se revarsă peste malurile
sale, dacă Nilul nu adapă ogoarele, dacă norii refuză să plouă, dacă pământul
se cutremură, dacă bântuie foametea şi molima, întotdeauna strigătul este: „La
lei cu creştinii!"
În ce priveşte
statornicia creştinilor, Tertulian are cuvinte de toată frumuseţea. El spune:
„Arşi cu vreascuri, legaţi la jumătatea unui stâlp, aceasta este înfăţişarea
biruinţei noastre; aceasta este haina împodobită a victoriei noastre; pe un
astfel de podium ne sărbătorim noi biruinţa" (50:3).
Iar despre
zădărnicia şi rezultatul invers al prigoanei, el spune: „Puteţi să ne chinuiţi,
să ne ţintuiţi pe cruce, să ne condamnaţi, să ne striviţi... toate vor fi de
prisos. Dimpotrivă, va fi un îndemn în plus pentru credinţa noastră. Ne facem
chiar mai numeroşi, ori de câte ori suntem seceraţi de martirajul vostru;
sămânţa este chiar sângele creştinilor" (50:12-13).
Apologia lui
Tertulian este o lucrare literară excelentă. Antitezele ei sunt măreţe: „Murim,
dar învingem”. „Voi ne osândiţi, Dumnezeu ne dă mântuire”.
Alte lucrări
ale lui Tertulian sunt: „De testimonio animae" sau „Despre mărturia
sufletului”, „De oratione" (Despre rugăciune), carte care explică
rugăciunea „Tatăl nostru”. „De paenitentia" (Despre pocăinţă) are 12
capitole, în prima parte, el tratează pocăinţa dinainte de botez (cap. 1-6) iar
în a doua parte, pocăinţa după botez (cap. 7-12). „Ad martires" este o
lucrare în 5 capitole, prin care mângâie pe cei ce erau aruncaţi în închisori
şi ameninţaţi cu moartea. De altfel, zice el, lumea aceasta e o închisoare
pentru suflet şi numai atunci se eliberează, când părăseşte corpul. Faptul că
sunt ameninţaţi cu moartea nu trebuie să-i înspăimânte, ci din contră să-i
bucure, căci ajung mai repede în faţa Adevărului etern, care este Dumnezeu. În
„De fuga in persecutione", el combate părerea unora că ar fi îngăduit ca
cineva să scape de persecuţii prin fugă. Lucrarea cuprinde 14 capitole. În
scrierea sa, „De spectaculis", el combate spectacolele şi îndemnă pe
creştini să se ferească de teatre şi circuri. „De idolatria" este o
scriere în care arată că slujirea la idoli este cauza tuturor viciilor. Mai are
scrieri referitoare la botez, superstiţii, trup şi suflet, înviere, monogamie
şi scrieri de combatere.
Talentul lui de
scriitor, pus în slujba lui Dumnezeu, a adus multe binecuvântări creştinilor.
Data morţii nu se cunoaşte în mod precis. Se ştie că a trăit până la adânci
bătrâneţe. Unii presupun că a murit în anul 250 d.Cr.