Graiul martirilor creştini din primele secole > Martirii celui de-al optulea val

<<< Cuprins

Martirii celui de-al optulea val
Anul 257

După moartea lui Galiu, generalul Emilian a fost omorât de duşmanii săi şi Valerian a fost ridicat pe tronul Romei. Acest împărat, timp de patru ani, a domnit în linişte şi a tratat bine pe creştini. Cu timpul însă un magician egiptean numit Macrianus a câştigat o mare in­fluenţă asupra împăratului şi l-a determinat să persecute pe creştini. Au fost întocmite legi în sensul acesta şi prigoana a durat trei ani şi şase luni. Suferinţele au fost grele şi variate.

Rufina şi Secunda au fost două tinere frumoase, fiice ale unui cetăţean bogat al Romei numit Asterius. Rufina, cea mai mare, a fost logodită cu un tânăr nobil numit Armentarius. Secunda, cea mai tânără, a fost logodită cu Verinus, un tânăr de rang. Şi ei amândoi se numeau creştini, dar când a început prigoana, ei au dat înapoi, s-au lepădat de credinţă, întorcându-se la idoli. Tinerele au dovedit însă mult mai mult curaj, rămânând statornice în credinţa lor. Logodnicii au stăruit de ele să urmeze pilda lor, ca să se salveze, dar ele n-au vrut. Atunci le-au luat şi le-au dus afară din Roma, într-o casă la ţară, cu gândul să le pună în siguranţă, dar au fost găsite şi aduse în faţa guvernatorului. Aici, ele şi-au mărturisit credinţa şi n-au vrut să renunţe la ea. Atunci au fost supuse torturilor pe care le-au îndurat cu mult eroism. Văzând că nu cedează, li s-a tăiat capul cu sabia. Au preferat mai bine să moară decât să se despartă de Cristos.

În această vreme, Ştefan, episcopul Romei, a fost decapitat. Saturnius, prezbiterul de la Toulouse, a fost atacat de gloată şi dus să sacrifice. Refuzând să facă aşa ceva, a fost bătut în chip barbar, apoi a fost legat la picioare de un taur, căruia i-au dat drumul în jos pe treptele templului. Plecând în goană, i-a sfărâmat ţeasta capului de trepte şi i s-au împrăştiat creierii. Furia poporului fiind mare, nimeni n-a îndrăznit să-i ia trupul mort. La urmă două femei i-au târât trupul şi l-au îngro­pat într-un şanţ. Martirul a fost un om foarte învăţat, iar scrierile sale au fost foarte preţuite.

Sextus a fost un bun diacon în biserica creştină din Roma. Se presupune că ar fi fost grec de origine. El a dat dovadă de multă înţelepciune şi tact. Datorită lui, s-a terminat cu succes o dispută cu unii ce susţineau alte învăţături. După ce a fost martirizat Ştefan, a fost ales el ca episcop. În această slujbă, Sextus a dat dovadă de mult curaj, dezbrăcare de sine şi spirit de jertfă.

Macrianus, care pe vremea aceasta era guvernator, a obţinut din partea împăratului Valerian şi a senatului aprobarea să dea morţii pe toţi conducătorii creştinilor. Sextus a fost primul care a fost prins, apoi au urmat alţii. El a fost condamnat să fie decapitat. Odată cu el, au mai suferit moartea de martir încă şase diaconi.

Anchetarea lui Laurenţiu

Laurenţiu a fost unul din diaconii bisericii din Roma. Când Sextus a fost dus la locul de execuţie, Laurenţiu l-a însoţit şi l-a încurajat. Când s-au despărţit, Sextus l-a înştiinţat că nu peste mult va fi arestat şi el.

Ca diacon, Laurenţiu administra bunurile bisericii şi purta grijă de ajutorarea celor săraci, a văduvelor şi a orfanilor. Încă de la început, biserica creştină a luat asupra sa întreţinerea nevoiaşilor. Pe listele de ajutoare ale lui Laurenţiu erau aproape 1.500 de nume. Deşi biserica trecea prin focul persecuţiei, credincioşii n-au uitat de cei săraci, ci fiecare îşi dădea contribuţia sa bănească în mod voluntar.

Macrianus a presupus că biserica creştină trebuie să aibă mari bogăţii, din moment ce ajută pe atâţia. Dorind să pună mână pe ele, a trimis soldaţi să-l aresteze pe Laurenţiu. Aceştia l-au târât în faţa guvernatorului. Când l-a zărit Macrianus, i-a zis: „Am auzit că voi care vă numiţi creştini, posedaţi comori de aur şi argint. Este adevărat?"

Laurenţiu i-a răspuns: „Da, într-adevăr biserica are mari bogăţii”.

„Atunci adu aici aceste bogăţii, zise Macrianus. Nu spun cărţile voastre sacre că trebuie să daţi Cezarului ce este al Cezarului? Împăratul are nevoie de aceste comori pentru apărarea imperiului. Deci, trebuie să le predaţi”.

Laurenţiu a cugetat câteva momente, apoi a zis: „În trei zile voi aduna toate bogăţiile bisericii”.

Numaidecât guvernatorul a dat ordin să fie eliberat, cu gândul că va primi mari cantităţi de aur şi argint.

Laurenţiu s-a dus şi a adunat pe toţi neputincioşii, schilozii şi a chemat pe guvernator să vadă bogăţiile bisericii. Acesta când a venit a văzut un şir de orbi, altul de schilozi şi neputincioşi, altul de orfani, de văduve bătrâne. Laurenţiu i-a zis: „Iată acestea sunt bogăţiile bisericii”.

Guvernatorul, înfuriat, a strigat: „Ce e bătaia aceasta de joc? Unde sunt comorile bisericii? Unde e aurul şi argintul?"

„Aceştia pe care îi vezi, sunt adevăratele comori ale bisericii, răspunse din nou Laurenţiu. Ei sunt aurul, argintul, perlele şi pietrele preţioase”.

Aprins de mânie, guvernatorul strigă la soldaţi să-l arunce imediat în temniţă. Acolo a fost greu torturat, dar Laurenţiu a îndurat torturile cu multă răbdare şi chiar cu bucurie. Un soldat numit Romanus, a fost foarte mişcat de comportarea lui şi s-a strecurat în celula lui Laurenţiu, rugându-l să-i spună şi lui despre credinţa creştină. El a fost convertit, apoi plin de bucurie a mărturisit că şi el e creştin. Guvernatorul a poruncit să i se taie capul. Astfel Romanus a fost martirizat cu o zi înainte de Laurenţiu.

Laurenţiu a fost condamnat să fie prăjit pe grătar. Dezbrăcat de hainele sale, el fu aşezat pe un grătar mare de fier sub care ardea un foc puternic. Crudul guvernator se desfăta privindu-l pe grătar, dar n-a auzit nici un oftat, nici un geamăt. Martirul primise putere să triumfe asupra suferinţelor. El doar se ruga pentru biserică şi pentru convertirea întregului imperiu, în cele din urmă şi-a dat duhul.

„Ciprian la lei!"

Ani de zile, persecuţiile au pustiit Africa. Mii de nevinovaţi au fost ucişi. Oraşul Cartagena din nordul Africii a fost un mare centru al creştinilor. În fruntea bisericii era Ciprian.

Părinţii lui Ciprian erau bogaţi şi de viţă nobilă. De mic copil, el a fost crescut în cultul zeilor Romei. El a fost foarte talentat. A studiat mult şi a devenit bun filozof şi strălucit orator. Când vorbea în public, sute se adunau să-l asculte.

Fiind bogat, Ciprian trăia în mare splendoare. Se îmbrăca excelent, făcea risipă de lux şi era mândru de poziţia sa. Se desfăta în orice fel de plăceri şi parade. Dar păgânul acesta mândru avea să devină un umil urmaş al lui Cristos.

Un om numit Cecilius, creştin din Cartagena a fost instrumentul de care s-a slujit Dumnezeu la convertirea lui Ciprian. Uneori, El ia cele mai simple unelte spre doborârea celor mari. E minunat să fii la îndemână Lui.

Înainte de botez, Ciprian a studiat cu grijă Scripturile. Frumuseţea şi adevărul lor l-au făcut să ia hotărârea ca restul vieţii să-l trăiască după preceptele Scripturilor. De aceea şi-a vândut averea, banii i-a împărţit săracilor, el însuşi s-a îmbrăcat simplu şi a început o viaţă de renunţare şi singurătate. După o vreme, a fost ales prezbiter al bisericii din Cartagena. Grija lui s-a extins nu numai asupra Cartagenei, ci şi asupra Numidiei şi Mauritaniei. Obiceiul lui era ca în orice acţiune, să ceară sfatul celorlalţi. Una din maximele lui spunea că unitatea poate fi păstrată numai printr-o strânsă părtăşie între păstor şi turmă. El a trăit o viaţă curată şi a fost mult respectat de toţi.

După o vreme însă, unii păgâni au început să-l duşmănească din pricina influenţei sale. Ei au început să-l acuze că e conducătorul bandei celor dispreţuiţi de popor şi care se numesc creştini. Ici, colo, au început să se audă strigăte care cereau arestarea, judecarea şi condam­narea lui Ciprian. Curând a apărut un decret dat tocmai de împăratul Decius. În decret e numit Cecilius Ciprian, episcopul creştinilor. Când s-a aflat de decret, în oraşul unde altădată a fost onorat, acum au început să strige: „Ciprian la lei! Ciprian la lei!"

Sfătuit de prieteni să se salveze prin fugă, Ciprian a părăsit Cartagena şi s-a dus în deşert. Cu el s-au mai refugiat şi alţi creştini, căci furia duşmanilor era mare. În locul retras unde s-au dus, au început să însămânţeze pământul. Timpul îl petreceau muncind şi rugându-se. După doi ani, au primit veşti că în oraş a izbucnit o ciumă pustiitoare, că mii de persoane au murit, iar alţii contaminaţi se zbat în agonie. Atunci au decis să se întoarcă în oraş, spre a ajuta pe cei care i-au duşmănit atât de mult.

În Cartagena, molima trecuse de la casă la casă. Acum domnea spaima şi teroarea. Bunătatea şi mila au dispărut. Cei atinşi de molimă erau scoşi în stradă ca să moară. Oraşul era plin de gemete şi strigăte după ajutor, dar de groaza morţii, toţi aveau urechea surdă. Erau ca nişte sălbatici lipsiţi de milă.

În mijlocul acestei situaţii, a apărut Ciprian cu grupul de creştini ce fuseseră refugiaţi. A adunat în jurul său pe creştinii ce mai rămăseseră în viaţă, unii purtau pe trupul lor semnele torturilor ce le-au îndurat şi Ciprian le-a spus că acum e momentul să-şi arate dragostea faţă de vrăjmaşii lor. Să-şi aducă aminte că sunt urmaşii lui Cristos, care a poruncit: „Faceţi bine celor ce vă prigonesc”. El a împărţit oraşul pe sectoare şi fiecăruia i-a dat locul lui de muncă. Cei mai înstăriţi au contri­buit şi cu bani pentru uşurarea suferinţelor celor lipsiţi. De cei ce nimeni nu mai avea milă, creştinii din Cartagena au dovedit milă. În mijlocul întunericului, ei au fost lumină, unii cu preţul vieţii. Ce frumoasă e mărturia creştinului dezbrăcat de sine şi aprins de dragostea jertfitoare spre binele altora!

Dar ciuma abia s-a mai potolit puţin şi duşmanii au început să acuze pe creştini că ei sunt cauza ciumei. Valul de prigoană a început din nou, mai năpraznic. Durerea pentru cei pierduţi şi groaza de molimă a în­ceput să se reverse asupra creştinilor. Furia a fost sălba­tică. Ciprian a fost arestat de proconsulul Aspasius Paternus, judecat şi exilat la Curubis. Alţii au fost torturaţi şi omorâţi. După un an, când un nou proconsul numit pentru Africa, a sosit la Cartagena, persecuţia nu încetase. Curând el a poruncit ca Ciprian să fie adus din exil la scaunul său de judecată. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. În ziua hotărâtă, o mare mulţime atât de creştini cât şi de păgâni au venit de faţă. proconsulul i-a zis: „Tu eşti Ciprian, episcopul nelegiuiţilor şi al ticăloşilor? Preasfântul împărat îţi porunceşte să sacrifici!"

„Nu voi sacrifica!" - a răspuns Ciprian.

„E bine să te gândeşti, înainte de a refuza - i-a zis proconsulul - de ce să dai cu piciorul la viaţă?"

„Nu pierde vremea, întrebându-mă - a zis Ciprian - ci aplică-mi pedeapsa pe care o crezi justă; n-are rost să mă apăr”.

Atunci proconsulul a pronunţat sentinţa să fie omorât cu sabia. Singurele cuvinte ce le-a rostit, auzindu-şi sentinţa, au fost: „Îţi mulţumesc, o, Dumnezeule!"

El a fost dus într-un câmp din apropiere, împrejmuit cu pomi. Mulţimea a venit aici, unii s-au căţărat printre ramuri, ca să poată vedea această scenă. La locul de execuţie, Ciprian a îngenuncheat, şi-a acoperit ochii cu mâinile şi sabia călăului i-a despărţit capul de trup. Martirajul său a avut loc la 14 Septembrie 258 d.Cr.

Aşa a murit Ciprian, unul din bărbaţii de seamă ai creştinismului. Viaţa lui a fost o mare binecuvântare pentru mulţi. Cuvântul lui a întărit şi îmbărbătat pe cei ce aveau de îndurat suferinţe aşa de grele pentru Cristos Domnul. Chiar retragerea lui în pustie a fost cu scopul de a-şi ajuta fraţii. Pentru cei arestaţi şi torturaţi în timpul prigoanei de sub Decius, Ciprian a avut o mare admiraţie. El a scris: „Cu ce cuvinte aş putea eu să cânt laudele voastre? O, fraţi eroi! Mulţimea martorilor a privit cu admiraţie lupta voastră spirituală pentru Domnul. Ei v-au auzit pe voi robii Lui, mărturisind numele Lui deschis înaintea oamenilor, cu o credinţă nestricăcioasă şi cu un curaj divin. Ei v-au văzut neînarmaţi împotriva furiei lumii, dar apăraţi tot timpul de scutul credinţei.

Sângele, care era să potolească setea prigonitorilor, a curs în râuri - glorios sânge ce stinge şi flăcările iadului. O, ce spectacol pentru Dumnezeu însuşi! Ce sublim, ce măreţ! Cu câtă bucurie nu a luptat şi a biruit Cristos în cei ce sunt ai Lui. El le dă tot ceea ce se pare că a luat de la ei. El e prezent în luptă, susţinându-i şi înflăcărându-i pe campionii Numelui Său. El, care pentru noi a biruit moartea, nu încetează a birui în noi. Fericită e Biserica noastră luminată cu o aşa glorie divină şi înnobilată în zilele noastre prin sângele martirilor. Mai înainte, ea strălucea albă prin curăţia copiilor ei, acum ea a primit o mantie împărătească de purpură roşie scăldată în sângele lor" (Ciprian X, 3, 6).

Suferinţele lui Dionisius şi a celor din Egipt

Eusebiu, în „Istoria Bisericească” cap. XI, redă o scri­soare a lui Dionisius din Alexandria către Germanus, un episcop contemporan al său, care a încercat să-l de­făimeze. Din scrisoare se poate observa cum erau arestaţi creştinii, cum prin ameninţări se încerca coruperea lor, cum erau judecaţi şi condamnaţi numai pentru faptul că se închinau viului Dumnezeu şi nu acceptau compro­misul de a se închina şi zeilor.

Dionisius, împreună cu alţi patru creştini au fost tri­mişi la judecată înaintea prefectului Emilianus. Iată ce scrie el: „Mă tem că în timp ce sunt forţat să relatez minunata providenţă a lui Dumnezeu, voi fi expus neghiobiei şi insensibilităţii. Dar, după cum s-a zis, e o onoare să ţii tăinuite secretele împăratului şi e o glorie să faci de cunoscut lucrările lui Dumnezeu, eu voi înfrunta violenţa lui Germanus. Am venit în faţa lui Emilianus nu singur, ci însoţit de Maximus, prezbiter, tovarăşul meu de lucru, de diaconii Faustus, Eusebius Ceremon şi de un oare care frate venit din Roma. Oricum, Emilianus nu mi-a spus dintr-odată să nu mai ţin adunări, ca şi cum aceasta ar fi fost de prisos, căci ţintea la ce era de primă importanţă; nu era îngrijorat că adun pe alţii, ci că nu trebuie să fim creştini, de aceea mi-a poruncit să renunţ, crezând, fără îndoială, că dacă eu mă schimb, ceilalţi vor urma exemplul meu. I-am răspuns nu prin scurtele cuvinte că „noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni", ci în mod direct i-am mărturisit că nicidecum eu nu pot să mă închin la altceva decât Dumnezeului adevărat şi că niciodată nu voi înceta de a fi creştin. Drept urmare, el a poruncit să mergem într-o localitate învecinată cu deşertul, numită Cefro”.

„Dar ascultă cuvintele care au fost pronunţate de ambele părţi, aşa cum au fost înregistrate. Dionisius şi Faustus, Maximus, Marcelus şi Ceremon fiind aliniaţi, Emilianus, prefectul, a zis: „Chiar eu personal am discu­tat cu voi despre bunătatea majestăţilor noastre, pe care şi voi aţi experimentat-o. Ei v-au acordat şansa de a vă scăpa, dacă sunteţi dispuşi să vă întoarceţi la cursul naturii, să vă închinaţi zeilor, care i-au păstrat în domnie şi să uitaţi acele practici ce sunt aşa de nenaturale. Ce ziceţi la aceste lucruri? Căci nici nu mă aştept ca voi să le fiţi nerecunoscători, din moment ce ei vă vreau binele”. Dionisius a răspuns: „Nu toţi zeii primesc închinare de la toţi oamenii, ci fiecare grupare se închină acelora pe care ei îi cred ca zei. Noi, deci, ne închinăm singurului Dumnezeu şi Creator al tuturor lucrurilor, şi El e Cel ce a încredinţat domnia înaltelor excelenţe şi sacrelor majestăţi Valerian şi Galienus. Lui ne închinăm şi îl adorăm, Lui îi aducem necurmat rugăciuni ca domnia lor să poată continua tare şi nezguduită”.

Prefectul Emilianus a zis din nou: „Dar cine vă împiedecă de a vă închina şi acestui Dumnezeu, dacă este un zeu împreună cu acei ce sunt zei naturali? Căci vi se porunceşte să vă închinaţi zeilor, acelor zei care sunt cunoscuţi de toţi ca atare”. Dionisius a răspuns: „Noi nu ne închinăm la un altul”. Prefectul Emilianus a zis: „Îmi dau seama că sunteţi în acelaşi timp şi nere­cunoscători, şi insensibili faţă de clemenţa Cezarilor noştri. De aceea, nu veţi mai rămâne în cetatea aceasta, ci veţi fi trimişi în părţile Libiei, în localitatea numită Cefro. Căci acest loc l-am ales conform ordinelor Cezari­lor. Dar nici vouă, nici altora, cu nici un chip nu vi se va îngădui nici să ţineţi întruniri, nici să intraţi în ceea ce voi numiţi dormitoare sau cimitire. (Pe vremea aceea, creştinii numeau „cimitir", adică „dormitor", locul unde depuneau morţii. În lumina Evangheliei, moartea e ca un somn. Aceste dormitoare, fie că erau peşteri sau catacombe subterane, erau locul unde se adunau creştinii.) Dar dacă se va găsi că vreunul nu s-a dus unde am poruncit, sau dacă va fi găsit în vreo adunare, va face aceasta spre pierzarea sa. Căci pedeapsa necesară nu va zăbovi. Plecaţi, deci, unde v-am poruncit”. Astfel, m-a constrâns să plec, bolnav cum eram, fără să-mi dea măcar o zi de răgaz. Ce răgaz am avut atunci să ţin sau să nu ţin adunări?"

După ce scrie alte lucruri, el zice: „Dar departe de noi de a nu ne aduna laolaltă prin ajutorul divin. Din contră, cu atât mai mult am putut să-i adun pe cei ce erau în cetate, ca şi cum aş fi fost în mijlocul lor: absent, într-adevăr, în trup, după cum am spus, dar prezent în duh. În Cefro, s-a adunat o frumoasă congregaţie cu noi, parte din fraţii ce ne-au însoţit din cetate, parte din cei ce au venit din Egipt şi s-au unit cu noi. Astfel Dumnezeu a deschis o uşă pentru Cuvânt ca şi acolo. La început, într-adevăr am fost persecutaţi, am fost împroşcaţi cu pietre; dar în cele din urmă nu puţini dintre păgâni, abandonând idolii, s-au întors la Dumnezeu, căci Cuvântul atunci a fost semănat pentru prima dată între ei, niciodată înainte nu l-au auzit. Astfel, parcă Dumnezeu ne-a condus pentru această cauză la ei, căci după ce ne-am făcut lucrarea, am fost transferaţi în altă parte. De fapt, Emilianus, după cât se pare, a dispus să fim duşi în locuri mai rele, mai pline de orori decât cele din Libia, căci el a poruncit celor din districtul Mareotic să se adune în anumite sate separate. Dar grupa noastră, împreună cu acei ce trebuiau să fie primii deportaţi, el a poruncit să fie lăsată pe drum. Căci, fără îndoială, în planurile şi pregătirile lui era ca oricând ar fi dorit să ne poată uşor lua captivi. Când prima dată mi s-a ordonat să merg la Cefro, deşi nu ştiam unde e localitatea aceasta, căci nici nu auzisem de ea înainte, totuşi am mers calm şi cu bucurie. Dar când mi s-a spus că trebuie să mă mut la Coluthion, cei ce erau de faţă ştiu ce mult m-am necăjit. Pentru aceasta mă acuz singur. La început m-am necăjit, mi-a fost foarte greu. Deşi aceste locuri s-a întâmplat să-mi fie mai cunoscute şi mai familiare mie, se spunea că e mai lipsită de fraţi, de oameni buni şi e mai expusă insolenţei călătorilor şi incursiunilor din partea tâlharilor. Dar am fost mângâiat de fraţi, care mi-au reamintit că e mai aproape de oraş. E adevărat că Cefro ne-a adus un mare număr de fraţi din Egipt, aşa că am fost în stare să lăţim biserica, s-o ducem mai departe, dar aici fiind oraşul mai aproape, vom putea fi mai des vizitaţi de cei ce în mod real ne erau scumpi şi preaiubiţi. Căci ei ar veni şi ar întârzia cu noi şi ca şi în cele mai îndepărtate suburbii, ar fi şi aici întruniri, măcar în parte. Şi aşa a şi fost”.

Într-o altă epistolă către Domiţius şi Didimus, Dionisius ne dă alte referinţe despre persecuţii. El spune: „Este de prisos să vă înşir fraţii pe nume, deoarece sunt şi numeroşi şi voi nu-i cunoaşteţi. Dar trebuie să ştiţi că sunt bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, tinere fecioare şi matrone în vârstă, soldaţi şi civili din toate clasele şi toate vârstele, care au primit coroana victoriei sub lovi­turi de bici şi în flăcări, unii chiar sub ascuţişul săbiei. Oricum, pentru mulţi scurgerea unui timp îndelungat nu a fost ceva suficient să-i facă să apară acceptabili în faţa lui Dumnezeu, cum într-adevăr n-a apărut pentru mine până în momentul de faţă. Deci, am fost rezervat pentru un timp pe care El îl cunoaşte mai bine şi mai potrivit, căci a zis: „La vremea potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat”. Fiindcă aţi întrebat şi doriţi să fiţi informaţi despre toate cu privire la noi, aţi auzit totul cum am călătorit, cum am fost duşi ca prizonieri de centurioni şi magistraţi, soldaţi şi ofiţeri cu ei, eu şi Caius, Faustus, Petru şi Pavel; deodată a venit o grupă de mareotiţi, care ne-au târât cu ei, noi i-am urmat nu de voie, ci forţaţi. Acum Caius, Petru şi eu suntem singuri, despărţiţi de restul fraţilor noştri, suntem închişi într-un loc sălbatic şi deşert din Libia, la o distanţă cam de trei zile de călătorie de la Paretonium”. După alte câteva remarci, el continuă: „În cetate, câţiva s-au ascuns şi vizitează în secret pe fraţi: prezbiterii Maximus, Dioscorus, Demetrius şi Lucius. Căci Faustinus şi Aquila, care sunt proeminenţi în lume, acum rătăcesc prin Egipt. Diaconii care supravieţuiesc sunt: Faustus, Eusebius, Ceremon. Eusebiu, care de la început a fost întărit de Domnul şi care a fost bine cali­ficat spre a îndeplini grelele îndatoriri ale celor cre­dincioşi ce se aflau în temniţe şi să îndeplinească peri­culoasa slujbă de înmormântare a desăvârşiţilor şi feri­ciţilor ce sufereau moartea de martir. Căci până în pre­zent, guvernatorul n-a încetat să omoare pe unii, după cum am spus mai sus, în cel mai crud mod, ori de câte ori sunt daţi în judecată, torturând pe alţii cu biciuirea, exterminând pe alţii prin întemniţare şi punere în cătuşe. În plus a poruncit ca nimeni să nu se prea apropie de ei. El însuşi verifica să vadă dacă se respectă acestea. Totuşi Dumnezeu, prin vioiciunea şi bunătatea fraţilor, a îngă­duit unele uşurări celor necăjiţi”. Dar Faustus nu la mult timp după aceasta a fost decapitat.

Martirii din Cezareea

În timpul persecuţiei de sub Valerian, în Palestina, la Cezareea, trei bărbaţi au strălucit în credinţa lor şi au fost onoraţi cu martirajul, devenind hrană fiarelor sălba­tice. Numele lor a fost: Priscus, Malcus şi Alexandru. Cei doi din urmă au locuit la primul, undeva la ţară. Ei păreau a fi fără grijă, nepăsători, dar când s-a ivit ocazia nimerită, ei deja ardeau de dorinţa de a obţine premiul, coroana de martir. În scopul acesta, ei s-au dus la Cezareea şi s-au prezentat de bună voie judecătorului, care i-a condamnat la moarte.

Marinus a fost un distins ofiţer din Cezareea. El a primit deosebite onoruri pentru faptele sale militare. Era renumit pentru familia sa, precum şi pentru averea ce o avea. Dar el a devenit creştin. Odată, romanii au vrut să-i încredinţeze un post ce devenise vacant, dar tocmai când era să primească noua funcţie, unul a păşit în faţa judecătorului şi s-a opus, spunând că nu e legal să i se dea această onoare, căci Marinus e creştin şi a refuzat să jertfească împăraţilor. La început, judecătorul Acheus s-a ridicat şi l-a întrebat pe Marinus despre părerile sale. Când acesta a mărturisit cu îndrăzneală că e creştin, i-a dat timp de trei ore să reflecteze asupra problemei. La sfârşitul celor trei ore, fiindcă n-a fost dispus să se lepede de credinţa sa în Isus, a fost decapitat. A renunţat la o glorie trecătoare, ca să primească o glorie eternă.

O sclavă creştină câştiga pe fiica guvernatorului

Filipus, guvernatorul din Alexandria, avea o fiică numită Eugenia. Ea era foarte frumoasă şi tatăl său era foarte ataşat de ea. O sclavă creştină din casa guverna­torului i-a vorbit fetei despre bucuria vieţii creştine. Prin această sclavă, Eugenia a fost convertită la creşti­nism.

Neîndrăznind să-şi arate pe faţa convertirea, de frica pedepsei, Eugenia a fugit de la casa părintească la casa lui Helenus, un bătrân prezbiter al bisericii. Ca să nu fie găsită, ea şi-a schimbat hainele de fată cu nişte haine ce le purtau băieţii pe vremea aceea. Deghizată în felul acesta, fără ca cineva să bănuiască ceva, ea şi-a luat numele de Eugen şi a intrat la o mănăstire de călugări din Alexandria, unde a primit o chilioara a ei. După câtva timp, conducătorul mănăstirii a murit. Fiindcă tânărul Eugen dovedea cunoştinţe deosebite şi devenise stimat de ceilalţi călugări prin comportarea sa, Eugen a fost ales conducător al mănăstirii. După un timp o femeie din Alexandria numită Melania, din sete de răzbunare, a învinuit pe Eugen şi încă pe câţiva de anumite crime. Cei acuzaţi au fost aduşi înaintea guvernatorului Filipus, tatăl Eugeniei. Cum arestaţii erau creştini, ei erau consideraţi vinovaţi de toate păcatele, chiar fără nici o dovadă. Eugenia dându-şi seama de pericol şi ştiind că se poate salva pe ea şi pe ceilalţi, ea se hotărî să divulge guvernatorului că e fiica lui. Astfel, ea îi ceru să-i acorde un timp şi un loc ca să-i spună adevărul. Convingându-se că acuzatul Eugen e fiica lui, el şi-a dat seama de nevino­văţia ei şi de acuzele false ale Melaniei. Atât Eugenia cât şi ceilalţi doi acuzaţi, Proteus şi Hiacintus au fost scăpaţi. Nu la multă vreme după aceasta, însuşi Filipus a devenit creştin şi chiar episcop la Alexandria. La urmă, el a suferit moarte de martir pentru credinţa sa în Domnul Isus.

După moartea tatălui, Eugenia a mers la Roma. Acolo a fost torturată şi în cele din urmă a fost legată de un pietroi mare şi a fost înecată în Tibru.

Groaznicul sfârşit al împăratului Valerian

Acest împărat tiran care timp de mai bine de trei ani a prigonit crunt pe creştini, într-o luptă cu Sapor împăratul Persiei, a fost luat prizonier, dus în Persia şi tratat cu cea mai mare cruzime. Se părea că toate cruzimile exercitate de el împotriva creştinilor, s-au întors asupra capului său. Sapor, ca să-l umilească, i-a cerut să îngenuncheze, ori de câte ori vine în faţa sa. Îl trata ca pe cel din urmă sclav. Când Sapor trebuia să încalece pe calul său, Valerian trebuia să stea pe coate şi genunchi, ca scăunel, şi împăratul urca întâi pe el, apoi pe cal. Ironic, Sapor repeta mereu: „Această formă ghemuită a celui ce a fost cândva împărat, demonstrează mai bine decât toate picturile pe care artiştii Romei le pot desena, cine a câştigat victoria”.

Timp de şapte ani Valerian a fost ţinut în această stare de sclavie. Apoi Sapor a poruncit să i se scoată ochii. Valerian devenise un sclav orb. Dar nici aceasta nu a putut potoli răzbunarea lui Sapor, căci după un timp porunci ca Valerian să fie jupuit de viu. În timp ce îi jupuiau pielea, în chinuri groaznice, Valerian o sfârşi cu viaţa.

Pe tronul Romei, după prinderea lui Valerian, a urmat Galienus, fiul său. Sub domnia lui, biserica s-a bucurat de pace.

<<< Cuprins

Persoane interesate