Graiul martirilor creştini din primele secole > Martirii celui de-al treilea val

<<< Cuprins


Martirii celui de-al treilea val
Anul 108 d.Cr.

Nerva, care a urmat la tron după Domiţian, nu a domnit decât treisprezece luni, apoi s-a urcat pe tron Traian. Dacă celelalte prigoane dinainte au fost începute doar din patimă, cea a lui Traian e din premeditare şi este aplicată ca o politică imperială severă.

Pliniu, guvernatorul Bitiniei, un filozof păgân şi prie­ten al împăratului, a scris lui Traian în favoarea creştinilor, spunând că nu a găsit la ei nici un rău, ci că toată suma greşelilor lor constă în aceea că le place să se adune la un timp hotărât, dimineaţa în zori, să cânte anumite cântări unui oarecare Cristos, Dumnezeul lor; promit să se abţină de la furturi, ucideri şi crime; să-şi păzească credinţa şi să nu înşele pe nimeni. Făcând acestea, ei se adună spre a lua împreună pâine şi vin, apoi se despart în linişte, fără a săvârşi vreun rău.

La această scrisoare, Traian a dat următorul răspuns: „Creştinii să nu mai fie urmăriţi şi nici să nu se ia de bază denunţurile anonime. Dar când sunt învinuiţi de o persoană responsabilă şi sunt aduşi în faţa magistraţilor, să fie pedepsiţi”. Provocat de acest răspuns, Tertulian, avocat din Cartagena, spune mai târziu: „O, sentinţă nejustă! Nu vrea să-i urmărească fiindcă sunt nevinovaţi, şi totuşi îi pedepseşte la fel ca pe cei vinovaţi!"

Acest răspuns al împăratului cu dublu sens, a slujit unora spre a înteţi persecuţia. Altora, care i-au persecutat înainte cu multă severitate, spre a se mai potoli. Mulţi au fost luaţi de acest val de persecuţie şi trimişi în ceruri spre a fi încoronaţi ca biruitori. Unul dintre aceştia mulţi a fost Foca, un prezbiter din Pont. Din cauza că a refuzat să jertfească lui Neptun, a fost aruncat în var aprins, apoi a fost scos de acolo şi aruncat într-o baie cu apă fiartă, unde a murit opărit.

Alt martir a fost Ignaţiu, prezbiterul bisericii din Antiohia. O tradiţie spune că el ar fi copilul luat în braţe de Domnul Isus şi dat ucenicilor ca exemplu de nevino­văţie şi umilinţă. El a auzit vestirea Evangheliei din gu­ra lui Ioan, evanghelistul, şi a fost deosebit de înflăcărat în misiunea sa. El a apărat cu îndrăzneală credinţa în Cristos înaintea împăratului, fapt pentru care a fost arun­cat în închisoare şi torturat în chip îngrozitor. După ce a fost biciuit într-un fel oribil, pe coastele sale au fost puse ţăndări înmuiate în ulei şi li s-a dat foc. Carnea astfel prăjită, i-a fost ruptă cu cleştele. Trupul ciopârţit, în cele din urmă, a fost aruncat fiarelor sălbatice.

Se pare că Ignaţiu a avut o presimţire a suferinţelor grozave prin care avea să treacă, căci scriind lui Policarp de Smirna, el spune: „O, de ar vrea Dumnezeu ca dintr-odată să ajung la fiarele care sunt pregătite pentru mine, şi care doresc să fie gata a veni cu guri căscate, atunci le-aş provoca să mă înghită fără amânare”.

Altă martiră, care a suferit deosebit, a fost Simforoza, o văduvă creştină cu şapte copii. Adusă fiind înaintea împăratului Traian, acesta le porunci să jertfească zeilor păgâni. Ea a refuzat să facă aceasta. La fel şi copiii, îm­păratul, cuprins de furie, porunci ca femeia să fie dusă în templul lui Hercule, unde a fost biciuită, apoi agăţată sus, spânzurată de părul capului ei. În toate aceste torturi, ea nu a vrut să se lepede de credinţa ei. O, ce scumpă a fost credinţa pentru unii, iar azi ce uşor se leapădă unii de ea! După ce a îndurat aceste suferinţe, i-au legat un pietroi mare de gât şi a fost aruncată în râu.

Cei şapte fii ai ei au fost legaţi la şapte stâlpi, apoi cu scara cu scripete le-au desfăcut toate încheieturile, întrucât această cumplită tortură nu şi-a atins scopul, căci ei n-au vrut să se lepede de credinţa lor, s-a dat porunca să fie omorâţi. Cel mai mare, Crescenţiu, a suferit decapitarea. Iulian, al doilea, a fost înjunghiat cu un pumnal în piept. Nemesius, al treilea, a fost înjunghiat în inimă. Primiţiu, al patrulea, a fost înjunghiat pe la mij­loc. Justiţiu, al cincilea, a fost înjunghiat pe la spate, Stacteus, al şaselea, a fost junghiat în coastă. Iar Eugenius, cel mai tânăr, a fost tăiat în două cu ferestrăul.

Alexandru, păstorul bisericii din Roma, a fost marti­rizat tot în această vreme. După ce şi-a îndeplinit slujba timp de zece ani, el a fost dat morţii împreună cu doi diaconi ai săi şi cu multe mii de alţi creştini.

Eustachius, care era un brav comandant roman, a pri­mit poruncă de la împărat să ia parte la un sacrificiu închinat idolilor, în amintirea unor biruinţe ale sale. Credinţa lui l-a făcut să refuze a lua parte, deşi era în onoarea sa. Înfuriat de o aşa neascultare, împăratul nerecunoscător, uitând de serviciile aduse patriei de acest distins şi dibaci ofiţer, l-a condamnat la moarte cu toată familia sa. Şi omul ce s-a dovedit brav în lupta pentru patrie, acum s-a dovedit tot aşa de brav în lupta sa pentru credinţă.

Se spune că în timpul martirajului a doi fraţi: Faustines şi Ioviţă, torturile lor au fost atât de îngrozitoare şi răb­darea lor aşa de mare încât Colocerius, un bărbat păgân, copleşit de uimire, într-un fel de extaz a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor!" Numaidecât mulţimea adu­nată la acel spectacol barbar l-a dat şi pe el morţii.

După moartea lui Traian, a urmat la tron ca împărat Adrian. Quadratus, păstorul bisericii din Atena, a apelat la Adrian, cerându-i să cruţe pe creştini, împăratul a luat în considerare scrisoarea lui Quadratus, explicarea cre­dinţei, a practicelor lor, încât a poruncit să înceteze persecuţia. Ba a mers până acolo că a dat dispoziţii ca nici un creştin să nu mai fie condamnat din pricina religiei sau a credinţei sale. Dar duşmanii creştinilor n-au cedat. Ei au început să formuleze alte acuze politice, să spună că sunt împotriva autorităţii civile, împotriva statului, ca totuşi să-i poată omorî. Martirii însă au fost mult mai puţini sub Adrian. Biserica a primit clipe de răgaz pentru refacerea rândurilor decimate aşa de cumplit în timpul persecuţiilor.


Persoane interesate