Martirii celui de-al treilea val
Anul 108 d.Cr.
Nerva, care a
urmat la tron după Domiţian, nu a domnit decât treisprezece luni, apoi s-a
urcat pe tron Traian. Dacă celelalte prigoane dinainte au fost începute doar
din patimă, cea a lui Traian e din premeditare şi este aplicată ca o politică
imperială severă.
Pliniu,
guvernatorul Bitiniei, un filozof păgân şi prieten al împăratului, a scris lui
Traian în favoarea creştinilor, spunând că nu a găsit la ei nici un rău, ci că
toată suma greşelilor lor constă în aceea că le place să se adune la un timp
hotărât, dimineaţa în zori, să cânte anumite cântări unui oarecare Cristos,
Dumnezeul lor; promit să se abţină de la furturi, ucideri şi crime; să-şi
păzească credinţa şi să nu înşele pe nimeni. Făcând acestea, ei se adună spre a
lua împreună pâine şi vin, apoi se despart în linişte, fără a săvârşi vreun
rău.
La această
scrisoare, Traian a dat următorul răspuns: „Creştinii să nu mai fie urmăriţi şi
nici să nu se ia de bază denunţurile anonime. Dar când sunt învinuiţi de o
persoană responsabilă şi sunt aduşi în faţa magistraţilor, să fie pedepsiţi”.
Provocat de acest răspuns, Tertulian, avocat din Cartagena, spune mai târziu:
„O, sentinţă nejustă! Nu vrea să-i urmărească fiindcă sunt nevinovaţi, şi
totuşi îi pedepseşte la fel ca pe cei vinovaţi!"
Acest răspuns
al împăratului cu dublu sens, a slujit unora spre a înteţi persecuţia. Altora,
care i-au persecutat înainte cu multă severitate, spre a se mai potoli. Mulţi
au fost luaţi de acest val de persecuţie şi trimişi în ceruri spre a fi
încoronaţi ca biruitori. Unul dintre aceştia mulţi a fost Foca, un
prezbiter din Pont. Din cauza că a refuzat să jertfească lui Neptun, a fost
aruncat în var aprins, apoi a fost scos de acolo şi aruncat într-o baie cu apă
fiartă, unde a murit opărit.
Alt martir a
fost Ignaţiu, prezbiterul bisericii din Antiohia. O tradiţie spune că el
ar fi copilul luat în braţe de Domnul Isus şi dat ucenicilor ca exemplu de
nevinovăţie şi umilinţă. El a auzit vestirea Evangheliei din gura lui Ioan,
evanghelistul, şi a fost deosebit de înflăcărat în misiunea sa. El a apărat cu
îndrăzneală credinţa în Cristos înaintea împăratului, fapt pentru care a fost
aruncat în închisoare şi torturat în chip îngrozitor. După ce a fost biciuit
într-un fel oribil, pe coastele sale au fost puse ţăndări înmuiate în ulei şi
li s-a dat foc. Carnea astfel prăjită, i-a fost ruptă cu cleştele. Trupul
ciopârţit, în cele din urmă, a fost aruncat fiarelor sălbatice.
Se
pare că Ignaţiu a avut o presimţire a suferinţelor grozave prin care avea să
treacă, căci scriind lui Policarp de Smirna, el spune: „O, de ar vrea Dumnezeu
ca dintr-odată să ajung la fiarele care sunt pregătite pentru mine, şi care
doresc să fie gata a veni cu guri căscate, atunci le-aş provoca să mă înghită
fără amânare”.
Altă martiră,
care a suferit deosebit, a fost Simforoza, o văduvă creştină cu şapte
copii. Adusă fiind înaintea împăratului Traian, acesta le porunci să jertfească
zeilor păgâni. Ea a refuzat să facă aceasta. La fel şi copiii, împăratul,
cuprins de furie, porunci ca femeia să fie dusă în templul lui Hercule, unde a
fost biciuită, apoi agăţată sus, spânzurată de părul capului ei. În toate aceste
torturi, ea nu a vrut să se lepede de credinţa ei. O, ce scumpă a fost credinţa
pentru unii, iar azi ce uşor se leapădă unii de ea! După ce a îndurat aceste
suferinţe, i-au legat un pietroi mare de gât şi a fost aruncată în râu.
Cei şapte fii
ai ei au fost legaţi la şapte stâlpi, apoi cu scara cu scripete le-au desfăcut
toate încheieturile, întrucât această cumplită tortură nu şi-a atins scopul,
căci ei n-au vrut să se lepede de credinţa lor, s-a dat porunca să fie omorâţi.
Cel mai mare, Crescenţiu, a suferit decapitarea. Iulian, al doilea, a
fost înjunghiat cu un pumnal în piept. Nemesius, al treilea, a fost
înjunghiat în inimă. Primiţiu, al patrulea, a fost înjunghiat
pe la mijloc. Justiţiu, al cincilea, a fost înjunghiat pe la spate, Stacteus,
al şaselea, a fost junghiat în coastă. Iar Eugenius, cel mai tânăr, a
fost tăiat în două cu ferestrăul.
Alexandru, păstorul bisericii din Roma, a fost martirizat tot în
această vreme. După ce şi-a îndeplinit slujba timp de zece ani, el a fost dat
morţii împreună cu doi diaconi ai săi şi cu multe mii de alţi creştini.
Eustachius, care era un brav comandant roman, a primit poruncă de la
împărat să ia parte la un sacrificiu închinat idolilor, în amintirea unor
biruinţe ale sale. Credinţa lui l-a făcut să refuze a lua parte, deşi era în
onoarea sa. Înfuriat de o aşa neascultare, împăratul nerecunoscător, uitând de
serviciile aduse patriei de acest distins şi dibaci ofiţer, l-a condamnat la
moarte cu toată familia sa. Şi omul ce s-a dovedit brav în lupta pentru patrie,
acum s-a dovedit tot aşa de brav în lupta sa pentru credinţă.
Se spune că în
timpul martirajului a doi fraţi: Faustines şi Ioviţă, torturile
lor au fost atât de îngrozitoare şi răbdarea lor aşa de mare încât Colocerius,
un bărbat păgân, copleşit de uimire, într-un fel de extaz a strigat: „Mare este
Dumnezeul creştinilor!" Numaidecât mulţimea adunată la acel spectacol
barbar l-a dat şi pe el morţii.
După moartea
lui Traian, a urmat la tron ca împărat Adrian. Quadratus, păstorul bisericii
din Atena, a apelat la Adrian, cerându-i să cruţe pe creştini, împăratul a luat
în considerare scrisoarea lui Quadratus, explicarea credinţei, a practicelor
lor, încât a poruncit să înceteze persecuţia. Ba a mers până acolo că a dat
dispoziţii ca nici un creştin să nu mai fie condamnat din pricina religiei sau
a credinţei sale. Dar duşmanii creştinilor n-au cedat. Ei au început să
formuleze alte acuze politice, să spună că sunt împotriva autorităţii civile,
împotriva statului, ca totuşi să-i poată omorî. Martirii însă au fost mult mai
puţini sub Adrian. Biserica a primit clipe de răgaz pentru refacerea rândurilor
decimate aşa de cumplit în timpul persecuţiilor.