Martirii celui
de-al cincilea val
Anul 200 d.Cr.
Împăratul
Comodus a fost succedat de Pertinax şi acesta de Iulian. Fiecare a domnit o
perioadă scurtă. După moartea celui din urmă, Sever a devenit împărat.
La puţin timp
după urcarea pe tron, Sever s-a îmbolnăvit rău şi era să moară, dacă n-ar fi
intervenit un medic creştin foarte dibaci. Datorită acestui fapt, el a ajuns să
favorizeze pe creştini în general şi chiar să permită ca fiul său, Caracula, să
fie îngrijit de o doică creştină. Astfel, creştinii au avut o perioadă de
linişte, când s-au putut închina lui Dumnezeu fără teama de persecuţie.
După o vreme,
ura împotriva creştinilor s-a reaprins. Vechile legi au fost puse din nou în
vigoare. Temniţa, focul, sabia şi fiarele sălbatice au început iarăşi să facă
prăpăd între creştini. Ba chiar şi trupurile moarte ale creştinilor erau
dezgropate şi supuse insultelor şi batjocurii. În ciuda persecuţiei
duşmanilor, creştinii s-au înmulţit nespus de mult. Tertulian, care a trăit şi
în această perioadă, a scris guvernatorului din Cartagena: „Dacă voieşti ca şi
mai departe să continui cu persecuţiile contra creştinilor din Africa, te
întreb ce ai de gând să faci cu miile de creştini de toate vârstele şi din
toate clasele sociale, care se vor prezenta de bună voie înaintea ta şi se vor
declara creştini? Vei avea destule ruguri şi săbii să stingi viaţa acestora?
Numai din Cartagena va trebui să duci la eşafod o zecime din locuitori. Apoi,
printre victime, vei afla rudele şi prietenii tăi cei mai intimi, persoane
distinse ale oraşului, bărbaţi şi femei din familii nobile. Dacă nu ţi-e milă
de noi, fie-ţi milă de Cartagena şi de provincia cu a cărei guvernare eşti
încredinţat”.
Valul de
persecuţie a cuprins tot imperiul. Iată câţiva din martirii mai de seamă din
această perioadă:
Leonida a fost tatăl vestitului scriitor bisericesc Origen. Pentru
că a mărturisit că este creştin a fost prins, torturat şi condamnat la moarte.
Înainte de execuţie, Leonida a primit din partea lui Origen, care pe atunci era
băieţandru, o scrisoare cu remarcabilele cuvinte: „Nu cumva, dragă tată, grija
pentru noi să te facă să-ţi schimbi hotărârea”. La câtva timp Leonida a fost
decapitat. Mulţi din prietenii lui Origen au suferit martirajul în această
vreme. Printre ei au fost doi fraţi numiţi Plutarh şi Serenus şi alţi doi,
Heron şi Heraclide, care au fost decapitaţi. O credincioasă numită Rais a
primit să i se toarne păcură fierbinte pe cap, iar după aceea i-au dat foc şi a
fost arsă de vie. La fel au făcut şi cu mama ei Marcela.
Potamiena, o soră a martirei Rais, a fost arestată, judecată şi
condamnată la moarte, ca atâţia alţii. Basilide, ofiţerul însărcinat cu
execuţia ei, văzând seninătatea şi fericirea ei, a devenit creştin. După aceea,
când i s-a cerut să depună un jurământ oarecare, el a refuzat spunând că pe
idoli nu mai poate jura deoarece e creştin. La început, poporului nu-i venea să
creadă, dar curând el le dădu dovada, căci fiind tras în faţa judecătorului, el
mărturisi din nou. Atunci fu aruncat în închisoare şi a doua zi primi să i se
taie capul cu sabia.
Irineu, prezbiterul bisericii din Lion, a fost martirizat tot cam
prin această vreme. El a fost născut în Grecia şi a primit o educaţie creştină.
După martirajul lui Fotinus a fost însărcinat el cu păstorirea bisericii,
slujbă pe care a îndeplinit-o până la moarte cu multă abilitate.
În general, se
presupune că el ar fi scris suferinţele martirilor din Lion. De la el au rămas
câteva scrieri.
Luptele între
gladiatori sau între prizonierii de război, între sclavi sau criminali cu
fiarele sălbatice, era o distracţie deosebită pentru locuitorii Romei.
Împăratul, care putea să dea mai mult spectacole de acestea, era idolul
poporului.
Un circ imens,
clădit din piatră, numit Coloseum, s-a început sub Vespasian şi s-a terminat
sub Titus. Aici aveau să se dea spectacole. Ruinele lui se mai văd şi azi. Jos era
o arenă, iar de jur împrejur cuştile fiarelor sălbatice, cărora li se dădea
drumul în timpul spectacolului. În Coloseum, cei o sută de mii de spectatori
ocupau loc pe băncile aşezate în formă de amfiteatru, ca toţi să poată vedea.
Rândul ultim de bănci era la vreo 52 m înălţime. În primele rânduri din faţa
era loja imperială, unde lua loc împăratul şi curtenii săi. Coloseumul avea o
lungime de 200 m şi o lăţime de 170 m. Clădirea era fără acoperiş. Numai în
timpul jocurilor din arenă se trăgea sus o perdea de pânză. Se spune că la
inaugurarea Coloseumului a fost o serbare de o sută de zile. Pentru acest scop
a fost aduse 5.000 de fiare sălbatice din toate părţile, care au fost eliberate
din cuşti rând pe rând şi omorâte în cursul luptelor. În această arenă, foarte
mulţi urmaşi ai lui Cristos şi-au isprăvit alergarea, înconjuraţi de un nor aşa
de mare de martori. Numai sângele lor, ce a îmbibat nisipul arenei, va putea
mărturisi în ziua judecăţii, cât de mare a fost numărul lor. Ori de câte ori se
abătea asupra imperiului vreo nenorocire, vina se arunca asupra creştinilor şi
pe străzile Romei se auzea strigătul mulţimii: „La lei cu creştinii”.
După anul 200
persecuţiile au fost deosebit de crunte în părţile Africii de Nord. Cartagena,
oraş în plină înflorire, cu mare belşug de bogăţii, dar mai mare de păcate şi
stricăciuni, era un centru al creştinismului. Încă înainte ca Sever să dea
decretul imperial de aspră prigonire, proconsolul Saturninus luă el iniţiativa
şi dezlănţui furtuna persecuţiei. Primul martir al acestui val a fost un sărman
sclav de origine punică numit Nimfonius. În anul 200, o seamă de
creştini din orăşelul Scilita au fost aduşi la Cartagena, în faţa tribunalului
lui Saturninus. Printre ei se aflau şi multe femei. Speratus, care a
luat cuvânt în numele fraţilor, prin francheţea şi nobleţea spiritului său, a
căutat să înlăture toate acuzele nedrepte şi să arate respectul lor pentru
legile lui Dumnezeu şi ale împăratului. La cererea proconsulul de a jertfi pe
altarul împăratului, au refuzat spunând că ei se roagă pentru împărat, dar nu
mai jertfesc idolilor. Când proconsulul a văzut că toţi sunt neclintiţi în
credinţa lor, le-a dat trei zile termen de gândire, dar creştinii au spus că nu
au nevoie de trei zile de gândire, căci nu se schimbă. Sentinţa de decapitare
fu dată şi executată imediat. Nu mult după aceasta, persecuţia deveni generală
şi un alt grup de 5 creştini fu aruncat în închisoare. Între aceştia erau şi
două femei tinere, una se numea Vibia Perpetua, în vârstă de 22 ani din
Cartagena şi avea un copilaş mic, neînţărcat. Era născută din părinţi de seamă.
Tata era păgân, mama creştină. Avea o educaţie aleasă. Nu ştim nimic despre
soţul ei. Cealaltă tânără se numea Felicita şi fiind însărcinată, a
născut pe paie în temniţă. Ceilalţi bărbaţi se numeau: Revocatus, se
pare frate al Felicitei, Saturninus şi Secundus. Acesta din urmă,
a murit în închisoare, înainte de începerea jocurilor în arenă. Locul lui însă
a fost completat de Saturus, un diacon, care a fost absent când s-au
făcut arestările şi care la înapoiere, s-a prezentat singur, de bună voie la
închisoare.
Citind aceasta
nu se poate să nu te întrebi: ce l-a făcut să se predea, din moment ce el a
fost ferit de arestare? Trebuie să ştim însă că cei mai mulţi creştini de
atunci, considerau martirajul altfel decât noi. Pentru noi, el este o
experienţă de groază, poate o datorie necesară, pe care este bine dacă o poţi
evita. Pentru ei, martirajul era o ocazie după care râvneau şi o doreau
fierbinte, căci ea nu numai că le făcea parte de cea mai înaltă cinste între
credincioşi, ci prin moarte scăpau de toate suferinţele şi ajungeau imediat în
fericirea eternă. Ce erau acele câteva ore sau minute de suferinţe trupeşti
faţă de slava după moarte, de porţile strălucitoare ale Paradisului, deschise
larg şi de vocea care-i chema: „Vino, slugă bună!"
Cele două
tinere încă nu erau membre ale bisericii creştine, ci doar catecumene, adică
urmau învăţătura creştină şi se pregăteau pentru botez. O mare mângâiere au
avut totuşi că au putut fi botezate după arestare. Câtă hotărâre de a-L urma pe
Cristos! Mă gândesc la atâţia care azi au libertatea, dar totuşi n-au acest
curaj de a-L urma pe Cristos.
Nici ororile
închisorii, nici torturile nu au putut schimba hotărârea acestor femei în
floarea vârstei. Perpetua mai ales a avut mult de suferit. Prigonitorii, văzând
că toate torturile nu au putut-o clinti din credinţă, au recurs la alte metode
mult mai grele pentru inima ei. Într-o zi, au dat voie tatălui ei bătrân să o
viziteze în celulă. Acesta i se aruncă la picioare, îi acoperi mâinile cu
sărutări şi i le scaldă în lacrimi, cerându-i să-i fie milă de perii lui
cărunţi, să-i fie milă de copilaşul ei, care are nevoie de braţele ei şi să
renunţe la credinţa creştină. Aceasta a fost cea mai amară picătură în cupa
întristărilor ei. Scena aceasta a rănit-o mai adânc decât toate instrumentele
de tortură. Dar a rămas tare. Ea se plecă asupra bătrânului, răspunse cu plâns
la plânsul lui, apoi îi zise: „Mă doare, plâng pe capul alb al tatălui meu,
gem, fiindcă el e singurul din familia noastră, care nu se bucură de moartea
mea. Ştii că noi nu mai suntem ai noştri. Noi suntem în mâinile lui Dumnezeu”.
Când
priveşti la grelele torturi fizice şi psihice pe de o parte şi la slăbiciunile
omeneşti pe de altă parte, te întrebi cum de au putut suporta toate? Imaginea
redată de Bunyan în „Călătoria Creştinului" cu focul pe care duşmanul
căuta să-l stingă, dar nu putea căci cineva, din dosul gardului, turna mereu
ulei în foc, dezvăluie un mare secret al credincioşiei. Pe drept cuvânt ei
puteau cânta:
„Când sunt aproape să cad
În lumea aceasta rea,
Puterea Ta-mi dai s-o văd,
Care mă va ţinea”.
Aşa s-a
petrecut cu Cristos Domnul în Ghetsemani, când un înger a venit să-L
întărească. Lui Ştefan, în grozavele clipe, când pământul nu-l mai voia, i s-a
deschis cerul. Tot aşa şi Perpetua înainte de moarte a fost întărită. Într-o
viziune, Perpetua a văzut înaintea ei o mare scară strălucitoare de la pământ
la cer. De o parte şi de-alta se aflau numai instrumente de tortură şi un dragon
înspăimântător păzea primele trepte ale scării. Ea izbi capul dragonului şi
alergă pe treptele scării până ce ajunse sus. Acolo o aştepta Păstorul cel bun.
Cu altă ocazie, l-a văzut pe diaconul Pomponius, mort nu cu mult înainte,
apropiindu-se de uşa închisorii şi zicându-i: „Vino, noi te aşteptăm”. „El mă
luă de mână - adaugă ea - şi începurăm să urcăm pe cărări prăpăstioase şi cu
torturi”.
După câteva
zile, toţi fură duşi în faţa judecăţii. Judecătorul o rugă să jertfească în
cinstea împăratului, arătând prin aceasta milă faţă de perii cărunţi ai tatălui
şi de copilaşul ei. Dar ea răspunse: „Nu voi face aceasta”. Procurorul o
întrebă „Eşti creştină?" şi ea răspunse: „Da, sunt creştină”. Sentinţa fu
dată să fie aruncaţi fiarelor sălbatice. Astfel la festivalurile ce au avut loc
în onoarea tinerei Geta Cesar, grupul de condamnaţi a fost dus în Amfiteatru
spre a se lupta cu fiarele sălbatice în faţa mulţimii înfuriate. Felicita,
înainte de a fi introdusă în circ, dădu dovadă de eroism. La cuvintele temnicerului
că durerile naşterii agravate de ororile închisorii au fost o nimica faţă de
chinurile ce le va îndura în circ, ea răspunse: „Aici am suferit eu, dar acolo
altul va suferi pentru mine, căci eu pentru El sufăr”.
Iată descrierea
martirajului lor, prescurtată puţin, dată în cuvintele lui Tertulian: „Ziua victoriei
lor se luminase şi ele au mers de la închisoare la amfiteatru, voioase şi cu
înfăţişarea senină, ca la o adunare. Pentru tinerele femei, diavolul a pregătit
o vacă foarte sălbatică. Perpetua a fost condusă întâi. Ea a fost apucată în
coarne şi aruncată, căzând în şale. Când şi-a văzut tunica ruptă, a tras-o
peste ea, ca pe un văl, mai de grabă din băgarea de seamă a modestiei, decât de
suferinţă. Apoi se sculă şi văzând-o pe Felicita zdrobită, îi întinse mâna şi o
ridică în sus. Brutalitatea poporului fiind potolită, ele au fost chemate la
poartă. Dar poporul strigând să fie aduse din nou, ele mai întâi s-au sărutat
una pe alta, ca să-şi isprăvească martirajul cu o sărutare a păcii. Cealaltă,
într-adevăr nemişcată şi în tăcere, a primit o lovitură de sabie. Perpetua
însă, fiind lovită printre coaste, a strigat cu putere şi însăşi ea a pus mâna
dreaptă nehotărâtă a tânărului gladiator la gâtul ei”.
Astfel au avut
ocazia să-şi arate iubirea lor pentru Cel ce întâi le-a iubit. Nici crudele
torturi, nici cea mai sfântă legătură a familiei nu le-a putut despărţi de
Mântuitorul lor.
Tertulian în
cartea sa „Ad martires" îi îndemna stăruitor pe „fericiţii martiri"
să-şi umple mintea cu gânduri despre lucrurile de sus şi atunci temniţa şi
condiţiile grele de acolo vor fi de neînsemnată importanţă; ba mai mult, le vor
socoti câştig.
„De aceea,
fericiţilor, vă puteţi socoti ca fiind mutaţi de la o închisoare - putem spune
- la un loc în siguranţă. Că ea e plină de întuneric, dar voi sunteţi lumină;
ea are legături, dar Dumnezeu v-a făcut slobozi; acolo este miros greu,
duhoare, dar voi sunteţi o mireasmă plăcută. Judecătorul vă anchetează zilnic,
dar voi îi veţi judeca până şi pe judecători. Acolo poate fi tristeţe pentru
cei ce caută bucuriile lumii. Creştinul însă a renunţat la lume încă înainte de
a fi la închisoare. În închisoare, el nu a renunţat decât la o altă închisoare.
Nu are importanţă unde eşti în lume, tu care nu eşti al ei. Şi dacă tu ai
pierdut unele bunuri ale vieţii, trebuie să ştii că aceasta este calea
urmaşilor: să suferi pierderi prezente pentru ca câştigurile după aceea să
poată fi mult mai mari...”.
„Să nu o mai
numim închisoare, ci mai de grabă loc de retragere. Deşi trupul este închis,
carnea este întemniţată, duhului însă toate lucrurile îi sunt deschise. În duh
putem hoinări peste tot. În duh poţi umbla fără să ai înainte-ţi cărări
întunecoase sau coloane masive, ci calea care duce la Dumnezeu. De câte ori
paşii vă sunt în duh, de tot atâtea ori nu veţi fi în lanţuri. Unde îţi este
inima, acolo îţi este comoara”.
Poate adeseori
ne-am gândit care a fost starea creştinilor întemniţaţi, cum se simţeau, ce
gândeau, cum îşi petreceau ultimele zile, cum aşteptau ei moartea? Iată mai jos
o parte din jurnalul scris de Perpetua în închisoare, de la arestare până în
ziua dinaintea execuţiei.
„Încă pe când
eram sub supraveghere, tatăl meu a încercat să mă convingă, ca pentru dragostea
sa faţă de mine, să renunţ la mărturisirea pe care mi-am propus-o. Dar i-am
spus: „Tată, vezi unealta aceea acolo?" „Da", mi-a răspuns. „Poţi să
o numeşti altfel decât sapă?" -„Nu", zise el. „Tot aşa nici eu nu mă
pot numi altfel decât ceea ce sunt, o creştină”. Atunci tatăl meu, iritat de
vorbele mele, s-a repezit la mine de parcă ar fi vrut să-mi scoată ochii. Dar a
ţipat numai şi a plecat biruit, depărtându-se cu argumentele sale diavoleşti.
Apoi, în timp ce a fost plecat de acasă pentru câteva zile, eu am mulţumit
Domnului şi absenţa lui a devenit un izvor de mângâiere pentru mine. În acest
timp, am fost botezată. Şi eu am fost inspirată de Duhul Sfânt să nu cer
altceva la botez decât să pot suferi cu răbdare”.
„După câteva
zile am fost aruncată în temniţă, eu m-am speriat foarte mult. Ce zi grozavă!
Niciodată nu am văzut un aşa întuneric şi o căldură aşa înăbuşitoare. Temniţa
era tixită cu o mulţime de popor, cei mai mulţi pe baza acuzaţiilor false ale
soldaţilor. Afară de toate acestea, eu eram amărâtă din cauza copilaşului meu.
Atunci Terţius şi Pomponius, binecuvântată diaconi care ne-au servit, au
aranjat plătind daruri, ca să fim transferate într-o celulă mai uşoară a
închisorii. Atunci am fost scoşi şi serviţi după dorinţă. Eu mi-am alăptat
copilul, care era slăbit de foame. Am vorbit cu mama. Mi-am îmbucurat fratele.
Le-am încredinţat lor copilaşul. Dar am fost măcinată de durere, văzându-i pe
ei întristaţi din pricina mea. Această îngrijorare am suferit-o multe zile. Dar
am obţinut o îngăduinţă să rămână copilaşul cu mine în închisoare. Atunci m-am
întărit şi am scăpat de necaz şi de îngrijorarea cu privire la copil. Şi iată,
temniţa a devenit palat pentru mine, aşa preferam să fiu acolo mai bine decât
oriunde altundeva. „Atunci fratele meu mi-a zis: „Scumpa mea soră, tu te afli
deja într-o stare înaltă, aşa că poţi cere o viziune ca să şti dacă vei isprăvi
în pătimire sau vei scăpa”. Şi eu care ştiam că am privilegiul să vorbesc cu
Domnul, a cărui bunătate am găsit-o aşa de mare, cu îndrăzneală i-am promis
zicându-i: „Mâine îţi voi spune”. Astfel am cerut şi iată ce mi s-a arătat. Am
văzut o scară de aramă, de o înălţime nemaipomenită, a cărei vârf atingea
cerul, dar atât de îngustă de se putea urca numai unul câte unul. Şi pe fiecare
parte a scării se aflau fixate săbii, suliţe, cârlige, cuţite şi piroane de
toate felurile, aşa că dacă cineva urca nepăsător, fără să bage de seamă, ar fi
fost rupt în bucăţi şi carnea i-ar fi rămas lipită acolo”.
„La picioarele
scării era un balaur nespus de mare aşteptând pe acei care ar fi vrut să urce
şi îngrozindu-i, astfel ca să nu îndrăznească să se suie. Dar Saturus s-a suit,
căci el s-a predat de bună voie în numărul nostru, nefiind prezent când noi am
fost arestaţi. Când el a ajuns la vârful scării, s-a întors şi a zis:
„Perpetua, eu te aştept, dar fii cu grijă să nu te lovească balaurul”. Şi eu
i-am răspuns: „În Numele Domnului Isus Cristos, el nu mă va răni. Şi ca şi cum
balaurul ar fi vrut să mă sperie, el şi-a arătat capul la piciorul scării şi eu
cum am pus piciorul pe treapta întâi, i-am strivit capul. Şi m-am urcat şi am
văzut o foarte mare grădină, iar în mijlocul grădinii un om de statură nespus
de înaltă, cu părul alb, îmbrăcat în haine de păstor care mulgea oile. Şi multe
mii de suflete stăteau împrejurul lui, îmbrăcaţi în haine albe. Şi ridicându-şi
capul m-a zărit şi mi-a zis: „Bine ai venit, fiica mea”. M-a chemat şi cum
mulgea, el mi-a dat o turtă de brânză, iar eu am primit-o şi am mâncat-o şi
toţi cei ce stăteau împrejur au zis „Amin!" La sunetul vocilor lor, m-am
deşteptat cu un gust de dulceaţă în gura mea, pe care nu-l pot descrie. Şi am
istorisit viziunea fratelui meu şi am înţeles că asta înseamnă pătimire,
suferinţă pentru mine, iar din acel timp ani încetat de a mai avea vreo nădejde
în viaţa aceasta”.
„După câteva
zile am auzit că vom fi interogaţi. Tatăl meu sosise din lunga sa călătorie.
Sleit de oboseală, a venit la mine şi m-a îndemnat să mă las de mărturisirea
mea, zicând: „Ai milă, fiica mea, de perii mei cărunţi, ai milă de tatăl tău,
dacă într-adevăr sunt vrednic să mă numeşti tată. Adu-ţi aminte că cu aceste
mâini te-am adus până la această floare a vârstei şi te-am preferat pe tine mai
mult decât pe ceilalţi fraţi ai tăi. Nu mă face de ruşine în faţa oamenilor.
Ţine seama de sora mamei tale, ţine seama de fiul tău care nu va putea trăi
fără tine. Dă la o parte curajul şi nu ne împinge pe toţi la distrugere, căci
nimeni din noi nu va mai putea vorbi liber, dacă vreo nenorocire ar veni peste
tine”.
„Aşa mi-a
vorbit tatăl meu în dragostea sa, sărutându-mi mâinile şi aruncându-se la
picioarele mele... Şi eu m-am întristat de starea tatălui meu, că el singur din
familia mea nu se bucură de suferinţele mele. Şi eu l-am mângâiat zicându-i:
„La judecata tribunalului se va întâmpla ceea ce va vrea Dumnezeu, căci fii
sigur că noi nu suntem în puterea noastră, ci în a lui Dumnezeu”. Şi el a
plecat amărât”.
„Într-o altă
zi, în timp ce eram la prânz, am fost luaţi dintr-odată şi zoriţi să mergem la
interogatoriu. Şi când am ajuns în piaţă, deodată s-a dat vestea prin
împrejurimi şi o mare mulţime a început să vină alergând. Când am ajuns la
locul unde era tribunalul, alţii erau cercetaţi şi au mărturisit. Când era să
fiu eu anchetată, a sosit tata cu copilaşul meu şi arătând spre mine, zise cu o
voce rugătoare: „Sacrifică, din milă pentru copilaş!" Atunci Hilarianus,
procuratorul, care tocmai primi puterea vieţii şi a morţii în locul
proconsulului Minucius Timinianus, ce murise, a zis: „Cruţă perii albi ai
tatălui, cruţă copilăria băieţelului tău şi adu jertfe în cinstea împăraţilor”.
Şi eu i-am răspuns: „Nu voi aduce jertfe”. Hilarianus zise: „Eşti
creştină?" Şi eu am răspuns: „Da, sunt creştină”.
„Când
tata s-a lăsat de încercările lui de a mă abate de la credinţă, Hilarianus a
poruncit să-l scoată afară şi să-l bată cu vergile. Şi asta m-a întristat de
parcă eu aş fi fost bătută, căci îmi era milă de bătrâneţea lui nenorocită”.
„Atunci
procuratorul ne-a condamnat pe toţi să fim aruncaţi pradă fiarelor sălbatice şi
cu bucurie am mers la închisoare. Cum copilaşul meu a fost alăptat la pieptul
meu şi s-a obişnuit să stea cu mine în temniţă, am trimis pe diaconul Pomponius
la tatăl meu să-i ceară copilaşul. Dar el a refuzat să-l dea. Totuşi, aşa a
rânduit Dumnezeu, copilaşul de atunci nu a mai dorit să fie alăptat şi nici eu
nu am mai avut necaz cu pieptul, probabil ca să nu sufăr din cauza îngrijorării
pentru copilaş şi a durerilor de piept”.
„După câteva
zile, Pudens, un soldat care era însărcinat cu paza temniţei, a început să ţină
seama cu multă grijă de noi, înţelegând că marea putere a lui Dumnezeu era în
noi. El a îngăduit ca mai mulţi fraţi să ne vadă, astfel că şi noi şi ei, toţi
am fost învioraţi. Şi când ziua execuţiei s-a apropiat, tatăl meu a venit
îmbrăcat de jale şi a început să îşi smulgă barba şi să se arunce pe jos şi
zăcând pe faţa sa, a început să-şi reproşeze bătrâneţea cu aşa cuvinte şi
acuzări încât desperarea sa ar fi mişcat pe orice făptură. Şi m-am amărât
pentru bătrâneţea lui nefericită”.
„Cu o zi
înainte de a fi duşi să ne luptăm cu fiarele, am văzut în viziune pe diaconul
Pomponius că a venit la poarta temniţei şi a bătut cu tărie. Eu m-am dus şi
i-am deschis. El era îmbrăcat în haine strălucitoare, avea mijlocul încins, în
picioare avea sandale cu multe culori şi mi-a zis: „Perpetua, noi te aşteptăm,
vino!" şi mi-a întins mână; şi noi am început să mergem prin locuri
prăpăstioase şi cu torturi, cu greu am ajuns la amfiteatru. El mi-a zis,
conducându-mă în mijlocul arenei: „Nu te teme, eu sunt cu tine aici şi voi
împărtăşi lupta ta”. Şi iată am văzut o mare mulţime privind cu nesaţ la
spectacol. Şi ştiind că am fost condamnată să fiu aruncată fiarelor sălbatice,
m-am mirat că nu li se dă drumul asupra mea. Atunci veni împotriva mea un egiptean,
grozav la înfăţişare, cu apărătorii lui, să lupte cu mine. Tot atunci apăru un
tânăr foarte senin la înfăţişare, strălucind de frumuseţe şi cu el alţi tineri
frumoşi. Ei veniră spre mine să mă ajute şi să mă susţină. Şi eu am fost
despoiată şi am devenit bărbat şi ajutoarele mele începură să mă frece cu ulei,
cum este obiceiul după lupte. Pe de-altă parte am zărit pe egiptean
prăbuşindu-se în ţărână. Apoi, veni un om de o înălţime uimitoare ce întrecea
vârful amfiteatrului. El purta o tunică desfăcută şi o haină de purpură cu două
banderole peste mijlocul pieptului. El, de asemenea, avea sandale cu multe
culori de aur şi argint şi avea un toiag ca de judecător sau instructor de
gladiatori şi o ramură cu mere de aur. El a poruncit să se facă linişte şi a
zis: „Dacă acest egiptean va birui pe această femeie, o va omorî cu sabia lui;
dar dacă ea îl va birui pe el, ea va primi această ramură. Atunci el s-a retras
şi noi am înaintat unul împotriva celuilalt ca să dăm lupta. Şi când adversarul
a vrut să mă apuce de picioare, i-am dat o lovitură în faţă cu piciorul. Şi
iată eu am fost ridicată în aer şi am început să-l lovesc ca şi cum nu aş mai
fi călcat pe pământ. Dar văzând că nu l-am rănit încă, mi-am încleştat mâinile
şi i-am izbit capul de pământ, apoi l-am călcat pe cap. Atunci, toată mulţimea
a început să strige, iar susţinătorii mei să chiuie. Şi venind la judecător, am
primit ramura şi m-a sărutat zicându-mi: „Fiică, pacea fie cu tine”. Şi noi ani
început să mergem, cu aplauze, spre aşa numita Poartă a Vieţii. Atunci m-am
trezit şi am priceput că lupta mea avea să fie nu cu fiarele, ci cu diavolul.
Şi am ştiut că îl voi birui. Aceste lucruri le-am scris până în ziua dinaintea
execuţiei. Ceea ce se va petrece în amfiteatru să le scrie cine o vrea”.
Aici se încheie
jurnalul.
În ziua când
Perpetua şi Felicita au fost date morţii, alţi trei tineri creştini au fost
aduşi în arenă. Numele lor este: Satur, Saturnius şi Secundulus. Când le-a
sosit rândul, au fost introduşi înăuntru şi siliţi să fugă printre oamenii ce
aveau în grijă fiarele sălbatice. Aceştia erau înşiruiţi pe două rânduri şi
creştinii, cum fugeau printre ei, erau loviţi şi zdrobiţi. După aceea au dat
drumul tigrilor, care i-au sfâşiat în bucăţi.
Speratus şi alţi doisprezece creştini au fost decapitaţi în Galia.
Aceeaşi soartă a avut-o şi Androclus. Prezbiterul din Antiohia, Asclepiades,
a suferit multe torturi, dar viaţa i-a fost cruţată. Cecilia, o
tânără creştină dintr-o bună familie din Roma, căsătorită cu un tânăr nobil
Valerian, a stăruit ca el să devină creştin. După convertirea soţului, a urmat
convertirea fratelui său numit Tiburtiu. Vestea despre convertirea lor
s-a aflat numaidecât şi au avut de îndurat toată asprimea legilor. Cum făceau
parte din societatea de seamă a Romei, prefectul cetăţii a fost foarte furios
şi i-a condamnat să fie decapitaţi. Ofiţerul care i-a condus la execuţie s-a
convertit şi el şi a suferit aceeaşi moarte. Martirajul lor se află redat mai
pe larg şi în româneşte în cartea „Sfintele amintiri", de Mihail
Sadoveanu.
Fiindcă ea a
contribuit la convertirea celor doi, Ceciliei i-au aplicat un tratament şi mai
aspru. Ea a fost aşezată într-o baie cu apă fiartă, iar după aceea o sabie a
pus capăt suferinţelor, despărţindu-i capul de trup. Aceasta s-a petrecut în
anul 222 d.Cr.
<<< Cuprins