Puţine lucruri sunt în istoria omenirii mai zguduitoare ca suferinţele martirilor. Atacaţi, în primele veacuri după Cristos, de duşmanii păgâni, iar mai târziu de cei ce mărturiseau că sunt urmaşii blândului şi milostivului Mântuitor - care totuşi au fost lipsiţi de orice pic de milă şi compătimire omenească - aceşti bravi susţinători ai credinţei au fost întemniţaţi, torturaţi şi omorâţi cu miile.
Îngrozitoare
cum sunt unele relatări din acestea despre oribilele bestialităţi ale omului
faţă de om, ele ne pot fi folositoare nouă, celor de astăzi, spre a aprecia
just binecuvântările de care ne bucurăm şi suntem în stare să comparăm
drepturile şi libertăţile noastre cu tirania şi nedreptatea acelor zile.
Sunt doar
câteva sute de ani de când cele mai crude pedepse erau aplicate nu criminalilor
periculoşi statului, ci unor oameni nevinovaţi, cei mai nobili şi mai buni din
vremea lor, a căror singură vină era refuzul lor de a renunţa la credinţa ce le
era mai scumpă decât însăşi viaţa lor.
Curajul
neclintit al martirilor când erau confruntaţi de-a dreptul cu moartea, în cele
mai teribile forme, aproape că ne face să credem că ei n-au fost simple făpturi
omeneşti, supuşi fricii şi durerii, având aceeaşi dragoste de viaţă, aceleaşi
afecţiuni ca şi noi, ci parcă ar fi fost fiinţe de alt rang, astfel formate să
fie indiferente faţă de suferinţele fizice şi să se dovedească împotriva
slăbiciunii mintale. Dar relatările despre vieţile lor ne încredinţează că au
fost oameni. Cuvintele lor, faptele lor, scrierile lor, uneori apărarea
înflăcărată, despărţirile lor, felul cum îşi luau rămas bun de la familie şi de
la prieteni, îi arată că erau din aceeaşi carne şi sânge ca noi. Diferenţa era
în zelul lor fierbinte şi în credinţa înflăcărată a lor, ce creştea tot mai
puternic în faţa prigoanelor, a închisorilor, ce creştea tot mai puternic în
faţa prigoanelor, a închisorilor, a schingiuitorilor, încât lumina cu mult mai
multă strălucire decât flăcările focului în care li se mistuiau trupurile lor.
Istoriile
martirilor au avut veacuri de-a rândul un loc de frunte în literatura creştină.
Acest fel de scrieri au fost găsite alături de scrierile sfinte şi de cărţile
de devoţiune. Unele istorii din prezentul volum au fost scoase din aceste
izvoare. Cele care descriu persecuţiile de la începutul creştinismului, fiind
tradiţionale, ne-au rămas de la vechii scriitori bisericeşti; cele din urmă,
sunt din „Cartea martirilor" de John Fox.
Din mulţimea
mare a martirilor, am ales pe cei în ale căror suferinţe putem găsi învăţături
deosebit de folositoare sufletelor noastre. Desigur au fost mulţi credincioşi,
care în focul suferinţelor au fost mai sclipitori ca diamantul, dar despre ei
nu s-a scris nici un rând. Pe aceştia îi vom cunoaşte în ceruri.
În descrierea
suferinţelor, am căutat să redau stilul ciudat şi relatarea grafică ce
caracterizează originalele.
Facă Domnul ca
ele să fie o mare binecuvântare.
Petru Popovici