Indexul cărţilor

Indexul cărţilor:


Graiul martirilor creştini din primele secole > Încheiere

<<< Cuprins
Încheiere

În primele veacuri ale creştinismului au fost zece valuri de prigoană grea. Forţele fanatismului iudaic coalizate cu cele ale păgânismului, îmbibat de super­stiţii, au căutat stârpirea lujerului slab şi firav al creşti­nismului abia, răsărit în pământul uscat. Clericii şi mili­tarii, cezarii şi gloatele au duşmănit de moarte pe urmaşii lui Cristos şi şi-au revărsat otrava furiei, asupra lor. Apostolul Pavel redă foarte bine situaţia aceasta în cuvintele: „Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi morţii din pricina lui Isus”.

Willston Walker, profesor la Universitatea din Yale, în cartea sa „O istorie a bisericii creştine", vorbind despre cauzele care au declanşat prigoanele, zice: „În­vinuirile aduse contra creştinilor au fost ateismul şi anarhia. Faptul că s-au lepădat de vechii zei părea ateism, iar refuzul lor de a lua parte la închinăciune în cinstea împăratului îl considerau trădare. Credulitatea populară i-a bănuit de crime deoarece ei căutau să se întrunească aparte. O înţelegere greşită a învăţăturii creştine despre prezenţa lui Cristos la Cina Domnului (vorbeau de frângerea trupului Lui şi vărsarea sângelui Lui), a dat loc la acuza de canibalism, iar celebrarea şi adunarea lor seara, în secret, a presupus săvârşirea de păcate grosolane. Multe din persecuţiile guvernamentale din această vreme au fost provocate de instigaţia gloate­lor contra creştinilor”.

În unele cazuri, Cezarii doar au legiferat şi au dat curs liber valului de prigoană pornit de mulţime. Această înţelegere greşită, aceste acuze pe nedrept, au deter­minat pe unii să scrie apologii de o rară frumuseţe prin care căutau să pună în lumină crezul lor.

Realitatea e că urmaşii lui Cristos Domnul au trebuit să fie purtători de cruci. Şi ei şi-au îndeplinit cu scumpătate această înaltă chemare. Eu am redat doar un număr restrâns de cazuri, dar în istoria martirilor, ele sunt mult mai multe. Chiar dacă aşi fi putut să le înşir pe toate, şi atunci ar fi trebuit să mărturisesc că încă nu ar fi fost toate, fiindcă mii, sute de mii, milioane de martiri nu au fost înscrişi nicăieri pe pământ, ci evi­denţa lor este păstrată doar în cartea vieţii din Cer. Numai în catacombele Romei sunt câteva milioane de oseminte ale martirilor. La numărul acestora trebuiesc adăugaţi cei înecaţi în Tibru, cei înecaţi în mare, cei prefăcuţi scrum pe rug, precum şi şiragul nenumărat de martiri din celelalte oraşe ale Italiei şi din celelalte părţi ale im­periului roman.

Cred că cei a căror suferinţe le-am redat aici, demon­strează din plin dragostea ce ei au avut-o pentru Mântuitorul lor, dragoste ce azi a răcit în inimile multora. La fel arată curăţia primilor creştini ce preferau mai bine să moară decât să spună o minciună, să arunce un bob de tămâie pe altar sau să semneze o declaraţie de lepădare de credinţă. Şi sângele lor - cum spune Naomi Mitchison în cartea sa „Sângele martirilor" - strigă din pământ împotriva oricărei tiranii.

Trăim zilele din urmă când urmaşii Celui răstignit vor trebui din nou să fie purtători de cruci. Există încă locuri vacante la martiraj. Numărul lor trebuie completat înainte de arătarea în glorie a Împăratului împăraţilor. În primele veacuri, martirajul era considerat ca cea mai înaltă onoare ce o poate avea un creştin. Era dovada supremă a dragostei pentru Cel ce ne-a iubit şi şi-a dat viaţa Sa, ca noi să avem viaţa veşnică.

Prietenul meu, care ai citit aceste relatări a suferinţe­lor, eşti tu un adevărat creştin? Eşti tu un creştin de tipul celor din primele veacuri? Ai venit tu la Domnul Isus pentru iertarea păcatelor, ai primit tu darul vieţii? Ai tu aceea Viaţă pe care oamenii să nu ţi-o poate lua? Ai tu bunurile nestricăcioase care să-ţi fie mai scumpe decât toate cele de pe pământ? Dacă ai fi tras la răspundere, dacă ai fi supus torturii, ai fi tu un apostol al lui Cristos sau un apostat?


Toate prigoanele au avut ca scop stârpirea creştinis­mului. Mai ales cea de sub Diocleţian a fost pustiitoare. Ea a fost dusă cu o furie sălbatică. La un moment dat se părea că toţi creştinii au fost stârpiţi. Împăratul credea că a câştigat biruinţa şi a pus să se ridice o coloană comemorativă şi să se bată o monedă cu in­scripţia: „Pentru că s-a şters numele de creştin”. Dar a fost o amarnică înşelăciune. Răbdarea cu care sufereau creştinii toate schingiurile şi cântările lor din arenă sau din mijlocul flăcărilor arăta de partea cui e biruinţa. Şi n-au trecut decât zece ani de la această aparentă stârpire şi tronul Romei e ocupat de un împărat ce se numeşte creştin. Iar faptul că azi în toate părţile pămân­tului poţi să găseşti credincioşi, care aprinşi de ardoarea dragostei se închină lui Cristos Domnul, demonstrează puternic înfrângerea tuturor prigonitorilor, iar cântarea biruinţei a purtătorilor de cruci, în marşul lor triumfal, a cuprins întreg pământul. Cristos a biruit în ei. Glorie Lui!

 <<< Cuprins

Graiul martirilor creştini din primele secole > Martirii celui de-al zecelea val

<<< Cuprins
Martirii celui de-al zecelea val
Anul 303 d.Cr.

Timpul de linişte şi pace pentru biserică a contribuit mult la dezvoltarea ei. Creştinii, au ajuns să fie foarte apreciaţi de societate pentru caracterul şi conduita lor. Unii au ajuns să fie numiţi în posturi înalte. Doroteus şi Gorgonius, dintre cei mai devotaţi credincioşi, au ajuns miniştri în guvern. În toate oraşele, mulţimi mari de oameni au devenit creştini şi s-au alipit de biserică. Serviciile de închinăciune erau de toată frumuseţea. Cum vechile clădiri în care se adunau, nu mai puteau cuprinde mulţimile ce veneau la biserică, creştinii au început, în această perioadă, să-şi zidească clădiri spa­ţioase. Pe nesimţite s-a petrecut însă o deviere. Accentul a început să se pună cu prioritate pe zidirea clădirilor în care se întrunea biserica şi nu pe zidirea sufletească a membrilor. Eusebiu ne spune că clădirile bisericilor au devenit frumoase, împodobite de toată măreţia, dar excesiva libertate i-a făcut pe creştini să se împotmo­lească în nepăsare şi viaţă lumească, ajungând astfel de unde au plecat. Ura şi duhul de dezbinare a început să facă ravagii în rândurile lor. Conducătorii se certau şi se rivalizau între ei. Poporul era învrăjbit şi împărţit. Răutatea şi prefăcătoria a început să macine Biserica creştină dinăuntru. Mulţimile veneau încă la biserică, dar lipsea vitalitatea şi căldura dragostei de-altădată. Atunci a început judecata divină. Dumnezeu n-a mai putut îngădui situaţia în care ajunsese biserică. Persoane dornice de întâietate, oameni plini de mândrie au pus mâna pe slujbele Bisericii. În loc de a sluji, au început să stăpânească. „Ca şi cum am fi fost lipsiţi de orice pic de simţ - zice istoricul Eusebiu, descriind vremea sa - noi nu am fost prompţi în luarea de măsuri spre a linişti, spre a ne împăca cu Dumnezeirea. Unii, într-adevăr, ca ateii, considerau situaţia noastră ca fiind neglijată şi neobservată de Providenţa şi astfel au adăugat o răutate şi mizerie la alta. Unii, care au ajuns să fie păstorii noştri, părăsind legea pietăţii, s-au aprins unii împotriva altora, s-au ţinut de certuri, ameninţări, denunţări, rivalităţi, lupte şi ură... Atunci, aşa cum zicea Ieremia, Domnul a aruncat în mânia Lui aprinsă, fiica Sionului în întunecime. A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel, i-a pustiit cortul sfânt, a nimicit locul adu­nării sale" (Plângerile lui Ieremia 2:1,6). Aşa a procedat Domnul şi în vremea aceasta. Valul de prigoană a început din nou. Creştinii au ajuns să-şi vadă falnicele lor clădiri pentru închinăciune dărâmate, Sfintele Scripturi arun­cate în flăcări în mijlocul pieţei, iar păstorii poporului destituiţi din slujbele lor şi arestaţi. Ei au devenit obiectul de excese al duşmanilor lor. Mulţi au fost zdruncinaţi de persecuţie, mulţi au naufragiat în cre­dinţă, mulţi s-au scufundat în adânc. Vai, ce ravagii a făcut persecuţia aceasta! Creştinii n-au mai avut tăria spirituală de altădată şi nu s-au putut bucura de biruinţe, ca fraţii lor de mai înainte. Valul acesta de prigoană a fost mult mai cumplit.

La 17 Septembrie 284, Diocleţian a fost ales împărat al Romei. Originea lui a fost sărăcăcioasă, se crede că a fost născut din părinţi sclavi. El a îmbrăţişat cariera militară şi a urcat treptele până la tronul Romei. Spre a-şi consolida domnia, el numeşte în 285 pe Maximian, un fost tovarăş al lui de arme, ca regent pentru partea de vest a imperiului, cu titlul de August, pe care şi el îl purta, iar în anul 293 numeşte încă doi cezari, pe Constanţiu Clor pe frontiera de la Rin şi pe Galerius la Dunăre. El a avut talente deosebite de organizare şi mână forte.

Faptul că biserica în vremea aceasta ajunsese orga­nizată, având grade ierarhice, a făcut ca Diocleţian să vadă un nou stat în stat. Galerius, cezarul din răsărit, a fost ostil creştinilor. El a exercitat o puternică influentă asupra lui Diocleţian, determinându-l a dezlănţui pri­goana. Un accent deosebit a fost pus pe cultul împă­ratului şi pe slujbele vechilor zei.

În al nouălea an al domniei sale, la începutul lui Februarie anul 303, Diocleţian a dat primul edict de persecuţie al creştinilor, urmat de-alte două edicte în rapidă succesiune. În timp ce creştinii se pregăteau de sărbătoarea Paştilor, care în anul acela cădea în luna Martie, în toate oraşele s-a afişat edictul împăratului de demolarea tuturor locaşurilor de închinăciune ale creştinilor. Alt edict poruncea confiscarea şi arderea în pieţe publice a Bibliei şi a cărţilor sfinte. Alt edict cerea degradarea tuturor creştinilor ce deţineau posturi înalte în dregătorii sau armată, iar ceilalţi să fie depo­sedaţi de drepturi, dacă nu renunţau la credinţa lor. Toţi slujitorii Evangheliei au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori. În anul 304 a urmat al patrulea edict care cerea tuturor creştinilor să sacrifice zeilor. Aceste edicte au declanşat o groaznică persecuţie. Mii şi mii de creştini au fost arestaţi, bătuţi, torturaţi şi martirizaţi. Execu­tarea acestor edicte atârna însă în mare măsură de magistraţi. Prigoana a fost mai crudă în Italia, Africa de Nord şi în Răsărit. În partea de apus a imperiului, Galia şi Britania, unde domnea Constanţiu Clor, a fost mai uşoară. El a distrus clădirile creştinilor, dar nu a torturat pe creştini în aşa măsură ca în Răsărit.

Împăratul Diocleţian şi-a mutat reşedinţa de la Roma la Nicomedia, un oraş în Asia mică. De aici s-a dezlănţuit valul prigoanei. Prefectul oraşului, cu un pluton de soldaţi, s-au dus la biserica creştină, au forţat uşile, au distrus toate cărţile, apoi au dărâmat clădirea până la temelie. Primul martir din această perioadă a fost tot aici. Imediat după ce a fost afişat edictul imperial, un creştin îndrăzneţ a rupt edictul şi a învinuit pe împărat de nedreptate şi cruzime. Cuvintele lui au fost considerate insultă la adresa împăratului. El a fost arestat pe loc, torturat, apoi a fost ars de viu. După aceasta, şiragul martirilor a fost nenumărat. Iată doar câţiva mai de seamă:

Petru, demnitarul de la palatul imperial. Deşi în zilele dinaintea prigoanei a fost foarte stimat şi iubit chiar de împărat, după edictul de prigoană, nimeni nu l-a cruţat nici pe el, nici pe ceilalţi de la curte. Nici Doroteus nu a fost scutit de valul de prigoană. Petru a fost luat şi dus în mijlocul cetăţii în faţa lui Diocleţian şi Galerius. Acolo i s-a poruncit să sacrifice, dar el nu a vrut şi a refuzat categorie. Ei au pus să-l lege la stâlp spre a fi bătut cu vergi pe tot corpul, până ce se va supune să facă ce i s-a poruncit. În mijlocul suferinţelor, el a rămas neclintit. În unele locuri au apărut oasele goale, căci carnea s-a despuiat de pe ele. Bucăţi de carne ruptă atârnau pe tot corpul. Totul era numai o rană. Atunci au făcut o amestecătură de oţet cu sare şi au vărsat-o peste el. Usturimea şi durerile au fost oribile. Întrucât a suportat şi acestea, fără să se lepede de credinţa sa, schingiuitorii au adus un grătar, au aprins focul sub el şi corpul ciopârţit al lui Petru a fost pus pe grătar. Li s-a poruncit să menţină un foc moale, ca nu cumva să moară dintr-odată, ci să fie torturat cât mai mult. În groaznicele chinuri, el a rămas totuşi statornic în credinţa lui. Nimic nu l-a putut despărţi de Mântuitorul lui. În cele din urmă, sufletul lui a plecat, lăsând pe grătar un morman de carne prăjită. Statornicia lui poate servi drept exemplu multora.

Doroteus şi Gorgonius şi mulţi alţi demnitari au suferit grele încercări şi au murit strangulaţi.

Antimus, episcopul din Nicomedia, pentru mărturia lui despre Domnul Isus, a fost decapitat.

În aceste zile, nu se ştie prin ce împrejurare un in­cendiu a izbucnit în palatul imperial din Nicomedia. Printr-o falsă suspiciune, creştinii au fost acuzaţi că au dat foc palatului. În consecinţă, familii întregi de creştini ce se aflau în slujba palatului au fost adunate, unii omorâţi în masă, alţii aruncaţi în foc. Pe alţii, populaţia i-a legat şi i-a aruncat în adâncul mării. Atât a fost de mare furia încât creştinii ce au servit la palat şi care murind au fost îngropaţi, acum i-au dezgropat din morminte şi osemintele le-au aruncat în mare. Mulţimi, aprinse de ură, au început să alerge pe străzi, ca nebunii, să pună foc caselor creştinilor. Creştinii au fost vânaţi şi fără nici o judecată, erau măcelăriţi. Cruzimile au depăşit orice imaginaţie de a fi descrise. Nu s-a mai ţinut în socoteală nici vârsta, nici sexul, ci femeile şi copiii au fost omorâţi la fel. Din cauza aceasta, nu se ştie numărul celor martirizaţi şi nici cum au murit. Persecuţia a devenit generală şi a durat zece ani grei. Ea a fost pustiitoare mai ales în Siria, Mauritania, Teba şi Egipt.

Istoricul Eusebiu, vorbind despre scene pe care el însuşi le-a văzut în Tir şi Finicia, spune că nu se putea să nu rămâi uimit de credincioşia martirilor şi de pri­veliştea ce o aveai în faţă. Unii după ce erau biciuiţi, cu trupul tot însângerat, erau daţi ca pradă fiarelor sălba­tice. Atunci ceea ce se petrecea, stârnea înmărmurirea tuturor. Puterea divină a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos se manifesta în ei, nu numai prin seninătatea, răbdarea nobilă şi bucuria ce o aveau, ci şi prin atitudinea fiarelor sălbatice. Era de aşteptat ca leoparzi, tigri, lei, urşi hămesiţi de foame, la mirosul sângelui, să se arunce asupra lor şi să-i sfâşie într-o clipită. Dar lucrurile se petreceau altfel. Creştinii erau aşezaţi în mijlocul amfiteatrului ca să poată fi văzuţi de toţi spectatorii. Din cuştile laterale se dădea drumul fiarelor, după sentinţa dată de magistraţi. Acestea uneori înaintau puţin, apoi se opreau. Alte ori se repezeau în salturi şi la o mică distanţă de creştini, parcă erau oprite de o mână nevăzută şi nu mai voiau să înain­teze. Atunci începea asmuţirea lor. Şi au fost mai multe cazuri, când, în loc să se arunce asupra creştinilor, fiarele se întorceau şi se repezeau asupra asmuţitorilor şi îi sfâşiau în bucăţi. Uneori se apropiau şi le lingeau rănile, şi numai după multă asmuţire, întărâtare, îi sfâşiau pe creştini. Unii martiri trebuiau să fie scoşi de două, trei ori în amfiteatru şi să se dea drumul la diferite soiuri de fiare sălbatice, căci nu erau atacaţi de ele. Aşa scene, în loc să fie în defavoarea creştinilor, deveneau în favoarea lor. Păgânii recunoşteau puterea Dumnezeului celui viu şi unii din ei deveneau creştini. Scenele erau cu adevărat mişcătoare. Uneori era scos un singur tânăr sau tânără de 15-20 de ani şi aşezat în mijlocul circului. Cum să nu rămâi uimit când îi vedeai lipsit de teamă că îşi ridicau mâinile spre cer şi se rugau, iar fioroasele fiare stăteau în jurul lor şi îi admirau? Gingăşia tinerească se întâlnea cu ferocitatea şi sentimentele spectatorilor erau răscolite, iar rezultatele erau contrare celor scontate de autorităţi.

Odată în Fenicia, tineri creştini au fost daţi pradă unui taur sălbatic. Acesta, ca turbat, a apucat în coarnele sale pe îngrijitori, i-a aruncat în aer şi i-a lăsat aproape morţi, s-a repezit apoi asupra creştinilor, dar deodată s-a oprit. Se părea că nu poate merge mai departe, înfuriat a început să scurme pământul cu picioarele, să lovească cu coarnele într-o parte şi în alta şi de iritat ce era, a început să mugească înfiorător, căuta să se repeadă asupra lor şi iarăşi da înapoi. Atunci au dat drumul altor fiare sălbatice, dar nici acestea nu i-au atacat. După momente de teribilă încordare, după cele două încercări nereuşite, au fost omorâţi cu sabia. Omul s-a dovedit mai fioros decât fiarele.

La Teba, cruzimile au fost aceleaşi, doar metodele de torturare puţin diferite. În loc de a le rupe bucăţi din carnea trupului cu anumiţi cleşti, aici erau scrijeliţi cu scoici până mureau. Femei dezbrăcate erau legate de un picior şi cu un fel de maşinărie, ca macaraua, erau ridicate în sus şi lăsate cu capul în jos până îşi dădeau sufletul. Alţii erau legaţi de crengile unor copaci şi lăsaţi acolo să moară de foame. Pentru smulgerea braţelor şi desfacerea încheieturilor, aici nu se folosea scripetele, ca în alte locuri, ci cu un fel de maşinărie se apropiau mai multe bârne puternice, iar creştinul era legat cu mână de una, cu alta de-alta, cu picioarele de-altele, ca atunci când se lăsau slobode, să desfacă toate în­cheieturile, ba chiar să smulgă o mână într-o parte piciorul în altă parte, capul în altă parte. La fel s-a practicat uciderea în masă. Adunau şaizeci, optzeci sau o sută de bărbaţi, femei şi copii pentru a le măcelări cu sabia.

Uneori călăul obosea şi trebuia să-l schimbe altul. Au fost cazuri când s-a frânt chiar sabia şi a trebuit să se aducă alta. Dar nimic din toate acestea nu a înspăimântat pe creştini, nu i-a despărţit de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru. Din contră, cu cât ferocitatea duşmanilor şi cruzimea torturilor apli­cate erau mai mari, cu atât se părea că elanul şi înflă­cărarea creştinilor creştea mai mult. Căci proconsulul sau magistratul abia pronunţa sentinţa de condamnare la moarte împotriva unora ce au fost arestaţi, că alţii de bună voie se grăbeau în sala de judecată, mărturiseau că sunt creştini şi cereau să fie osândiţi şi ei. Şi era cu atât mai frumos şi mai uimitor, cu cât unii nu erau din clasa de jos sau dintre sclavi, ci persoane distinse, oameni învăţaţi, din familii nobile, cu bogăţie. Ei considerau fără importanţă toate celelalte lucruri faţă de credinţa lor în Mântuitorul. Aşa a fost Filoromus ce a deţinut o înaltă funcţie în districtul imperial al Alexandriei. Con­form rangului său roman, el era mereu însoţit de o gardă militară. Era un fel de şef al justiţiei. Fiind creştin, a preferat să moară ca martir spre a fi încununat pentru veci.

Fileas a fost prezbiterul bisericii din Thmuis/Egipt. El a fost un bărbat eminent pentru conduita sa, om de ştiinţă şi cărturar, un bun cunoscător al literaturii în limbi străine prin studiile sale. El devenise creştin şi a fost adânc devotat credinţei sale. De la el avem o frumoasă descriere a suferinţelor martirilor din Alexandria. El folo­seşte, în limba greacă, termeni de toată frumuseţea cu privire la martiri; îi numeşte „purtătorii lui Cristos", „sfinţii martiri". Scrisoarea a fost scrisă din închisoare, înainte de sentinţa finală şi a fost adresată fraţilor din Thmuis pe care i-a păstorit, îndemnându-i să rămână tari în credinţă chiar şi după moartea lui. În ea arată sufe­rinţele la care a fost supus el şi alţi fraţi din Alexandria în perioada întemniţării lor.

În Egipt, unii au fost îngropaţi de vii, alţii au fost înecaţi în Nil, mulţi au fost spânzuraţi până ce au pierit şi o mare mulţime dintre ei au fost aruncaţi în foc. Biciuirea, scaunul de tortură, pumnalul, sabia, otrava, crucea, înfometarea şi tot ce a ştiut mintea omenească, să născocească a fost folosit spre torturarea creştinilor.

În Frigia, populaţia unui oraş întreg era creştină. Acest oraş a fost înconjurat de armată şi fără nici o jude­cată, au dat foc oraşului distrugându-l până în temelie, iar locuitorii au fost mistuiţi de flăcări. Cei ce au scăpat de flăcări, au fost măcelăriţi cu sabia. În acest oraş, chiar şi guvernatorul, magistratul, garnizoana şi înalţii funcţionari, toţi erau creştini.

Tot în Frigia, un demnitar roman numit Adanetus, om dintr-o familie nobilă italiană, ce deţinea înalta funcţie de prim-ministru, administrator general şi şef al impozitelor, era creştin. Conform edictului lui Dio­cleţian, el trebuia ori să jertfească idolilor, ori să moară ca martir. Şi el, ca atâţia alţii, a fost gata să renunţe la onorurile sale, la poziţia sa, la tot ce îi oferea viaţa aceasta trecătoare şi a ales moartea de martir. Ce slabi sunt mulţi din creştinii de azi, care nu sunt gata să renunţe la nimicuri, dar de cum să aleagă moartea de martir!

În Mesopotamia, creştinii erau spânzuraţi cu capul în jos deasupra unui foc moale, care să nu-i omoare, ci să-i chinuie cât mai mult.

În Arabia, martirii au fost omorâţi cu securea. În Pont, torturile au fost îngrozitoare. Se făcea smulgerea unghiilor - sau vârârea sub unghii a unor aşchii ascuţite de trestie. Altora se turna plumb topit pe spate sau pe alte părţi sensibile ale corpului. Magistraţii se întreceau, de parcă ar fi fost la un concurs cu premii, spre a desco­peri noi şi noi mijloace de torturare a creştinilor.

În Antiohia, ca mijloc de tortură mai obişnuit, se folosea grătarul înroşit. Aici mai mulţi creştini când au fost aduşi la judecată şi li se cerea să ia un bob de tămâie şi să-l arunce în focul de pe altar, ei preferau să-şi vâre mâna în foc, decât să sacrifice tămâie în cinstea zeului. O bună credincioasă din Antiohia, renu­mită prin bogăţia ei, precum şi prin virtuţile ei, avea două fete în floarea vieţii. Ele au fost crescute în pietate şi curăţie. Când a venit prigoana, mama, pentru o vreme şi-a ascuns fetele. Nu voia ca alţii să-şi bată joc de castitatea lor. Când duşmanii au aflat ascunzătoarea lor şi era să pună mâna pe ele, fetele au fugit şi cum în apropiere era un râu, au preferat să sară în râu şi să moară înecate decât să cadă în mâinile duşmanilor, pentru a fi necinstite.

Tot la Antiohia, alte două tinere fecioare, distinse, deosebit de frumoase, adorabile în comportare, serioase în gândire şi aprinse în dragostea lor pentru Domnul Cristos, se trăgeau dintr-o bună familie. Ele erau surori în toate privinţele. Şi ca şi cum pământul nu era vrednic de aşa perfecţiune, duşmanii le-au prins şi le-au aruncat în mare.

Lucian, prezbiterul bisericii din Antiohia, bărbat proeminent pentru caracterul său excelent şi pentru pietatea sa, a ajuns să proclame Împărăţia lui Dumnezeu în faţa împăratului şi şi-a pecetluit mărturia cu sângele său.

Din Fenicia, martiri mai însemnaţi au fost păstorii spirituali ai turmei lui Cristos, Tyrannio din Tir, Zenobius din Sidon şi Silvanus din Emisa. Primul a fost înecat în mare, ale doilea, care era un vestit medic, a murit în timpul torturilor aplicate pe coaste, iar al treilea a fost aruncat ca hrană fiarelor sălbatice. Silvan, bătrânul bisericilor din ţinutul Gaz a fost decapitat împreună cu alţi treizeci şi nouă creştini, la minele de aramă din Feno.

Prezbiterul Pamfiliu a fost unul din cei mai admirabili bărbaţi ai vremii sale şi era gloria bisericii din Cezareea. El s-a tras dintr-o onorabilă familie din Berytus, cetate renumită pentru şcolile ei de pe acea vreme. În tinereţe a urmat toate cursurile de ştiinţe. Apoi i s-a acordat onoarea de a fi magistrat. După ce a primit pe Cristos Domnul, ca Mântuitorul său, el a căutat să se adâncească în învăţătura despre mântuire. Acest magistrat de seamă, cu un capital aşa de mare de cunoştinţe, nu s-a ruşinat să devină din nou discipol. Spre a aprofunda studiul Sfintelor Scripturi, el a urmat şcoala catihetică a lui Pierius, din Alexandria succesorul lui Origen. După aceea s-a stabilit la Cezareea, în Palestina. Pe cheltuiala sa, a procurat multe cărţi şi şi-a făcut o mare bibliotecă, pe care a lăsat-o Bisericii. Aici el a deschis o şcoală publică de literatură religioasă. El a transcris cu mâna sa toată Biblia. Deşi era atât de învăţat, era de o umilinţă extraordinară. Toate bunurile ce le avuse ca moştenire de la părinţi, le-a împărţit săracilor.

În anul 307, crudul guvernator Urban al Palestinei i-a cerut să se prezinte la scaunul său de judecată. A fost bătut în mod inuman şi tare schingiuit. Cu cleşti de fier înroşite i-au rupt carnea de pe coaste, dar el a rămas plin de pace şi statornic în credinţa lui, încât a uimit până şi pe magistrat. Pamfiliu a mai rămas doi ani în închisoare, în acest timp, guvernatorul a fost decapitat din porunca împăratului Maximinius, care a numit în locul lui ca guvernator al Palestinei pe Firmilian. Dar şi acesta nu a fost cu nimic mai puţin brutal ca înaintaşul său. După mai multe vărsări de sânge, a poruncit să fie adus şi Pamfiliu în faţa sa. Fiindcă a declarat că e creştin, l-a condamnat la moarte, întâi, a pus să fie bătut în chip barbar, până ce a căzut carnea de pe oase, iar intestinele au ajuns să-i atârne în afară. Venerabilul prezbiter a răbdat toate în tăcere, fără să-şi deschidă gura. Apoi l-au pus pe un foc moale, unde a murit proslăvind numele Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu.

La Roma, valul acesta de prigoană a înmulţit mult numărul martirilor. Creştinii, mulţi la număr în această mare metropolă, au ajuns să fie seceraţi. Cei ce se strecuraseră doar cu anumite scopuri printre creştini, acum au dat bir cu fugiţii. Ei s-au dus şi au sacrificat în cinstea zeilor şi au scăpat de prigoană. Cei cu adevărat credincioşi au dovedit mult devotament şi înflăcărată dragoste pentru Cristos Domnul. Ca şi în celelalte părţi ale imperiului şi aici ei au strălucit pe ruguri şi au cântat amfiteatru în mijlocul fiarelor.

Sebastian a fost un ofiţer creştin în garda imperială. El s-a născut la Narbonne în Galia. El a venit la Roma prin anul 284. Înainte de a veni la Roma, el a fost con­vertit la Milano şi credinţa mărturisită odată pentru tot­deauna sfinţilor, el a păzit-o până la moarte. El a rămas creştin în mijlocul unei lumi idolatre, nu s-a lăsat orbit de splendorile curţii imperiale şi nu s-a întinat de orgiile palatului. El a fost foarte preţuit de cei mai înalţi demni­tari şi a fost mult stimat de inferiorii săi. În timpul său liber, a fost foarte activ pentru binele fraţilor săi de credinţă şi pentru progresul bisericii. Cerceta pe bolnavi şi nu uita de cei din închisoare. Vestea bună a Evangheliei căuta s-o împărtăşească şi altora. Prin mărturia lui, prefectul Romei, împreună cu fiul său Tiburţiu, au ajuns să cunoască mântuirea prin Cristos Domnul. După convertire, acesta s-a retras pe moşia sa din Cam­pania. La plecare, a luat cu el mai mulţi creştini spre a-i pune în siguranţă. Sebastian a lucrat până ce Torquatus, un informator deghizat sub numele de creştin, l-a denunţat lui Fabian, iar acesta l-a denunţat împăratului Maximian. Împăratul auzind acuza, l-a chemat pe Sebastian şi l-a învinuit de nerecunoştinţa şi trădare. Sebastian a mărturisit că e creştin. Maximian, în furia lui, hotărî să fie dat morţii prin lovituri de săgeţi. Cu executarea sentinţei a fost însărcinat un numidian, căpetenia arcaşilor africani. Porunca împărătească a fost să nu tragă în inimă, ca să nu moară dintr-odată, ci să-i provoace o moarte cât mai chinuitoare, trăgând cât mai multe săgeţi în trupul lui. După execuţie, nişte creştini au venit să-i îngroape trupul şi au constatat că în el era încă viaţă. Astfel, l-au ascuns în casa unui creştin, unde în scurtă vreme s-a refăcut. Dar aceasta numai l-a pregătit pentru un al doilea martiraj. Căci îndată ce a putut să umble, Sebastian a ieşit în calea împăratului, în timp ce aceasta mergea spre templu. Văzându-l, împăratul fu uimit, dar mai uimit fu de cuvintele lui, deoarece Sebastian îl acuză de crime, de omorârea sfinţilor. Îi spuse că ziua răzbunării mâniei lui Dumnezeu asupra sa e aproape şi îi strigă să se pocăiască cât mai are vreme. Din uimire, împăratul trecu în furii. El porunci ca Sebastian să fie omorât imediat cu lovituri de beţe. Porunca se execută. O lovi­tură straşnică în cap îl prăbuşi la pământ pe fostul căpitan al gărzii imperiale şi îl învrednici de cununa vieţii pe neînfricatul luptător al lui Cristos.

Victor a fost un tânăr creştin din Massilia, un oraş din partea de sud a Galiei. El a fost foarte zelos în lucrarea bisericii, mai ales în ajutorarea săracilor. El a fost învinuit că a ofensat pe preoţii păgâni şi a fost tras la judecată. Magistratul l-a chestionat şi apoi l-a sfătuit să se întoarcă la închinăciunea idolatră spre a se bucura de avantajele ce provin din favoarea împăratului.

Victor răspunse că el e slujitor al lui Cristos şi că nici o poziţie care i s-ar putea oferi de un împărat pământesc nu poate să-l împiedece de la datoria sa faţă de împăratul cerurilor.

Auzind răspunsul său curajos, judecătorul îl trimise să fie judecat de cezarul Maximian. Acesta, sub amenin­ţarea cu cele mai severe pedepse, îi porunci să sacrifice idolilor romani. Fiindcă Victor a refuzat, împăratul a poruncit să fie legat şi târât pe străzile oraşului. În timp ce se executa sentinţa, mulţimea l-a supus la multe cazne. Rămânând credincios în ciuda violenţelor mulţimii, împăratul a poruncit să fie pus pe scaunul de tortură. Auzind înfricoşata osânda, îl cuprinse fiori, dar ridicându-şi ochii spre cer, se rugă Domnului să-i dea curaj. După aceasta a suportat totul cu multă bărbăţie. Când călăii au obosit torturându-l, l-au dus şi l-au aruncat într-o celulă a temniţei. În timpul cât a stat în închisoare, a convertit pe temnicerii: Alexandru, Felician şi Longinus. Auzind împăratul despre aceasta a poruncit ca cei trei temniceri să fie decapitaţi. Sentinţa a fost executata imediat, iar pe Victor l-a condamnat să fie pus încă odată pe scaunul de tortură, apoi l-au bătut zdravăn şi l-au aruncat iarăşi în celulă. Când l-au adus la a treia înfăţişare, în sala de judecată au adus şi un mic altar cu un idolaş şi i-au cerut să jertfească, el lovi cu piciorul şi răsturnă şi altarul şi idolul, împăratul Maximian, superstiţios cum era, când a văzut aceasta, a strigat înfuriat ca imediat să i se taie piciorul care a lovit altarul şi idolul, iar el să fie dus în moara de măcinat pietre şi aruncat acolo spre a fi sfărâmat în bucăţi. Sentinţa a fost groaznică, dar trebuia îndeplinită. El a fost aruncat în moară împreună cu pietrişul, dar atunci s-a stricat moara şi Victor a fost scos dintre pietre tot zdrobit, însă era încă în viaţă, împăratul nemaiavând răbdare până ce se repară moara, a poruncit să i se strivească capul. Lucru ce s-a şi făcut imediat. Astfel, după lungi şi groaznice torturi, Victor a plecat la Domnul său pe care L-a slujit cu atâta scumpătate.

Tiburţiu, fiul lui Cromaţiu fostul prefect al Romei, a fost bănuit că e creştin. Deşi ei s-au retras din Roma pe moşia lor din Campania, au fost urmăriţi şi cineva i-a denunţat cezarului. Acesta porunci arestarea lui Tiburţiu. La judecată, el mărturisi că e creştin. Spre a-l reîntoarce la religia idolilor, i-au oferit poziţii şi onoruri, dar el n-a vrut să se lase de credinţa sa, prin care a primit pacea sufletului său. Atunci l-au supus caznelor şi schingiuiri­lor. Rămânând statornic, împăratul a poruncit să fie decapitat pe calea Lavicană, la trei mile de Roma.

Sergius a fost un distins ofiţer roman ce l-a însoţit pe împăratul Maximian în Siria. Fiind acuzat că e creştin, i s-a poruncit să jertfească în cinstea lui Jupiter, dar el a refuzat. Atunci a fost despuiat de hainele sale mili­tare şi de armură şi spre batjocură a fost îmbrăcat în haine femeieşti, a fost încălţat în sandale cu cuie şi forţat să parcurgă o bună distanţă pe jos. În cele din urmă a fost decapitat.

Trei surori, Chionia, Agape şi Irina au fost aruncate în temniţă la Tesalonic. Ele au fost creştine, dar fiind o vreme de grea persecuţie şi spre a rămâne necunoscute, ele s-au retras într-un loc singuratic. Când totuşi au fost găsite şi arestate, ele păreau că şi-au pierdut timiditatea şi îşi imputau că au fost fricoase. De acum se rugau să fie întărite de puterea lui Dumnezeu pentru ziua când tre­buiau să fie duse la judecată.

Când Agape a fost examinată înaintea lui Dulcatius, guvernatorul, a fost întrebată dacă ascultă sau nu legile statului. Ea a spus că e creştină şi că legile, care cer închinarea la idoli, nu le poate asculta, că e hotărâtă întru aceasta şi că nimic nu o poate face să se schimbe. Sora ei Chionia a răspuns în acelaşi fel. Guvernatorul nefiind în stare să le clintească din credinţa lor, a pro­nunţat sentinţa de condamnare la moarte prin ardere pe rug.

Irina, cea mai tânără dintre surori, numai de 18 ani, a fost foarte frumoasă. Ea a fost dusă să vadă pe surorile ei arzând pe rug, cu gândul să o înspăimânte, să-i zdro­bească tăria credinţei ei. Dar când a fost adusă de la groaznica scenă în faţa guvernatorului, ea a răspuns fără teamă, ca şi surorile ei. În zadar a încercat Dulcatius să o îndemne să se întoarcă la idoli şi să participe la festivităţile date în cinstea lor, căci ea a refuzat cate­goric, declarând că vrea mai degrabă să fie mistuită de flăcări decât să se lepede de credinţa ei. Văzând stator­nicia ei, guvernatorul porunci să fie expusă în stradă insultelor soldaţilor, apoi să fie arsă pe rug. Astfel au dezbrăcat-o şi au pus-o în stradă ca privelişte trecătorilor. După ce s-a adunat o mare mulţime, au adus lemne, le-au stivuit în jurul ei şi i-au dat foc. Pentru Cristos Domnul, ea a preferat să sufere umilinţa şi ruşi­nea, să îndure chinurile cumplite ale rugului, să-şi piardă viaţa aceasta trecătoare, dar să nu piardă viaţa veşnică. Adânc devotament! Minunată credincioşie!

În anul 304, la Saragossa în Portugalia, Optatus şi alţi şaptesprezece creştini au fost aduşi în faţa scaunului de judecată al guvernatorului Dacian. Ei au fost supuşi la fel de fel de suferinţe ca să se lepede de credinţă, dar au rămas statornici. Atunci au fost condamnaţi la moarte şi toţi au fost executaţi în aceeaşi zi.

În anul 304, împăratul Diocleţian s-a îmbolnăvit, dar persecuţia a fost dusă înainte de Galerius, precum şi de guvernatorii provinciilor. Mai ales unii au arătat un deosebit zel întru a prigoni pe creştini.

În Dalmaţia, Teodotus un creştin devotat, avea un han. O mare parte din timpul său şi-a sacrificat-o ajutorării celor nevoiaşi. Teotecnus, guvernatorul acelor părţi, după ce a primit ordinul de a persecuta pe creştini, a răspuns împăratului că el va dezrădăcina creştinismul din orice loc de sub jurisdicţia sa. Încurajaţi de guverna­tor, păgânii au devenit informatori contra creştinilor. Mulţi au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori, iar bunurile confiscate. Unii au fugit în păduri sau peşteri unde s-au hrănit cu rădăcini, iar alţii au pierit de foame. În aceste împrejurări, Teodotus a cercetat pe mulţi la închisoare şi pe unii i-a ajutat cu hrană. Polycronicus, un creştin, fiind prins, în timpul anchetei sub constrângeri a denunţat pe Teodotus. Acesta aflând de trădare, s-a predat singur guvernatorului. Când a fost dus în sala de judecată, guver­natorul i-a spus că încă stă în puterea lui să-şi scape viaţa sacrificând zeilor. Teodotus a refuzat să renunţe la credinţa creştină şi a tratat cu dispreţ idolii lor. Păgânii s-au înfuriat şi au cerut să fie pedepsit. El a fost dat spre biciuire, carnea i-a fost ruptă cu cleştele şi apoi a fost aşezat pe scaunul de tortură. Deoarece nici sub torturi nu a retractat credinţa lui, au turnat oţet peste rănile lui, l-au presărat cu sare şi l-au prăjit cu torţe. Dar nici aceste cumplite dureri nu l-au putut clinti din cre­dinţa sa. Atunci i-au smuls dinţii din gură. Din cauza că nici aceasta nu l-a doborât, l-au trimis iarăşi la închisoare. Pe drum, a zis oamenilor ce-l priveau: „Este drept ca creştinii să sufere pentru Cel ce mai întâi a suferit pentru noi”. Cinci zile după aceea, a fost scos iarăşi din închisoare, torturat şi apoi decapitat.

În Mauritania era un diacon credincios numit Timotei şi pe soţie o chema Maura. Ei abia au fost căsătoriţi doar de trei săptămâni când au fost ridicaţi de la casa lor şi duşi în închisori deosebite. Arianus, guvernatorul din Tebais a căutat să facă tot ce i-a stat în putinţă să-i despartă de creştinism şi să îmbrăţişeze din nou idolatria, încercările i-au fost zadarnice. Ştiind că el e cel ce are Biblia, i-a cerut să o aducă să fie arsă. La aceasta Timotei a răspuns: „Dacă aş avea copii, mai degrabă ţi i-aş da pe aceştia să-i sacrifici, decât să-ţi dau Cuvântul lui Dum­nezeu. Guvernatorul indignat de acest răspuns a poruncit să i se scoată ochii cu un fier înroşit, zicând: „Cărţile în cele din urmă îţi vor fi fără folos căci nu vei mai vedea să le citeşti”. El a îndurat pedeapsa cu atâta răbdare încât judecătorul a devenit exasperat. A poruncit să fie agăţat de picioare şi să fie ţinut cu capul în jos, iar de gât să i se lege un pietroi mare şi să i se pună un căluş în gură. I s-a făcut şi aceasta, fără nici un succes, căci el a rămas statornic în credinţa lui. Atunci cineva a spus guvernatorului că e proaspăt căsătorit cu o tânără pe care o iubeşte mult. Imediat tactica de doborâre a fost schimbată. Arianus a chemat pe Maura, soţia lui, i-a promis multe, a făgăduit că îi va elibera soţul, dacă ea reuşeşte să-l facă să jertfească doar odată idolilor. Cu vorbe dulci a căutat să o corupă de la credinţa ei şi prin ea să-l corupă şi pe el. Maura mai slabă în credinţă şi din dragoste pentru soţul ei, s-a angajat să facă aceasta. Maura a fost dusă la celula lui. Ea l-a certat pentru statornicia lui, a spus că e încăpăţânat şi cu cuvinte pline de dragoste a căutat să insiste ca el să jertfească idolilor. Când i s-a scos căluşul din gură, el a mustrat-o aspru pentru dragostea ei greşită şi a spus că el e hotărât să moară pentru Cristos. Maura a mai încercat încă odată să-l înduplece, dar el, conştient de ispita diavo­lească, a certat-o că a acceptat o aşa slujbă şi ea a plecat îngândurată. Fiindcă n-a reuşit, guvernatorul a poruncit acum ca ea să fie torturată cu mare asprime. După aceasta a rostit sentinţa de condamnare la moarte. Timotei şi Maura au fost răstigniţi unul lângă altul. Aceasta s-a petrecut în anul 304 d.Cr.

Filip a fost prezbiterul bisericii din Heraclea, Asia Mică. Un ofiţer numit Aristomacus a fost trimis să în­chidă biserica creştină din Heraclea. Filip i-a spus acestuia că închiderea unei clădiri făcută de mâini omeneşti nu poate distruge creştinismul, de oare ce adevărata credinţă nu este în locaşul unde Dumnezeu este adorat, ci în inimile oamenilor.

Cum nu mai putea să intre în locaşul de închinăciune, Filip a început să predice în faţa uşii sale. Din această cauză, el a fost luat şi dus în faţa guvernatorului. Acesta a strigat la el şi i-a cerut să aducă vasele sfinte ce le folo­sesc la închinăciune şi să predea imediat Scripturile din care citeşte şi învaţă pe alţii; mai bine să le aducă de bună voie decât să fie forţat prin torturi.

Filip a ascultat nemişcat, apoi a răspuns: „Dacă îţi face plăcere să ne vezi suferind, să ştii că suntem gata să suferim ceea ce ne poţi face mai rău. Trupul acesta neputincios e în mâinile tale, fă ce-ţi place. Vasele ce le ceri, îţi vor fi predate căci Dumnezeu nu este onorat de aur sau argint ci de credinţa în Numele Său. Cât despre cărţi, nu e în puterea mea să ţi le dau şi nici în puterea ta să le primeşti”. Răspunsul l-a înfuriat pe judecător şi a poruncit torturarea lui. Atunci poporul a alergat la locaşul de închinăciune al creştinilor, au spart uşa, au jefuit ce au găsit, au luat Scripturile, le-au ars şi au dărâmat clădirea.

Filip a fost luat şi dus în piaţă. Acolo i s-a poruncit să jertfească zeilor romani. În apărarea sa, Filip a vorbit despre adevărata natură a lui Dumnezeu şi a spus că păgânii se închină la ceea ce în mod legal poate fi aruncat sub picioare, că şi-au făcut zei din ceea ce Providenţa a îngăduit să fie pentru uz comun. Atunci mulţimea l-a luat, l-a târât pe străzi, l-au biciuit groaznic şi după o vreme l-au adus iarăşi în faţa judecătorului. Acesta l-a acuzat de încăpăţinare şi neascultare de porunca împăratului. Filip a răspuns că el s-a gândit că e mai înţelept să prefere cerul decât pământul şi să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Judecătorul l-a condamnat să fie ars pe rug. Din mijlocul flăcărilor, Filip a cântat laude lui Dumnezeu până ce a fost mistuit.

La Ancyra, şapte femei bătrâne au fost arestate pentru credinţa lor. Ele au fost anchetate de guvernator, care şi-a bătut joc de credinţa lor, a râs de vârsta lor şi a poruncit ca ele să ia parte la ceremonia de spălare şi curăţire a zeiţelor Minerva şi Diana. Acest ceremonial se făcea odată pe an cu mare paradă. Ele au fost duse cu forţa la templu, dar au refuzat să facă ceremonialul de spălare a zeiţelor. Atunci guvernatorul a poruncit să li se lege pietroaie de gât şi să fie aruncate ele în bazinul cu apă în care trebuiau spălate statuile zeităţilor şi toate şapte au fost înecate. Au preferat să moară decât să facă cel mai mic compromis. Adevărata dragoste nu cunoaşte compromisuri.

 <<< Cuprins

Graiul martirilor creştini din primele secole > Martirii celui de-al nouălea val

<<< Cuprins
Martirii celui de-al nouălea val
Anul 270 d.Cr.

Lucius Domitius Aurelian a fost împărat roman între anii 270-275. El a urmărit să-şi întărească autori­tatea imperială, proclamându-se oficial „dominus et deus", adică Domn şi Dumnezeu. Aceasta a declanşat un nou val de persecuţie împotriva creştinilor. Declarându-se Dumnezeu, pretindea închinarea tuturor, iar creştinii refuzând aceasta, au fost supuşi bătăilor, schingiuirilor şi morţii de martir. Din fericire, prigoana aceasta nu a durat prea mult, căci împăratul a fost ucis de proprii săi ostaşi la Bizanţ.

Prigoana aceasta, propriu zis nu a fost oficială, căci nu exista nici un decret dat împotriva creştinilor de către Aurelian. Unii istorici spun că decretul ar fi fost pregătit şi că urma să-l semneze, dar fiind ucis, a rămas nesemnat. Toate persecuţiile din timpul domniei sale, au fost determinate de faptul că el s-a proclamat zeu şi creştinii nu voiau să i se închine, nici să jertfească în cinstea sa.

Printre cei ce au primit cununa de martir în vremea aceasta a fost Felix, episcopul Romei. El a căutat să întărească în credinţă pe ceilalţi creştini şi, cum era natural, îi îndemna să se închine numai viului Dumnezeu şi nu împăratului. El a fost adus înaintea împăratului, care l-a condamnat la moarte prin decapitare.

Agapetus a fost un tânăr roman, credincios. El a avut o inimă miloasă şi plină de dragoste pentru cei săraci. Spre a-i ajuta, el şi-a vândut averea ce o avea de la părinţi şi banii i-a împărţit celor nevoiaşi. Cineva l-a denunţat că e creştin şi că nu se închină împăratului. Atunci l-au arestat şi l-au dus la Praeneste, nu departe de Roma, l-au supus torturilor şi în cele din urmă l-au decapitat.

Împăratul Aurelian a fost ucis la Bizanţ de proprii săi ostaşi. După el au urmat Tacitus, Probus, apoi Carus, care fiind lovit de un trăznet, a fost urmat la domnie de fiii săi: Carinus şi Numerianus. Toţi au avut o domnie scurtă şi nu au prigonit Biserica creştină.

În anul 284, a ajuns împărat Diocleţian. El nu a dat imediat decrete imperiale de prigoană până în anul 303, când s-a pornit cel de-al zecelea val. Totuşi, o seamă de creştini au fost martirizaţi fără edicte mai ales după numirea lui Maximilian ca regent în partea de vest a imperiului.

Felician şi Primus a fost doi fraţi ce au trăit la Roma şi au fost martirizaţi în această perioadă. Ei au fost foarte activi în biserica creştină. Erau săraci, munceau ziua, iar seara căutau să se strecoare în închisori ca să ajute pe fraţii arestaţi pentru credinţa lor. Pe unii mai fricoşi îi încurajau; pe cei slabi îi întăreau; pe cei căzuţi îi ridicau. Ei au trecut şi prin alte prigoane şi au scăpat cu bine. Erau plini de zel sfânt şi experienţa lor căutau s-o împăr­tăşească şi altora. Într-o zi au fost prinşi şi puşi în lanţuri. După ce au fost bătuţi crunt, au fost trimişi într-un orăşel la vreo 20 km de Roma, ca acolo să fie judecaţi. Ei au mărturisit că sunt creştini. Ca să se lepede, au fost supuşi torturii, dar harul lui Dumnezeu i-a întărit în toate în­cercările. Fiindcă n-au fost gata să renunţe la credinţa lor în Cristos Domnul, la urmă, au fost decapitaţi.

Marcus şi Marcelianus au fost fraţi gemeni. Ei se trăgeau dintr-o familie distinsă a Romei. Părinţii au fost păgâni. Copiii au fost convertiţi în tinereţe prin tutorele lor care era creştin. La arestare, ei erau căsă­toriţi şi aveau copii. La judecată, ei şi-au mărturisit crezul şi au fost osândiţi la moarte prin decapitare. Părinţii au intervenit să se amâne executarea sentinţei cu treizeci de zile, ca în acest timp să-i convingă să jertfească idolilor. Transquilinus şi Martia cu nurorile şi nepoţii au venit la ei, la închisoare şi cu lacrimi au stăruit ca ei să renunţe la credinţă, dar ei au rămas neclintiţi. La închisoare au întâlnit pe un ofiţer din garda imperială numit Sebastian. Acesta venise să întărească pe cei doi fraţi. În urma discuţiilor din temniţă, în loc ca cei doi fraţi să fie doborâţi, ei au reuşit să determine atât pe părinţi cât şi pe soţiile lor să creadă în Cristos. La sfârşitul celor 30 pe zile, tatăl s-a prezentat la prefect să-i spună rezultatul. El a mărturisit că a încercat să-i abată de la credinţă, dar n-a reuşit, din contră şi ei au devenit creştini. Apoi a tăcut. Cromaţiu, prefectul care i-a osândit, a fost foarte surprins. Tatăl a folosit aşa argumente puternice încât însuşi magistratul a fost convertit. El a pus în libertate pe cei doi fraţi. A renunţat la înalta sa slujbă, şi-a vândut averea şi s-a retras în afară de Roma. La fel a fost convertit de cei doi fraţi şi funcţionarul Nicostratus, care era cu evidenţa celor din închisoare. După liberare, Marcus şi Marcelianus au fost ascunşi în apartamentul unui ofiţer de la palat, căci vânătoarea după creştini era în toi. Un apostat creştin, ce s-a lepădat de credinţă, a aflat de la cineva că cei doi fraţi sunt ascunşi la palat. Numaidecât i-a denunţat şi din nou au fost arestaţi. Pre­fectul Fabian, care l-a succedat pe Cromaţiu, i-a con­damnat să fie legaţi la un stâlp, iar picioarele să le fie ţintuite cu piroane. O zi întreagă i-a ţinut în poziţia aceasta, iar în ziua următoare au fost străpunşi cu lancea.

Zoe, soţia lui Nicostratus, funcţionarul cu evidenţa deţinuţilor, pierduse graiul în urma unei paralizii şi vorbea numai prin semne. Ea căuta să se înţeleagă cu Marcus şi Marcelianus în ce priveşte credinţa. Ei i-au vorbit despre mântuirea prin Cristos Domnul şi au îndemnat-o să se roage chiar şi pentru vindecarea ei. Ea s-a rugat şi a reprimit graiul. Aceasta a întărit mult cre­dinţa ei. De acum spunea tuturor că ea e creştină, îm­preună cu soţul ei. Convertirea lor a stârnit multă zarvă. Prefectul a poruncit arestarea lor. Aduşi la scaunul lui de judecată, el porunci lui Zoe să sacrifice în cinstea lui Marte. Refuzând să facă aceasta, a fost spânzurată de craca unui pom, iar dedesubt au pus un foc lent, ca s-o chinuie cât mai mult. Trupul ei a fost dezlegat de la craca pomului şi de funie a fost legat un pietroi mare apoi a fost aruncată în râu. Soţul ei a fost de asemenea mar­tirizat.

Alban a fost un păgân din Britania. Odată, el a acordat adăpost unui creştin numit Amfibalus, care era urmărit pentru credinţa sa. Conversaţiile avute cu acesta, au dus la creştinarea lui. Alban a devenit un credincios înflă­cărat. Era conştient ce soartă îl aşteaptă, dar era ferm hotărât să nu se despartă de Cristos. În cele din urmă duşmanii au aflat unde e ascuns Amfibalus şi au venit la casa lui Alban să-l ridice. Dorind să-l scape, Alban făcu în fugă schimbul hainelor. Soldaţii l-au luat pe Alban în locul lui Amfibalus, dar când fu dus în faţa judecătorului, acesta îl recunoscu şi trimise din nou după Amfibalus, care între timp a scăpat cu fuga. În­furiat, magistratul porunci lui Alban să jertfească în cinstea lui Jupiter. Alban refuză categoric şi mărturisi că e creştin. Atunci îi porunci să îngenuncheze la picioa­rele statuii, dar arestatul nu se supuse. Aceasta îl înfurie şi mai mult şi ordonă să fie biciuit. Aspra pedeapsă, Alban o rabdă cu mult curaj. După biciuire, magistratul rosti sentinţa să fie decapitat cu sabia.

Istoricul Bede, relatând martirajul lui Alban, spune că pe drum, călăul însuşi a devenit creştin. Ajungând la locul de execuţie, el a aruncat sabia şi a cerut îngăduinţă, fie să moară în locul lui Alban, fie să-l omoare împreună cu el. De faţă era adunat mult popor. Ofiţerul însărcinat cu execuţia îi acceptă cea de a doua cerere şi amândoi au fost omorâţi cu aceeaşi sabie. Martirajul lor a avut loc la 22 Iunie, lângă Verulam, azi St. Alban.

 <<< Cuprins

Graiul martirilor creştini din primele secole > Martirii celui de-al optulea val

<<< Cuprins

Martirii celui de-al optulea val
Anul 257

După moartea lui Galiu, generalul Emilian a fost omorât de duşmanii săi şi Valerian a fost ridicat pe tronul Romei. Acest împărat, timp de patru ani, a domnit în linişte şi a tratat bine pe creştini. Cu timpul însă un magician egiptean numit Macrianus a câştigat o mare in­fluenţă asupra împăratului şi l-a determinat să persecute pe creştini. Au fost întocmite legi în sensul acesta şi prigoana a durat trei ani şi şase luni. Suferinţele au fost grele şi variate.

Rufina şi Secunda au fost două tinere frumoase, fiice ale unui cetăţean bogat al Romei numit Asterius. Rufina, cea mai mare, a fost logodită cu un tânăr nobil numit Armentarius. Secunda, cea mai tânără, a fost logodită cu Verinus, un tânăr de rang. Şi ei amândoi se numeau creştini, dar când a început prigoana, ei au dat înapoi, s-au lepădat de credinţă, întorcându-se la idoli. Tinerele au dovedit însă mult mai mult curaj, rămânând statornice în credinţa lor. Logodnicii au stăruit de ele să urmeze pilda lor, ca să se salveze, dar ele n-au vrut. Atunci le-au luat şi le-au dus afară din Roma, într-o casă la ţară, cu gândul să le pună în siguranţă, dar au fost găsite şi aduse în faţa guvernatorului. Aici, ele şi-au mărturisit credinţa şi n-au vrut să renunţe la ea. Atunci au fost supuse torturilor pe care le-au îndurat cu mult eroism. Văzând că nu cedează, li s-a tăiat capul cu sabia. Au preferat mai bine să moară decât să se despartă de Cristos.

În această vreme, Ştefan, episcopul Romei, a fost decapitat. Saturnius, prezbiterul de la Toulouse, a fost atacat de gloată şi dus să sacrifice. Refuzând să facă aşa ceva, a fost bătut în chip barbar, apoi a fost legat la picioare de un taur, căruia i-au dat drumul în jos pe treptele templului. Plecând în goană, i-a sfărâmat ţeasta capului de trepte şi i s-au împrăştiat creierii. Furia poporului fiind mare, nimeni n-a îndrăznit să-i ia trupul mort. La urmă două femei i-au târât trupul şi l-au îngro­pat într-un şanţ. Martirul a fost un om foarte învăţat, iar scrierile sale au fost foarte preţuite.

Sextus a fost un bun diacon în biserica creştină din Roma. Se presupune că ar fi fost grec de origine. El a dat dovadă de multă înţelepciune şi tact. Datorită lui, s-a terminat cu succes o dispută cu unii ce susţineau alte învăţături. După ce a fost martirizat Ştefan, a fost ales el ca episcop. În această slujbă, Sextus a dat dovadă de mult curaj, dezbrăcare de sine şi spirit de jertfă.

Macrianus, care pe vremea aceasta era guvernator, a obţinut din partea împăratului Valerian şi a senatului aprobarea să dea morţii pe toţi conducătorii creştinilor. Sextus a fost primul care a fost prins, apoi au urmat alţii. El a fost condamnat să fie decapitat. Odată cu el, au mai suferit moartea de martir încă şase diaconi.

Anchetarea lui Laurenţiu

Laurenţiu a fost unul din diaconii bisericii din Roma. Când Sextus a fost dus la locul de execuţie, Laurenţiu l-a însoţit şi l-a încurajat. Când s-au despărţit, Sextus l-a înştiinţat că nu peste mult va fi arestat şi el.

Ca diacon, Laurenţiu administra bunurile bisericii şi purta grijă de ajutorarea celor săraci, a văduvelor şi a orfanilor. Încă de la început, biserica creştină a luat asupra sa întreţinerea nevoiaşilor. Pe listele de ajutoare ale lui Laurenţiu erau aproape 1.500 de nume. Deşi biserica trecea prin focul persecuţiei, credincioşii n-au uitat de cei săraci, ci fiecare îşi dădea contribuţia sa bănească în mod voluntar.

Macrianus a presupus că biserica creştină trebuie să aibă mari bogăţii, din moment ce ajută pe atâţia. Dorind să pună mână pe ele, a trimis soldaţi să-l aresteze pe Laurenţiu. Aceştia l-au târât în faţa guvernatorului. Când l-a zărit Macrianus, i-a zis: „Am auzit că voi care vă numiţi creştini, posedaţi comori de aur şi argint. Este adevărat?"

Laurenţiu i-a răspuns: „Da, într-adevăr biserica are mari bogăţii”.

„Atunci adu aici aceste bogăţii, zise Macrianus. Nu spun cărţile voastre sacre că trebuie să daţi Cezarului ce este al Cezarului? Împăratul are nevoie de aceste comori pentru apărarea imperiului. Deci, trebuie să le predaţi”.

Laurenţiu a cugetat câteva momente, apoi a zis: „În trei zile voi aduna toate bogăţiile bisericii”.

Numaidecât guvernatorul a dat ordin să fie eliberat, cu gândul că va primi mari cantităţi de aur şi argint.

Laurenţiu s-a dus şi a adunat pe toţi neputincioşii, schilozii şi a chemat pe guvernator să vadă bogăţiile bisericii. Acesta când a venit a văzut un şir de orbi, altul de schilozi şi neputincioşi, altul de orfani, de văduve bătrâne. Laurenţiu i-a zis: „Iată acestea sunt bogăţiile bisericii”.

Guvernatorul, înfuriat, a strigat: „Ce e bătaia aceasta de joc? Unde sunt comorile bisericii? Unde e aurul şi argintul?"

„Aceştia pe care îi vezi, sunt adevăratele comori ale bisericii, răspunse din nou Laurenţiu. Ei sunt aurul, argintul, perlele şi pietrele preţioase”.

Aprins de mânie, guvernatorul strigă la soldaţi să-l arunce imediat în temniţă. Acolo a fost greu torturat, dar Laurenţiu a îndurat torturile cu multă răbdare şi chiar cu bucurie. Un soldat numit Romanus, a fost foarte mişcat de comportarea lui şi s-a strecurat în celula lui Laurenţiu, rugându-l să-i spună şi lui despre credinţa creştină. El a fost convertit, apoi plin de bucurie a mărturisit că şi el e creştin. Guvernatorul a poruncit să i se taie capul. Astfel Romanus a fost martirizat cu o zi înainte de Laurenţiu.

Laurenţiu a fost condamnat să fie prăjit pe grătar. Dezbrăcat de hainele sale, el fu aşezat pe un grătar mare de fier sub care ardea un foc puternic. Crudul guvernator se desfăta privindu-l pe grătar, dar n-a auzit nici un oftat, nici un geamăt. Martirul primise putere să triumfe asupra suferinţelor. El doar se ruga pentru biserică şi pentru convertirea întregului imperiu, în cele din urmă şi-a dat duhul.

„Ciprian la lei!"

Ani de zile, persecuţiile au pustiit Africa. Mii de nevinovaţi au fost ucişi. Oraşul Cartagena din nordul Africii a fost un mare centru al creştinilor. În fruntea bisericii era Ciprian.

Părinţii lui Ciprian erau bogaţi şi de viţă nobilă. De mic copil, el a fost crescut în cultul zeilor Romei. El a fost foarte talentat. A studiat mult şi a devenit bun filozof şi strălucit orator. Când vorbea în public, sute se adunau să-l asculte.

Fiind bogat, Ciprian trăia în mare splendoare. Se îmbrăca excelent, făcea risipă de lux şi era mândru de poziţia sa. Se desfăta în orice fel de plăceri şi parade. Dar păgânul acesta mândru avea să devină un umil urmaş al lui Cristos.

Un om numit Cecilius, creştin din Cartagena a fost instrumentul de care s-a slujit Dumnezeu la convertirea lui Ciprian. Uneori, El ia cele mai simple unelte spre doborârea celor mari. E minunat să fii la îndemână Lui.

Înainte de botez, Ciprian a studiat cu grijă Scripturile. Frumuseţea şi adevărul lor l-au făcut să ia hotărârea ca restul vieţii să-l trăiască după preceptele Scripturilor. De aceea şi-a vândut averea, banii i-a împărţit săracilor, el însuşi s-a îmbrăcat simplu şi a început o viaţă de renunţare şi singurătate. După o vreme, a fost ales prezbiter al bisericii din Cartagena. Grija lui s-a extins nu numai asupra Cartagenei, ci şi asupra Numidiei şi Mauritaniei. Obiceiul lui era ca în orice acţiune, să ceară sfatul celorlalţi. Una din maximele lui spunea că unitatea poate fi păstrată numai printr-o strânsă părtăşie între păstor şi turmă. El a trăit o viaţă curată şi a fost mult respectat de toţi.

După o vreme însă, unii păgâni au început să-l duşmănească din pricina influenţei sale. Ei au început să-l acuze că e conducătorul bandei celor dispreţuiţi de popor şi care se numesc creştini. Ici, colo, au început să se audă strigăte care cereau arestarea, judecarea şi condam­narea lui Ciprian. Curând a apărut un decret dat tocmai de împăratul Decius. În decret e numit Cecilius Ciprian, episcopul creştinilor. Când s-a aflat de decret, în oraşul unde altădată a fost onorat, acum au început să strige: „Ciprian la lei! Ciprian la lei!"

Sfătuit de prieteni să se salveze prin fugă, Ciprian a părăsit Cartagena şi s-a dus în deşert. Cu el s-au mai refugiat şi alţi creştini, căci furia duşmanilor era mare. În locul retras unde s-au dus, au început să însămânţeze pământul. Timpul îl petreceau muncind şi rugându-se. După doi ani, au primit veşti că în oraş a izbucnit o ciumă pustiitoare, că mii de persoane au murit, iar alţii contaminaţi se zbat în agonie. Atunci au decis să se întoarcă în oraş, spre a ajuta pe cei care i-au duşmănit atât de mult.

În Cartagena, molima trecuse de la casă la casă. Acum domnea spaima şi teroarea. Bunătatea şi mila au dispărut. Cei atinşi de molimă erau scoşi în stradă ca să moară. Oraşul era plin de gemete şi strigăte după ajutor, dar de groaza morţii, toţi aveau urechea surdă. Erau ca nişte sălbatici lipsiţi de milă.

În mijlocul acestei situaţii, a apărut Ciprian cu grupul de creştini ce fuseseră refugiaţi. A adunat în jurul său pe creştinii ce mai rămăseseră în viaţă, unii purtau pe trupul lor semnele torturilor ce le-au îndurat şi Ciprian le-a spus că acum e momentul să-şi arate dragostea faţă de vrăjmaşii lor. Să-şi aducă aminte că sunt urmaşii lui Cristos, care a poruncit: „Faceţi bine celor ce vă prigonesc”. El a împărţit oraşul pe sectoare şi fiecăruia i-a dat locul lui de muncă. Cei mai înstăriţi au contri­buit şi cu bani pentru uşurarea suferinţelor celor lipsiţi. De cei ce nimeni nu mai avea milă, creştinii din Cartagena au dovedit milă. În mijlocul întunericului, ei au fost lumină, unii cu preţul vieţii. Ce frumoasă e mărturia creştinului dezbrăcat de sine şi aprins de dragostea jertfitoare spre binele altora!

Dar ciuma abia s-a mai potolit puţin şi duşmanii au început să acuze pe creştini că ei sunt cauza ciumei. Valul de prigoană a început din nou, mai năpraznic. Durerea pentru cei pierduţi şi groaza de molimă a în­ceput să se reverse asupra creştinilor. Furia a fost sălba­tică. Ciprian a fost arestat de proconsulul Aspasius Paternus, judecat şi exilat la Curubis. Alţii au fost torturaţi şi omorâţi. După un an, când un nou proconsul numit pentru Africa, a sosit la Cartagena, persecuţia nu încetase. Curând el a poruncit ca Ciprian să fie adus din exil la scaunul său de judecată. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. În ziua hotărâtă, o mare mulţime atât de creştini cât şi de păgâni au venit de faţă. proconsulul i-a zis: „Tu eşti Ciprian, episcopul nelegiuiţilor şi al ticăloşilor? Preasfântul împărat îţi porunceşte să sacrifici!"

„Nu voi sacrifica!" - a răspuns Ciprian.

„E bine să te gândeşti, înainte de a refuza - i-a zis proconsulul - de ce să dai cu piciorul la viaţă?"

„Nu pierde vremea, întrebându-mă - a zis Ciprian - ci aplică-mi pedeapsa pe care o crezi justă; n-are rost să mă apăr”.

Atunci proconsulul a pronunţat sentinţa să fie omorât cu sabia. Singurele cuvinte ce le-a rostit, auzindu-şi sentinţa, au fost: „Îţi mulţumesc, o, Dumnezeule!"

El a fost dus într-un câmp din apropiere, împrejmuit cu pomi. Mulţimea a venit aici, unii s-au căţărat printre ramuri, ca să poată vedea această scenă. La locul de execuţie, Ciprian a îngenuncheat, şi-a acoperit ochii cu mâinile şi sabia călăului i-a despărţit capul de trup. Martirajul său a avut loc la 14 Septembrie 258 d.Cr.

Aşa a murit Ciprian, unul din bărbaţii de seamă ai creştinismului. Viaţa lui a fost o mare binecuvântare pentru mulţi. Cuvântul lui a întărit şi îmbărbătat pe cei ce aveau de îndurat suferinţe aşa de grele pentru Cristos Domnul. Chiar retragerea lui în pustie a fost cu scopul de a-şi ajuta fraţii. Pentru cei arestaţi şi torturaţi în timpul prigoanei de sub Decius, Ciprian a avut o mare admiraţie. El a scris: „Cu ce cuvinte aş putea eu să cânt laudele voastre? O, fraţi eroi! Mulţimea martorilor a privit cu admiraţie lupta voastră spirituală pentru Domnul. Ei v-au auzit pe voi robii Lui, mărturisind numele Lui deschis înaintea oamenilor, cu o credinţă nestricăcioasă şi cu un curaj divin. Ei v-au văzut neînarmaţi împotriva furiei lumii, dar apăraţi tot timpul de scutul credinţei.

Sângele, care era să potolească setea prigonitorilor, a curs în râuri - glorios sânge ce stinge şi flăcările iadului. O, ce spectacol pentru Dumnezeu însuşi! Ce sublim, ce măreţ! Cu câtă bucurie nu a luptat şi a biruit Cristos în cei ce sunt ai Lui. El le dă tot ceea ce se pare că a luat de la ei. El e prezent în luptă, susţinându-i şi înflăcărându-i pe campionii Numelui Său. El, care pentru noi a biruit moartea, nu încetează a birui în noi. Fericită e Biserica noastră luminată cu o aşa glorie divină şi înnobilată în zilele noastre prin sângele martirilor. Mai înainte, ea strălucea albă prin curăţia copiilor ei, acum ea a primit o mantie împărătească de purpură roşie scăldată în sângele lor" (Ciprian X, 3, 6).

Suferinţele lui Dionisius şi a celor din Egipt

Eusebiu, în „Istoria Bisericească” cap. XI, redă o scri­soare a lui Dionisius din Alexandria către Germanus, un episcop contemporan al său, care a încercat să-l de­făimeze. Din scrisoare se poate observa cum erau arestaţi creştinii, cum prin ameninţări se încerca coruperea lor, cum erau judecaţi şi condamnaţi numai pentru faptul că se închinau viului Dumnezeu şi nu acceptau compro­misul de a se închina şi zeilor.

Dionisius, împreună cu alţi patru creştini au fost tri­mişi la judecată înaintea prefectului Emilianus. Iată ce scrie el: „Mă tem că în timp ce sunt forţat să relatez minunata providenţă a lui Dumnezeu, voi fi expus neghiobiei şi insensibilităţii. Dar, după cum s-a zis, e o onoare să ţii tăinuite secretele împăratului şi e o glorie să faci de cunoscut lucrările lui Dumnezeu, eu voi înfrunta violenţa lui Germanus. Am venit în faţa lui Emilianus nu singur, ci însoţit de Maximus, prezbiter, tovarăşul meu de lucru, de diaconii Faustus, Eusebius Ceremon şi de un oare care frate venit din Roma. Oricum, Emilianus nu mi-a spus dintr-odată să nu mai ţin adunări, ca şi cum aceasta ar fi fost de prisos, căci ţintea la ce era de primă importanţă; nu era îngrijorat că adun pe alţii, ci că nu trebuie să fim creştini, de aceea mi-a poruncit să renunţ, crezând, fără îndoială, că dacă eu mă schimb, ceilalţi vor urma exemplul meu. I-am răspuns nu prin scurtele cuvinte că „noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni", ci în mod direct i-am mărturisit că nicidecum eu nu pot să mă închin la altceva decât Dumnezeului adevărat şi că niciodată nu voi înceta de a fi creştin. Drept urmare, el a poruncit să mergem într-o localitate învecinată cu deşertul, numită Cefro”.

„Dar ascultă cuvintele care au fost pronunţate de ambele părţi, aşa cum au fost înregistrate. Dionisius şi Faustus, Maximus, Marcelus şi Ceremon fiind aliniaţi, Emilianus, prefectul, a zis: „Chiar eu personal am discu­tat cu voi despre bunătatea majestăţilor noastre, pe care şi voi aţi experimentat-o. Ei v-au acordat şansa de a vă scăpa, dacă sunteţi dispuşi să vă întoarceţi la cursul naturii, să vă închinaţi zeilor, care i-au păstrat în domnie şi să uitaţi acele practici ce sunt aşa de nenaturale. Ce ziceţi la aceste lucruri? Căci nici nu mă aştept ca voi să le fiţi nerecunoscători, din moment ce ei vă vreau binele”. Dionisius a răspuns: „Nu toţi zeii primesc închinare de la toţi oamenii, ci fiecare grupare se închină acelora pe care ei îi cred ca zei. Noi, deci, ne închinăm singurului Dumnezeu şi Creator al tuturor lucrurilor, şi El e Cel ce a încredinţat domnia înaltelor excelenţe şi sacrelor majestăţi Valerian şi Galienus. Lui ne închinăm şi îl adorăm, Lui îi aducem necurmat rugăciuni ca domnia lor să poată continua tare şi nezguduită”.

Prefectul Emilianus a zis din nou: „Dar cine vă împiedecă de a vă închina şi acestui Dumnezeu, dacă este un zeu împreună cu acei ce sunt zei naturali? Căci vi se porunceşte să vă închinaţi zeilor, acelor zei care sunt cunoscuţi de toţi ca atare”. Dionisius a răspuns: „Noi nu ne închinăm la un altul”. Prefectul Emilianus a zis: „Îmi dau seama că sunteţi în acelaşi timp şi nere­cunoscători, şi insensibili faţă de clemenţa Cezarilor noştri. De aceea, nu veţi mai rămâne în cetatea aceasta, ci veţi fi trimişi în părţile Libiei, în localitatea numită Cefro. Căci acest loc l-am ales conform ordinelor Cezari­lor. Dar nici vouă, nici altora, cu nici un chip nu vi se va îngădui nici să ţineţi întruniri, nici să intraţi în ceea ce voi numiţi dormitoare sau cimitire. (Pe vremea aceea, creştinii numeau „cimitir", adică „dormitor", locul unde depuneau morţii. În lumina Evangheliei, moartea e ca un somn. Aceste dormitoare, fie că erau peşteri sau catacombe subterane, erau locul unde se adunau creştinii.) Dar dacă se va găsi că vreunul nu s-a dus unde am poruncit, sau dacă va fi găsit în vreo adunare, va face aceasta spre pierzarea sa. Căci pedeapsa necesară nu va zăbovi. Plecaţi, deci, unde v-am poruncit”. Astfel, m-a constrâns să plec, bolnav cum eram, fără să-mi dea măcar o zi de răgaz. Ce răgaz am avut atunci să ţin sau să nu ţin adunări?"

După ce scrie alte lucruri, el zice: „Dar departe de noi de a nu ne aduna laolaltă prin ajutorul divin. Din contră, cu atât mai mult am putut să-i adun pe cei ce erau în cetate, ca şi cum aş fi fost în mijlocul lor: absent, într-adevăr, în trup, după cum am spus, dar prezent în duh. În Cefro, s-a adunat o frumoasă congregaţie cu noi, parte din fraţii ce ne-au însoţit din cetate, parte din cei ce au venit din Egipt şi s-au unit cu noi. Astfel Dumnezeu a deschis o uşă pentru Cuvânt ca şi acolo. La început, într-adevăr am fost persecutaţi, am fost împroşcaţi cu pietre; dar în cele din urmă nu puţini dintre păgâni, abandonând idolii, s-au întors la Dumnezeu, căci Cuvântul atunci a fost semănat pentru prima dată între ei, niciodată înainte nu l-au auzit. Astfel, parcă Dumnezeu ne-a condus pentru această cauză la ei, căci după ce ne-am făcut lucrarea, am fost transferaţi în altă parte. De fapt, Emilianus, după cât se pare, a dispus să fim duşi în locuri mai rele, mai pline de orori decât cele din Libia, căci el a poruncit celor din districtul Mareotic să se adune în anumite sate separate. Dar grupa noastră, împreună cu acei ce trebuiau să fie primii deportaţi, el a poruncit să fie lăsată pe drum. Căci, fără îndoială, în planurile şi pregătirile lui era ca oricând ar fi dorit să ne poată uşor lua captivi. Când prima dată mi s-a ordonat să merg la Cefro, deşi nu ştiam unde e localitatea aceasta, căci nici nu auzisem de ea înainte, totuşi am mers calm şi cu bucurie. Dar când mi s-a spus că trebuie să mă mut la Coluthion, cei ce erau de faţă ştiu ce mult m-am necăjit. Pentru aceasta mă acuz singur. La început m-am necăjit, mi-a fost foarte greu. Deşi aceste locuri s-a întâmplat să-mi fie mai cunoscute şi mai familiare mie, se spunea că e mai lipsită de fraţi, de oameni buni şi e mai expusă insolenţei călătorilor şi incursiunilor din partea tâlharilor. Dar am fost mângâiat de fraţi, care mi-au reamintit că e mai aproape de oraş. E adevărat că Cefro ne-a adus un mare număr de fraţi din Egipt, aşa că am fost în stare să lăţim biserica, s-o ducem mai departe, dar aici fiind oraşul mai aproape, vom putea fi mai des vizitaţi de cei ce în mod real ne erau scumpi şi preaiubiţi. Căci ei ar veni şi ar întârzia cu noi şi ca şi în cele mai îndepărtate suburbii, ar fi şi aici întruniri, măcar în parte. Şi aşa a şi fost”.

Într-o altă epistolă către Domiţius şi Didimus, Dionisius ne dă alte referinţe despre persecuţii. El spune: „Este de prisos să vă înşir fraţii pe nume, deoarece sunt şi numeroşi şi voi nu-i cunoaşteţi. Dar trebuie să ştiţi că sunt bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, tinere fecioare şi matrone în vârstă, soldaţi şi civili din toate clasele şi toate vârstele, care au primit coroana victoriei sub lovi­turi de bici şi în flăcări, unii chiar sub ascuţişul săbiei. Oricum, pentru mulţi scurgerea unui timp îndelungat nu a fost ceva suficient să-i facă să apară acceptabili în faţa lui Dumnezeu, cum într-adevăr n-a apărut pentru mine până în momentul de faţă. Deci, am fost rezervat pentru un timp pe care El îl cunoaşte mai bine şi mai potrivit, căci a zis: „La vremea potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat”. Fiindcă aţi întrebat şi doriţi să fiţi informaţi despre toate cu privire la noi, aţi auzit totul cum am călătorit, cum am fost duşi ca prizonieri de centurioni şi magistraţi, soldaţi şi ofiţeri cu ei, eu şi Caius, Faustus, Petru şi Pavel; deodată a venit o grupă de mareotiţi, care ne-au târât cu ei, noi i-am urmat nu de voie, ci forţaţi. Acum Caius, Petru şi eu suntem singuri, despărţiţi de restul fraţilor noştri, suntem închişi într-un loc sălbatic şi deşert din Libia, la o distanţă cam de trei zile de călătorie de la Paretonium”. După alte câteva remarci, el continuă: „În cetate, câţiva s-au ascuns şi vizitează în secret pe fraţi: prezbiterii Maximus, Dioscorus, Demetrius şi Lucius. Căci Faustinus şi Aquila, care sunt proeminenţi în lume, acum rătăcesc prin Egipt. Diaconii care supravieţuiesc sunt: Faustus, Eusebius, Ceremon. Eusebiu, care de la început a fost întărit de Domnul şi care a fost bine cali­ficat spre a îndeplini grelele îndatoriri ale celor cre­dincioşi ce se aflau în temniţe şi să îndeplinească peri­culoasa slujbă de înmormântare a desăvârşiţilor şi feri­ciţilor ce sufereau moartea de martir. Căci până în pre­zent, guvernatorul n-a încetat să omoare pe unii, după cum am spus mai sus, în cel mai crud mod, ori de câte ori sunt daţi în judecată, torturând pe alţii cu biciuirea, exterminând pe alţii prin întemniţare şi punere în cătuşe. În plus a poruncit ca nimeni să nu se prea apropie de ei. El însuşi verifica să vadă dacă se respectă acestea. Totuşi Dumnezeu, prin vioiciunea şi bunătatea fraţilor, a îngă­duit unele uşurări celor necăjiţi”. Dar Faustus nu la mult timp după aceasta a fost decapitat.

Martirii din Cezareea

În timpul persecuţiei de sub Valerian, în Palestina, la Cezareea, trei bărbaţi au strălucit în credinţa lor şi au fost onoraţi cu martirajul, devenind hrană fiarelor sălba­tice. Numele lor a fost: Priscus, Malcus şi Alexandru. Cei doi din urmă au locuit la primul, undeva la ţară. Ei păreau a fi fără grijă, nepăsători, dar când s-a ivit ocazia nimerită, ei deja ardeau de dorinţa de a obţine premiul, coroana de martir. În scopul acesta, ei s-au dus la Cezareea şi s-au prezentat de bună voie judecătorului, care i-a condamnat la moarte.

Marinus a fost un distins ofiţer din Cezareea. El a primit deosebite onoruri pentru faptele sale militare. Era renumit pentru familia sa, precum şi pentru averea ce o avea. Dar el a devenit creştin. Odată, romanii au vrut să-i încredinţeze un post ce devenise vacant, dar tocmai când era să primească noua funcţie, unul a păşit în faţa judecătorului şi s-a opus, spunând că nu e legal să i se dea această onoare, căci Marinus e creştin şi a refuzat să jertfească împăraţilor. La început, judecătorul Acheus s-a ridicat şi l-a întrebat pe Marinus despre părerile sale. Când acesta a mărturisit cu îndrăzneală că e creştin, i-a dat timp de trei ore să reflecteze asupra problemei. La sfârşitul celor trei ore, fiindcă n-a fost dispus să se lepede de credinţa sa în Isus, a fost decapitat. A renunţat la o glorie trecătoare, ca să primească o glorie eternă.

O sclavă creştină câştiga pe fiica guvernatorului

Filipus, guvernatorul din Alexandria, avea o fiică numită Eugenia. Ea era foarte frumoasă şi tatăl său era foarte ataşat de ea. O sclavă creştină din casa guverna­torului i-a vorbit fetei despre bucuria vieţii creştine. Prin această sclavă, Eugenia a fost convertită la creşti­nism.

Neîndrăznind să-şi arate pe faţa convertirea, de frica pedepsei, Eugenia a fugit de la casa părintească la casa lui Helenus, un bătrân prezbiter al bisericii. Ca să nu fie găsită, ea şi-a schimbat hainele de fată cu nişte haine ce le purtau băieţii pe vremea aceea. Deghizată în felul acesta, fără ca cineva să bănuiască ceva, ea şi-a luat numele de Eugen şi a intrat la o mănăstire de călugări din Alexandria, unde a primit o chilioara a ei. După câtva timp, conducătorul mănăstirii a murit. Fiindcă tânărul Eugen dovedea cunoştinţe deosebite şi devenise stimat de ceilalţi călugări prin comportarea sa, Eugen a fost ales conducător al mănăstirii. După un timp o femeie din Alexandria numită Melania, din sete de răzbunare, a învinuit pe Eugen şi încă pe câţiva de anumite crime. Cei acuzaţi au fost aduşi înaintea guvernatorului Filipus, tatăl Eugeniei. Cum arestaţii erau creştini, ei erau consideraţi vinovaţi de toate păcatele, chiar fără nici o dovadă. Eugenia dându-şi seama de pericol şi ştiind că se poate salva pe ea şi pe ceilalţi, ea se hotărî să divulge guvernatorului că e fiica lui. Astfel, ea îi ceru să-i acorde un timp şi un loc ca să-i spună adevărul. Convingându-se că acuzatul Eugen e fiica lui, el şi-a dat seama de nevino­văţia ei şi de acuzele false ale Melaniei. Atât Eugenia cât şi ceilalţi doi acuzaţi, Proteus şi Hiacintus au fost scăpaţi. Nu la multă vreme după aceasta, însuşi Filipus a devenit creştin şi chiar episcop la Alexandria. La urmă, el a suferit moarte de martir pentru credinţa sa în Domnul Isus.

După moartea tatălui, Eugenia a mers la Roma. Acolo a fost torturată şi în cele din urmă a fost legată de un pietroi mare şi a fost înecată în Tibru.

Groaznicul sfârşit al împăratului Valerian

Acest împărat tiran care timp de mai bine de trei ani a prigonit crunt pe creştini, într-o luptă cu Sapor împăratul Persiei, a fost luat prizonier, dus în Persia şi tratat cu cea mai mare cruzime. Se părea că toate cruzimile exercitate de el împotriva creştinilor, s-au întors asupra capului său. Sapor, ca să-l umilească, i-a cerut să îngenuncheze, ori de câte ori vine în faţa sa. Îl trata ca pe cel din urmă sclav. Când Sapor trebuia să încalece pe calul său, Valerian trebuia să stea pe coate şi genunchi, ca scăunel, şi împăratul urca întâi pe el, apoi pe cal. Ironic, Sapor repeta mereu: „Această formă ghemuită a celui ce a fost cândva împărat, demonstrează mai bine decât toate picturile pe care artiştii Romei le pot desena, cine a câştigat victoria”.

Timp de şapte ani Valerian a fost ţinut în această stare de sclavie. Apoi Sapor a poruncit să i se scoată ochii. Valerian devenise un sclav orb. Dar nici aceasta nu a putut potoli răzbunarea lui Sapor, căci după un timp porunci ca Valerian să fie jupuit de viu. În timp ce îi jupuiau pielea, în chinuri groaznice, Valerian o sfârşi cu viaţa.

Pe tronul Romei, după prinderea lui Valerian, a urmat Galienus, fiul său. Sub domnia lui, biserica s-a bucurat de pace.

<<< Cuprins

Abonați-vă la: Postări (Atom)

Persoane interesate