PREFAŢĂ
Cu
ajutorul binecuvântat al Domnului pun la îndemână fraţilor mei „Lumini peste veacuri", volumul
II, care cuprinde viaţa unor misionari. Aceşti devotaţi slujitori ai Domnului
au înţeles chemarea divină să ducă la alţii vestea bună a iertării. Ei n-au
căutat avere, faimă, un trai mai bun, ci au renunţat la avere, la confort, s-au
despărţit de cei dragi, de viaţa civilizată, şi-au părăsit ţara şi au plecat
spre locuri necunoscute, la popoare sau triburi necunoscute, ce vorbeau o limbă
necunoscută, care trăiau în întuneric şi păcat. De fapt, acolo era locul
luminii. “Lumina luminează în întuneric”
- spune Biblia.
Ce
oameni minunaţi au fost misionarii! Numai când priveşti îndeaproape viaţa lor,
osteneala lor, sacrificiul lor, poţi observa frumuseţea lor spirituală. Ce
dezbrăcare de ei înşişi! Ce renunţare! Ce ascultare de Domnul! Ce dragoste
pentru cei pierduţi! Şi ce rezultate binecuvântate le-a dat Domnul!
E uşor
să te bucuri duminica la un serviciu de închinăciune lui Dumnezeu, într-o
biserică mare, cu un păstor devotat, cu un bun vestitor al Evangheliei, cu un
cor ce cântă excelent laudele Domnului, cu un tineret numeros şi curat în faţa
Domnului. Dar, în timp ce tu te bucuri, alţii, mii, milioane, merg în iad, la
groaznic chin veşnic, nu din pricina
păcatelor lor, căci ele au fost ispăşite în prea scumpa Jertfă a Domnului Isus
Cristos, ci pentru că nimeni nu le-a spus vestea graţierii, nimeni nu le-a
arătat calea mântuirii, calea spre o viaţă binecuvântată aici pe pământ şi
fericită pe veci de veci în glorie.
Misionarii
au fost oameni mântuiţi, care au căutat să mântuie pe alţii. Ei au înţeles
porunca divină:
„Duceţi-vă...”
(Evanghelia după Matei 28.19) şi
care au auzit gemetele sufletelor pierdute. Ei au ars în dragostea lor pentru Mântuitorul
şi au luminat pe cei ce trăiau în bezna păcatului. Vai, câte piedici au avut
unii! Ce greutăţi au îndurat! Cât au ostenit! Ce lupte şi persecuţii au întâmpinat!
Căci nu e uşor să mergi să predici Evanghelia la nişte păgâni a căror limbă nu
o cunoşti, într-o ţară depărtată, unde, cu mijloacele de transport de atunci,
călătoria dura luni de zile, iar când ajungeai acolo întâlneai oameni ostili,
feroce, uneori canibali. Şi totuşi, ei şi-au pus viaţa în joc. O chemare de sus
răsuna mereu în urechile lor şi o forţă irezistibilă i-a pus în mişcare. Au
fost gata să sufere totul, numai ca alţii să poată cunoaşte dragostea lui
Dumnezeu, arătată în Cristos Domnul şi să poată primi şi ei mântuirea. Din
numărul mare de aceşti sfinţi, devotaţi lărgirii Împărăţiei lui Dumnezeu, am
ales doar câţiva, care au luminat puternic şi care, mă rog, chiar peste veacuri
să lumineze şi să inspire pe mulţi fraţi ai mei.
În anii
1945-1947, lucram la revista „Farul Creştin", ce apărea la Arad, săptămânal,
în 5000 exemplare. Murise fratele Avram Bălgrădeanu, misionarul nostru printre
românii din Banatul Iugoslaviei şi simţeam nevoia unui alt misionar. De aceea,
am scris o serie de articole în privinţa aceasta. Fratele Mircu Cocariu dorea
să meargă. Eu mă gândeam că, dacă nu pleacă el şi e voia Domnului, voi pleca
eu. Vorbisem chiar cu soţia în sensul acesta. Dar, nu s-a putut pleca. Nu ştiam atunci că, mai târziu, voi ajunge
până la marginile pământului.
Îmi dau
seama că şi azi Domnul are mulţi tineri scumpi şi devotaţi care ar fi gata să
meargă ca misionari în Africa, în India, în China sau Labrador. Dar nu se poate
obţine paşaport pentru aşa ceva. De aceea, ei stau pe loc şi cântă în cor sau
fac altceva în biserica locală. În noaptea de 11 noiembrie 1988, pe la ora 4
eram treaz, mă rugam, meditam şi deodată Domnul mi-a descoperit o nouă strategie
misionară, ce poate fi de mult folos poporului nostru, spre a se alipi de
Domnul, ca să scape de înjurături, de desfrâu, de beţii şi de atâtea alte păcate.
A fi
misionar nu înseamnă numaidecât să mergi într-o ţară străină. Nu. Apostolii au
trebuit să înceapă de la Ierusalim. Deci, poţi face lucrarea misionară în ţara
în care te afli. Nici un misionar nu a avut autorizare specială pentru aceasta.
Iată două căi spre a-ţi împlini chemarea divină:
1. O
cale individuală
Simţi că
Domnul te cheamă la lucrarea sfântă? Fii gata să pleci, dar nu doar duminica,
ci mută-te în altă localitate. Eşti medic şi primeşti repartiţia în nordul
Moldovei sau în Oltenia, unde nu este nici un pocăit. Tu încerci să faci totul,
ca să-ţi schimbe repartiţia. De ce? Nu crezi că ai putea fi misionar acolo? Şi
nu trebuie să călătoreşti o distanţă de luni de zile, nu trebuie să înveţi altă
limbă, nu trebuie să mergi la un alt popor. Acolo nu e junglă, nu sunt
căpcăuni, nimeni nu-ţi va împlânta cuţitul pe la spate. Ei sunt fraţii noştri
la care eşti chemat să le alini durerile fizice şi spirituale. La fel, poate să
se mute un frate strungar, frizer, croitor sau inginer. Nu sunt atâtea localităţi
fără oameni întorşi la Dumnezeu? Tu poţi să le spui cum tu te-ai întors la
Dumnezeu şi ce bine a făcut El sufletului tău. Pentru aceasta, nu-ţi trebuie
nici paşaport, nici societate misionară, ci doar tu să fii aprins de dragostea
lui Dumnezeu şi vei ajuta pe mulţi să găsească o nouă viaţă.
Fratele
Avram Barbu din Pecica, judeţul Arad, nu avea nici o pregătire teologică, era
simplu croitor, om sărac şi ghebos, dar a fost aprins de jarul dragostei divine
pentru sufletele pierdute. În primăvara anului 1914, el a simţit chemarea să
meargă în Bulgaria, căci auzise că acolo sunt sate întregi cu români, cărora
voia să le ducă vestea bună a mântuirii prin Cristos Domnul. Nu avea de la
nimeni nici o autorizaţie pentru aceasta. A trecut în Bulgaria şi s-a oprit în
comuna Martoviţa. Acolo, şi-a deschis un atelier de croitorie şi tuturor care
veneau în atelierul lui le vorbea din Evanghelie. Uneori se adunau mai mulţi,
veneau chiar şi din cei ce nu aveau nimic pentru croitorie, ci doar să-l
asculte. Unii din ei s-au întors la Dumnezeu şi au format o biserică. Apoi,
fratele Avram a mers duminica şi în alte comune. Unde găsea un grup de oameni,
se oprea la ei. schimba discuţia de la noutăţile zilei la Evanghelie. Şi
Dumnezeu a binecuvântat mărturia lui. Astfel, el a înfiinţat biserici în mai
multe sate din Bulgaria.
În 1971,
când eu am înţeles chemarea să mă mut în California, am ascultat, şi Dumnezeu a
ridicat în zona Los Angeles o biserică ce a ajuns până aproape de 400 membri.
Un număr de 175 persoane au fost botezate acolo, iar ceilalţi au devenit
membri, prin mutare. Da, nu e uşoară lucrarea de pionierat, însă e posibilă şi
binecuvântată.
2. O
cale colectivă
Biserica,
păstorii pot lucra la aceasta. Ei pot alege un oraş sau o comună unde nu sunt
oameni întorşi la Dumnezeu, pentru care să se roage şi unde să mute 3-5 familii de credincioşi care sunt gata să facă
lucrarea de vestire a dragostei lui Dumnezeu. Ei se mută cu serviciul lor acolo
şi trăiesc viaţa creştină, mărturie vie pentru ceilalţi. Biserica face
lucrarea fără zurgălăi, cu multă rugăciune, fără să se laude. Aceasta ar duce
la mândrie. Poate nu vor fi rezultate în primul an, căci nici unii din ce mai
buni misionari nu au avut rezultate imediate. William Carrey a lucrat şapte ani
până a avut primul convertit. Nu e vorba de a face aderenţi la o religie, ci de
a scăpa din robia păcatului suflete scumpe pentru care a murit Cristos Domnul. Sunt
sute de localităţi care au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu şi sunt biserici
care pot creşte două - trei biserici surori. Dumnezeu vrea aceasta, dar trebuie
să vrem şi noi.
Facă
Duhul Sfânt ca, prin viaţa acestor misionari, mulţi să fie inspiraţi să facă
lucrarea sfântă cu mai mult spirit de sacrificiu. Când vrem să ne aşezăm
alăturea de ei, abia atunci vedem că noi suntem doar nişte pitici netrebnici,
care nu am făcut nici măcar acasă, ceea ce am fi putut face spre trezirea şi
binecuvântarea altora. Domnul să aibă milă de noi!
Mă rog
ca mulţi să fie aprinşi de Duhul Sfânt şi să devină adevărate lumini, ca alţii
să fie luminaţi. Roagă-te şi tu pentru aceasta.
Sacramento,
28 decembrie 1988
PETRU
POPOVICI