Lumini peste veacuri > Vol. II > 9. Misionarii moravieni


CAPITOLUL 9
MISIONARII MORAVIENI

Dumnezeu nu se lasă lipsit de martori. Într-o vreme de întuneric spiritual, când biserica devenise lumească, iar conducătorii ei căutau să se întreacă în bogăţie, în fast şi în autoritate cu împăraţii pământului, lucrarea de salvare a păcătoşilor părea cu totul uitată sau, dacă ici, colo ajungeau misionari, ei înşişi nu aveau mântuirea, deci cum ar fi putut s-o arate altora? Cazul lui John Wesley şi Carol Wesley e grăitor. Ei au fost trimişi ca misionari de biserica oficială a Angliei în statul Georgia din America, să predice indienilor, dar ei înşişi nu aveau mântuirea sufletului. După doi ani, s-au reîntors în Anglia şi John Wesley a scris în jurnalul său zilnic:

„Am mers în America să convertesc pe indieni, dar oh, cine mă va converti pe mine? Cine va fi acela care mă va scăpa de această inimă rea şi necredincioasă? Eu am o religie de vreme bună. Eu pot vorbi bine şi am credinţă câtă vreme nu e nici un pericol, dar să nu se ivească moartea în faţa mea, căci îndată duhul mi se tulbură. Eu nu pot să spun: „Moartea îmi este un câştig".”

Totuşi, sunt minunate planurile Domnului şi căile cum îşi face lucrarea! Aceasta o putem constata şi la începutul secolului al XVIII-lea, în mijlocul unor biserici apostate, care aveau Evanghelia doar în altar, iar în viaţă era păgânism, Dumnezeu a găsit cu cale să formeze, din adunături de la mai multe grupări religioase, o biserică misionară, din care au plecat misionari în multe părţi ale pământului, cu mult timp înainte de a se forma societăţi misionare.

Despre contele Zinzendorf am scris în primul volum din „Lumini peste veacuri". De el s-a slujit Dumnezeu să pună în mişcare, prin Duhul Sfânt, pe mulţi să-şi părăsească ţara şi să plece cu Evanghelia la alte popoare. Un biograf spunea despre Zinzendorf: „Puţini biruitori au fost în secolul al XVIII-lea, şi cu siguranţă nici unul ca el".

Henry C. Sheldon, în volumul 3 din opul citat, pagina 594, spune că contele Zinzendorf, deşi era fiu de ministru, tânăr cu avere, cu o aleasă pregătire şi cu o înaltă slujbă, ajungând consilier juridic al regelui Saxoniei la Dresda, el le-a nesocotit pe toate acestea şi s-a dedicat slujirii Evangheliei. Papa şi autorităţile făceau o adevărată vână­toare după toţi cei ce îndrăzneau să creadă Evanghelia altfel decât ei. Deci era o vreme critică, de grele persecuţii.

Încă pe vremea studiilor universitare la Halle, Zinzendorf fusese influenţat mult de pietismul german prin profesorii Spener şi Franke. El se predase Domnului şi era un bun credincios. Aceasta l-a făcut să acorde pe moşiile sale de la Berthelsdorf, Lusatia, azil refugiaţilor religioşi. Toţi cei urmăriţi de catolici, aici au găsit un loc de refugiu. Aceasta era în anul 1722. Refugiaţii au clădit un orăşel pe care l-au numit Herrnhut.

Din pricină că refugiaţii erau de confesiuni diferite: husiţi, lutherani, baptişti, reformaţi, la început au avut multe neînţelegeri, frământări. Schäffer a scris despre această perioadă: „E ca şi cum diavolul a răsturnat totul cu susul în jos". Zinzendorf s-a rugat mult şi i-a pus şi pe ei la post şi rugăciune. Pe data de 16 iulie 1727, inima contelui a fost copleşită de durere pentru starea adunării. Îngenun­cheat a vărsat râu de lacrimi în mijlocul lor. Această rugă­ciune a avut un efect extraordinar. S-au hotărât ore speciale de rugăciune pentru trezirea lor şi a altora. Şi Domnul s-a îndurat de ei. Duminică 13 august 1727, în timp ce erau adunaţi pentru Cina Domnului, Duhul Sfânt i-a copleşit pe toţi, au plâns cu lacrimi, şi-au cerut iertare, s-au îmbrăţişat şi au devenit una. A fost o adevărată revărsare de dragoste. Colin A. Grant, în cartea: „Perspectives on the World Christian Movement", editată de Ralph D. Winter, la pagina 206, spune despre noua stare a fraţilor mora­vieni: “Întregul loc reprezintă cortul lui Dumnezeu între oameni. Nu se mai vede şi nu se mai aude nimic altceva decât bucurie şi veselie".

Când Zinzendorf era student la Halle a organizat o societate al cărei scop era răspândirea Evangheliei, spre a schimba lumea. Societatea a numit-o „Senfkornorden" (Ordinul seminţei de muştar). Aşa ne spune Paulus Scharpff în „History of Evangelism", 1966, pagina 43.

Mai târziu, tot pentru promovarea lucrării misionare, el împreună cu alţi doi păstori şi cu un prieten al său au format societatea: „Bund der vier Brüder" (Alianţa celor patru fraţi). Ei s-au legat să-L propovăduiască pe Cristos cel răstignit, să scrie o bogată corespondenţă, să distribuie literatură, să depună mărturie personală şi să stabilească contacte directe cu cei nemântuiţi. Zinzendorf a zis: „Eu am o singură pasiune şi aceea este Cristos". Toată vestirea lui era cristocentrică. Eforturile lui erau ca Evanghelia să fie vestită şi lumea pierdută să se întoarcă la Dumnezeu. Acest spirit a ajuns să stăpânească pe toţi fraţii moravieni. Fiecare din ei căuta să spună altora despre mântuirea prin credinţă. Deci, nu e de mirare că dintre fraţii moravieni s-a ridicat o pleiadă de misionari, aşa cum nu s-a ridicat din nici o altă biserică.

În anul 1731, contele Zinzendorf a fost invitat şi a luat parte la încoronarea regelui Christian al VI-lea al Danemarcei. La Copenhaga a întâlnit pe un credincios negru Anthony Urlich din insula St. Thomas, India de vest, care i-a relatat starea tristă de sclavie a poporului său, că lucrează pe plantaţiile de zahăr, că sunt zdrobiţi în bătăi şi că nu-L cunosc pe Dumnezeu. Zinzendorf l-a invitat să vină la Herrnhut. În faţa fraţilor moravieni, el a descris starea groaznică din insula St. Thomas. Ca să nu li se pară că sunt poveşti, el şi-a dat jos cămaşa şi avea tot spatele brăzdat cu cicatricele lăsate de biciul proprietarilor de plantaţii. Relatarea lui a aprins în doi fraţi dorinţa de a merge să le vestească Evanghelia. Unul a fost olarul Leonardt Dober, celălalt tâmplarul David Nitzschmann. Aceasta a fost în august 1732, la cinci ani după trezirea bisericii din Herrnhut. Cei doi au luat-o pe jos până la Marea Nordului şi de acolo s-au urcat pe o corabie, care i-a dus la destinaţie. Când au vrut să debarce, nu au fost pri­miţi ca misionari. Atunci, au făcut un lucru nemaiîntâlnit în istoria misiunilor: s-au vândut ca sclavi, să lucreze pe plantaţii.

Istoricul A. F. Wells, în „The History of Christianity", pagina 547, spune că aceasta a fost singura cale de a pătrunde pe insula St. Thomas. Proprietarii culturilor de trestie de zahăr de acolo nu voiau să accepte misionari, căci se temeau ca nu cumva să incite mulţimea de sclavi la revolte. Cei doi au acceptat să fie sclavi, să îndure toată mizeria, să doarmă în grajduri pe paie, ca vitele, cu mulţimea de sclavi, să taie la trestie sub arşiţa dogoritoare a soarelui tropical, să sufere bătaia cu cnutul supravegheto­rului, numai să poată împărtăşi unui alt sclav vestea bună a mântuirii. Ei au avut un deosebit succes în lucrarea lor, mulţi sclavi s-au întors la Dumnezeu şi încet, încet viaţa de pe plantaţii s-a schimbat.

Fapta lor a rămas o pildă de sacrificiu în istoria misiuni­lor. Ce departe sunt credincioşii de azi de această dragoste misionară! Lor nu li se cere să se vândă ca sclavi, că nu au să îndure cnutul şefului, mizeria dormitorului comun al sclavilor, sau arşiţa dogoritoare a soarelui tropical, ci doar ar trebui să se mute în altă localitate, unde nu sunt credin­cioşi, ca să le vestească dragostea mântuitoare a Dumnezeului nostru; şi totuşi nu sunt gata!

Doamne, schimbă starea aceasta! Aprinde şi pe credin­cioşii de azi cu spirit misionar!

În 1733, unii dintre fraţii moravieni au plecat misionari în Groenlanda, ţară a gheţarilor şi a gerurilor cumplite. În 1734, au plecat misionari la indienii din America de Nord. În 1735, de la Herrnhut au plecat misionari în Surinam. În 1736, dintre fraţii moravieni au plecat câţiva misionari în Africa. În anul 1737, câţiva s-au dus misionari la poporul samoyedic, de la Oceanul Arctic. În 1740, câţiva de la Herrnhut au luat drumul spre Alger şi Ceylon (azi Sri Lanca). În 1742, dintre ei au plecat misionari în China. În 1747, au plecat misionari în Persia. În 1752, de la Herrnhut au plecat misionari în Etiopia şi Labrador. Apoi, familii întregi au plecat ca misionari în Rusia, în insulele din Marea Caraibelor şi în Asia.

În timp de 150 de ani, biserica moraviană a dat 2.158 misionari. Un record neegalat de nici o altă biserică. La început biserica din Herrnhut avea doar 600 membri şi totuşi în decursul anilor a fost gata mereu să trimită noi misionari.

O caracteristică deosebită a acestor misionari e că toţi au acceptat voluntar să plece. Biserica nu i-a trimis şi nu a purtat răspunderea materială, ci doar s-a rugat pentru ei. Fiind buni meseriaşi, fiecare s-a întreţinut pe sine şi familia sa, nu au fost o povară pentru biserică, care în nici un caz nu ar fi putut asigura salarii la atâţia. Dar, cu atât mai mult lucrarea lor străluceşte peste veacuri. Azi, sunt mulţi care primesc salarii, ca să vestească Evanghelia, iar ei trândăvesc.

În Surinam şi în Indiile de vest au înfruntat boli şi moarte. În Guiana, din 160 misionari, 75 au fost seceraţi de malaria tropicală şi intoxicaţii. Andrei Rittmarisberger a murit la şase luni după ce a pus piciorul pe insulă. David Zeisberger a lucrat 62 de ani între triburile de la Huron. Într-o duminică dimineaţa, din august 1781, biserica şi curtea au fost invadate de bande de indieni, care au dat foc bisericii şi casei unde locuia, şi focul a distrus toate cărţile lui, manualul de gramatică ce îl redactase pentru indieni, traducerea Bibliei, care a fost terminată, dar încă nu era tipărită, toate cântările prelucrate în limba indiană şi toate notiţele lui de predici; toate au fost prefăcute în scrum. Era munca de o viaţă de om. El însă nu a disperat, ci s-a apucat şi le-a lucrat din nou.

Chiar trezirea spirituală a fraţilor Wesley, care mergeau să fie misionari în America, Dumnezeu a lucrat-o prin fraţi moravieni, ce erau pe aceeaşi corabie. John Wesley, în jur­nalul său, pe data de duminică 25 ianuarie 1736, mărturise­şte cum, în timpul unei furtuni groaznice pe Atlantic, el s-a dus să vadă ce fac moravienii şi i-a găsit cântând Psalmi. În timp ce toţi ceilalţi ţipau de groază, fraţii moravieni erau liniştiţi şi cântau. Atunci s-a apropiat de unul şi l-a întrebat: „Vouă nu vă este frică?" Acela a răspuns: „Slavă Domnului, nu!" Şi l-a întrebat din nou: „Dar nici soţiilor, nici copiilor nu le este frică?" El a răspuns: „Nu, soţiile şi copiii noştri nu au teamă de moarte!" Acel eveniment l-a făcut pe Wesley să-şi vadă propria sa lipsă de credinţă în Dumnezeu, precum şi diferenţa mare între el, care avea multă pregătire, dar nu avea mântuirea şi moravienii simpli care se ştiau mântuiţi şi aveau viaţa veşnică în Cristos Domnul.

Misionarismul înflăcărat al fraţilor moravieni l-a aprins pe William Carey din Anglia. La o întrunire a baptiştilor din Anglia, el a pledat pentru organizarea unei societăţi misionare, le-a citit din revista misionară a moravienilor, apoi a trântit-o pe masă şi a zis: „Iată ce fac moravienii! Ei au o singură biserică, iar noi mulţi oare nu putem?" William R. Hogg, în cartea „Teologia Misiunii Creştine", pagina 104, spune despre fraţii moravieni: „O întreagă biserică aprinsă cu zel misionar a fost ceva nou în istorie".

Doamne, repetă istoria în privinţa aceasta!



Persoane interesate