Lumini peste veacuri > Vol. II > 22. Avram Barbu


CAPITOLUL 22
AVRAM BARBU

Alături de marii misionari, care au fost lumini ce strălu­cesc peste veacuri, îl consider şi pe fratele Avram Barbu. El n-a fost bărbat ilustru, ci simplu, fără pregătire specială, dar a fost misionar în adevăratul sens al cuvântului, om aprins de Duhul Sfânt pentru mântuirea păcătoşilor. Căci, în timp ce azi, pentru unii slujba de misionar e doar o profesie, la Barbu a fost o vocaţie.

Pe de altă parte, caut să descriu lucrarea lui cu gândul că poate fi un imbold pentru mulţi fraţi, chiar simpli mese­riaşi, care ar putea folosi metoda lui Avram Barbu, spre a duce Evanghelia la alţi români, în alte localităţi. E o metodă simplă, dar cu adevărat binecuvântată. Materialul ce îl am la îndemână despre Avram Barbu e din partea lui Radu Taşcă şi din Istoria Baptiştilor din România.

Apostolul Pavel a scris fraţilor din Corint: „Dar Dumne­zeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari" (1 Corinteni 1:27). Acest lucru se poate observa şi în viaţa lui Avram Barbu, un tânăr simplu, fiu de ţărani, nearătos la înfăţişare, căci era mic şi ghebos, dar ales de Dumnezeu să fie printre primii misionari ai credinţei baptiste din România, care să ducă vestea Evangheliei peste notare.

El s-a născut la 17 noiembrie 1874, în comuna Pecica, judeţul Arad. Fiindcă era ghebos şi slab dezvoltat, părinţii l-au dat să înveţe meseria de croitor. La vârsta de 25 de ani, Avram a auzit predicarea Evangheliei prin Gheorghe Clepea din Macea şi Mitru Halga din Covăsânţi, care veniseră în misiune la biserica baptistă din Pecica. Atunci s-a pocăit. Imediat după pocăinţă, Avram a început să studieze bine Biblia şi să spună altora ce a citit el în Evan­ghelie. În anul 1900, a fost botezat în apele Mureşului.

Avram era o fire veselă, avea mult umor, era îndrăzneţ şi foarte prietenos. Datorită studiului, el a ajuns să cunoască bine Biblia. De îndată ce intra în vorbă cu un client în atelierul lui de croitorie sau pe stradă, el începea cu Scrip­tura. Ajunsese cunoscut de toţi în privinţa aceasta. Fiind croitor iscusit, ajunsese să aibă o bună clientelă. Astfel, în atelierul lui mereu avea oameni cărora să le vorbească. Fire îndrăzneaţă, nu se sfia să intre în discuţie şi cu cei ce aveau o pregătire şcolară şi chiar cu preoţi. Toţi ştiau că e plin de râvnă pentru Dumnezeu. Pentru cei ce căutau să râdă de el, avea un umor usturător, încât oamenii râdeau de ei înşişi, nu de Avram, şi nu mai făceau lucrul acesta a doua oară.

Un caz tipic ne face să înţelegem mintea lui ageră, gata de tragere la ţintă în orice moment. Într-o zi, Avram a mers în centru, la prăvălii pentru cumpărături. Pecica era un semi-orăşel bogat. Doi preoţi ortodocşi şi unul catolic s-au întâlnit şi stăteau de vorbă în stradă. Văzându-l pe Avram că vine înspre ei, s-au vorbit să facă o glumă cu el, să-l salute când se apropie, şi unul să-i zică „Bună ziua, părinte Avrame", al doilea să zică „Bună ziua, părinte Isaac", iar al treilea să-i zică „Bună ziua, părinte Iacob".

Zis şi făcut. Dar după ce l-au salutat aşa, el s-a oprit, fiindcă era mic de statură, s-a uitat în sus la ei şi le-a răspuns: „Eu nu sunt nici părintele Avram, nici Isaac şi nici Iacob, ci sunt Saul, fiul lui Chiş şi m-a trimis tata să caut trei măgari şi-mi pare bine că i-am găsit". Avram făcea aluzie la textul din 1 Samuel 9:3-5. El, de când se pocăise, nu le mai spunea „părinte", ci „domnule preot", de aceea, ei au căutat să râdă de el. Acum îşi ziseră: „Asta fu bună, ne făcu Avram măgari pe toţi trei". Altădată n-au mai încercat să râdă de el, căci ştiau că are săgeţi usturătoare.

Duminica, nu mergea întotdeauna la biserică la Pecica, ci îşi lua Biblia în traistă şi mergea în alte sate să vorbească oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu. Unde întâlnea oameni adunaţi să stea de vorbă, el se oprea, intra în discuţie şi la părerile lor, avea mereu câte un citat din Biblie. Apoi alte şi alte texte. Mereu îi punea pe ei să citească. El zicea: „Uite ce spune Dumnezeu, uite ce spune Domnul Isus". Odată a mers în misiune la Bodrog, o comună de la Pecica peste Mureş, în partea Banatului. La un colţ de stradă, era un grup mai mare de oameni ce stăteau de vorbă. Avram i-a salutat şi a intrat în discuţie. Cei mai mulţi îl cunoşteau că e croitorul din Pecica. Fiindcă unii fumau, alţii înjurau, Avram imediat le-a spus că: „Dumnezeu porunceşte ca toţi oamenii să se pocăias­că". Unul din ei i-a zis: „Maistore, am să las şi luleaua şi pe baba, ca să mă pocăiesc". - „Nu lăsa pe baba, interveni Avram, ci numai luleaua”. Cum în grup era şi arhiman­dritul mânăstirii Bodrog, Avram îl privi în ochi şi îi zise: „Să ştii că şi dumneata, dacă nu te pocăieşti, mergi în iad". Această îndrăzneală i-a fost de mult folos în lucrarea de mai târziu.

Într-o altă duminică, s-a dus la Felnac. Cineva l-a pârât primarului. Acesta imediat trimise după el să vină la primărie. Primarul era un om înalt, solid, iar când sosi Avram, părea un copil pe lângă el. Primarul îl certă că a venit cu Biblia în comuna lui, apoi îi strigă aspru: „Să nu te mai prind că vii aici, că o să-ţi dau o bătaie de o să-ţi sară lipiul din spate”. (Lipiul e o pâinişoară mai mică ce se face la ţară.) Avram îl ascultă liniştit, iar când primarul încetă, îi zise: „Ei, şi ce cinste crezi că o să ai, dacă vei bate un gârbov ca mine?!"

În biserica din Pecica, în cadrul şcolii duminicale, Avram se ocupa cu copiii. Era sfătos şi învăţăturile le presăra cu umor, aşa că lecţia era atractivă şi copiii îl ascultau cu drag. După 1905, când în Ungaria s-a dat recunoaştere deplină baptiştilor, lecţiile de religie la şcoala primară din Pecica pentru copiii baptişti erau predate de Avram Barbu. Nu avea alt manual decât Biblia, pe care căuta s-o sădească în inima copiilor.

În primăvara anului 1914, Avram a simţit chemarea să meargă misionar în Bulgaria, în locurile pe unde cu câţiva ani înainte a vestit Evanghelia Radu Taşcă. De la el, Avram ştia de nevoia spirituală a celor vreo 250.000 de români din Bulgaria. Astfel, el şi-a luat acul şi un mic bagaj, s-a încredinţat Domnului şi a plecat la drum. Era în vârstă de 40 de ani. De la Arad a luat trenul spre Orşova, iar de acolo, vaporul pe Dunăre până la Samovit. Acolo a debarcat şi a luat trenul la Martoviţa, unde a ajuns în Vinerea Paştelor. Sosirea lui a fost un prilej de bucurie pentru cei câţiva fraţi de acolo.

Îndată şi-a înjghebat un mic atelier de croitorie, ca să-şi poată câştiga pâinea cea de toate zilele, căci plecase fără să fie trimis de oameni şi fără să aibă vreun suport financiar de la vreo biserică. Fiindcă nu era căsătorit şi crescuse în sărăcie, el a fost gata să lucreze mai ieftin ca alţi croitori şi făcea haine frumoase. Astfel că foarte curând şi-a făcut o bună clientelă. Pe toţi cei ce veneau în atelierul lui, Avram, având Biblia deschisă îi punea să citească. Apoi le vorbea despre păcat, pocăinţă, mântuire şi viaţa veşnică. Oamenii au observat că Avram lucrează cinstit, că e om de cuvânt. Aşa că i s-a dus vestea prin satele cu români. Mulţi din alte locuri îi aduceau de lucru. El era prietenos cu toţi, încât clienţii zăboveau cu drag în atelierul lui, iar el le vestea Evanghelia. Curând a avut o seamă de convertiţi. Ştim că în anul următor, în 1915, Spas Reitsheff, păstorul bisericii baptiste bulgare din Rusciuc a botezat 21 de români din Martoviţa. Ei erau roada lucrării lui Barbu, iar Barbu era omul folosit de Duhul Sfânt pentru aceasta.

Duminica, uneori, îşi punea Biblia în traistă şi pleca prin satele vecine. De acum avea peste tot cunoştinţe şi mergea pe la casele lor să le dea Evanghelia să mai citească, apoi le explica însemnătatea celor citite. Cu vremea, fiind ghebos, el a ajuns să fie cunoscut de toţi românii din împrejurimi.

Într-o duminică, a mers într-o comună. Când a ajuns acolo, la biserica ortodoxă încă nu se terminase slujba. Cum uşa era puţin deschisă, Avram a intrat şi s-a oprit lângă uşă. Voia şi el să asculte predica. Preotul l-a zărit şi a zis: „Fraţi români, ţineţi laolaltă că avem lupi între noi". Oamenii s-au uitat unii la alţii, dar n-au ştiut despre ce lupi e vorba. Când s-a terminat slujba şi preotul a ieşit afară, a dat mâna cu Avram, zicându-i: „Bine ai venit, frate Avrame". Avram, care era totdeauna gata să dea un răspuns potrivit cu situaţia, l-a privit în faţă şi i-a zis: „De ce eşti făţarnic? Mai înainte m-ai făcut lup şi acum îmi zici frate?" Cum oamenii erau grup în jurul lor, acum au înţeles că Avram a fost numit lup, dar ei ştiau că el e meseriaş cinstit, că e om al lui Dumnezeu, care totdeauna le vorbeşte din Cartea Sfântă.

În anul al doilea, Avram şi-a concentrat munca de vesti­re a Evangheliei în comuna Gulanţ, unde toţi erau români. Şi aici a avut o seamă de convertiţi şi a format o biserică baptistă. Lucrarea lui Avram a ajuns cunoscută până la Alianţa Mondială Baptistă. Dr. Rushbrooke, secretarul Alianţei, în lucrarea sa istorică „Baptiştii în Europa", îl arată pe Barbu ca fiind păstorul acestor două biserici baptiste române din Bulgaria în plină înflorire.

Lucrarea de pionierat a lui Barbu printre românii din Bulgaria nu a fost uşoară. Dar el a făcut-o cu multă râvnă şi Dumnezeu a binecuvântat sămânţa Cuvântului sfânt. În mai multe sate au fost români care, prin lumina Evanghe­liei, şi-au dat seama de păcătoşenia lor, au părăsit plăceri­le, beţiile, înjurăturile şi s-au întors la Dumnezeu. Ei au format biserici baptiste româneşti pe pământul Bulgariei. Avram alerga în toate părţile să ajute pe noii convertiţi să cunoască şi să trăiască în voia lui Dumnezeu.

În Bulgaria, Avram s-a căsătorit cu o soră credincioasă şi au avut doi copii cărora le-au pus nume biblice: pe unul l-au numit Isaac, iar pe celălalt Iacob. Deci, avea în familie numele celor trei mari patriarhi.

Odată, Avram, obosit de atâtea călătorii pe jos, s-a gândit că i-ar fi mult mai uşor dacă ar avea un măgăruş. Astfel, şi-a adunat bănuţi, a mers la Plevna şi şi-a cumpărat unul. Bucuros l-a încălecat şi a plecat spre casă. Se gândea că a făcut o bună afacere. Măgăruşul l-a ascultat bine până la ieşirea din Plevna. Când a ajuns însă în dreptul redutelor, măgăruşul s-a oprit şi n-a mai vrut să facă un pas. Avram i-a vorbit frumos, a strigat la el, dar nu a vrut. Atunci Avram i-a tras o lovitură cu nuieluşa, iar măgăruşul agitat i-a tras o trântitură zdravănă lui Avram, încât n-a mai îndrăznit să se urce pe el. Ce să facă acum? L-a luat de frâu, l-a dus înapoi în târg, l-a vândut şi a venit acasă apostoleşte, căci era mai sigur.

Lucrarea lui Dumnezeu era sufletul lui Avram. Pentru ea jertfea bănuţii săi şi se jertfea pe sine, numai ca alţii să poată cunoaşte mântuirea mare a lui Dumnezeu şi să o pri­mească. Cu câtă bucurie vizita Avram toate aceste biserici româneşti nou formate! Şi fraţii cântau laudele Domnului cu toată veselia sufletului lor. Oameni, care altădată Îl înjurau pe Dumnezeu, acum Îl slăveau. Se bucurau că au fost scoşi din groapa pieirii, au fost spălaţi de păcatele lor şi au devenit copii ai Domnului. Atmosfera caldă de dragoste îl făcea pe Avram să se simtă bine şi să facă lucrarea cu mai mult devotament.

În anul 1920, fraţii români din Bulgaria au avut o mare întrunire la Guleanţ. Fratele Radu Taşcă a fost trimis ca delegat din partea baptiştilor din România la acea întruni­re. A fost atâta bucurie când el a apărut în mijlocul lor. El le-a transmis salutul cald de dragoste al fraţilor din România şi le-a vestit Cuvântul Sfânt al Evangheliei. Au trăit câteva zile neuitate.

În anul 1924, Avram s-a reîntors în România să-şi vadă fratele ce trăia la Pecica. El a împărtăşit bisericii bucuriile ce le au acolo, felul cum Dumnezeu lucrează şi cum Evanghelia aduce roade între acei români din sudul Dunării. Vizita a fost scurtă, dar binecuvântată şi pentru el şi pentru biserică.

Reîntors în Bulgaria, Avram Barbu şi-a continuat lucra­rea. Într-o primăvară, împreună cu câţiva fraţi au plecat în alt sat. Ca să ajungă acolo, trebuiau să treacă printr-o apă, care nu era prea adâncă. S-au descălţat, şi-au ridicat panta­lonii, dar lui Avram, unul i-a zis să nu se mai descalţe, căci fiind uşor, îl trece el în spate. Fratele s-a încrezut în el, a urcat în spate, dar când au ajuns la mijlocul apei, l-a scăpat, şi Avram s-a udat de-a binelea. Timpul fiind rece, apa aproape îngheţată, iar până la acea comună o bună bucată de drum, Avram având hainele ude, s-a îmbolnăvit rău şi scăparea a fost doar prin plecarea în veşnicie. Fratele Taşcă a spus că Avram Barbu a trecut în veşnicie în anul 1929. Prin plecarea lui la Domnul, fraţii români din Bulgaria au suferit o mare pierdere.

De la plecarea lui Avram Barbu sunt mai bine de 60 de ani, timp în care românii din Bulgaria au fost daţi uitării. Deşi avem azi în România o Uniune bine organizată, Seminar, buni păstori, nimeni nu se gândeşte să meargă la acei români, măcar în vizită, să le vestească Evanghelia în dulcele grai românesc. Fără prea multă cheltuială, în loc să meargă în vizită în Cehoslovacia, în Polonia, Austria sau altă ţară, ar putea trece Dunărea şi acolo ar putea fi de mai mult folos. Ei sunt fraţii noştri de sânge şi neam, dar sunt daţi uitării. Dacă nu se face o lucrare oficială de sus în jos, ar putea să se facă una neoficială, de jos. Oare nu mai sunt croitori, frizeri sau alţi meseriaşi, care să răspundă chemării Domnului spre a desţeleni ogoare noi pe acele meleaguri? Oare tu nu ai putea să jertfeşti zece sau douăzeci de zile pentru ei? Oare păstorii bisericilor mari nu ar putea vorbi cu trei sau patru fraţi din biserica lor, care în etape să viziteze pe aceşti fraţi şi pe alţii din Banatul iugoslav sau din Macedonia? Ar trebui făcută lucrarea aceasta chiar şi numai din punct de vedere al românismului, să ajute la păstrarea limbii române, dar mai ales având în vedere sufletele lor.

O, Doamne, trezeşte Tu dorinţa de a ajuta pe fraţii noştri să cunoască mântuirea, ca să nu ajungă în iad, ci în fericirea eternă!

Misiunea lui Avram Barbu a fost unică şi ca metodă. Fără oficialităţi, fără cheltuiala altora, robul Domnului a mers pe câmpul de misiune în deplină atârnare de El. Câţi nu ar putea folosi aceeaşi metodă spre a merge în atâtea sate sau oraşe ale ţării, spre a vesti prin grai şi prin trai Evanghelia? Domnul să pună pe inima multora răspunde­rea de sufletele pierdute, spre a face ceva până nu e prea târziu. Prea mult timp ne-am interesat numai de noi. Ajun­ge! Atâţia pier pe veci! Se poate ca noi să ne desfătăm între patru pereţi? În jur sunt nevoi mari. Chiar fără alţii, doar cu ajutor de Sus, tu poţi face o lucrare binecuvântată. Şi asta fără să trebuiască să mergi peste mări şi ţări, fără să fie necesar să înveţi altă limbă şi fără să înduri greutăţile şi persecuţiile pe care le-au îndurat atâţia alţi misionari.

Doamne, aprinde cu jarul dragostei sfinte pe mulţi, ca să devină lumini peste veacuri! Amin!



Persoane interesate