CAPITOLUL 21
RADU TAŞCĂ
Când
vorbim de misiune, azi ne gândim la bani pentru subvenţionarea unui misionar,
la o persoană bine pregătită, care să fie capabilă să facă lucrarea sfântă şi
la un loc potrivit, unde fără multe greutăţi să poată face lucrarea de
dezrobire a sufletelor din păcat şi patimi, de propăşire a Împărăţiei lui
Dumnezeu. Se pare că datorită acestei mentalităţi, avem pe harta ţării câmpii întinse
nedesţelenite pentru Evanghelie, mari zone unde religia e doar o formă seacă,
un ceremonial, un creştinism formal, căci oamenii nu cunosc mântuirea lui
Dumnezeu, nu se bucură de ea, nu trăiesc voia Domnului, ci Îl blesteamă, înjură
cum ştiu mai urât, trăiesc în beţii, în desfrâu, în înşelăciuni şi minciună, şi
chiuind, merg spre pierzare, spre iad. Ei nu cunosc Evanghelia. În biserici e
cântată, dar nu e trăită nici chiar de cei ce o cântă. Totuşi, ei sunt fraţii
noştri, noi purtăm răspundere de soarta lor veşnică. O, Doamne, fă să înţelegem
aceasta!
Lucrarea
fratelui Radu Taşcă în Dobrogea, Bulgaria şi Macedonia ne poate servi ca bun
exemplu cum, fără bani, chiar fără pregătire specială şi fără condiţii
prielnice, se poate face lucrarea de salvare a păcătoşilor. Singura cerinţă e
ca persoana să fie aprinsă de jarul dragostei divine şi să fie la îndemână
Duhului Sfânt. Atunci nu zice: „Eu sunt prea tânăr" sau „Eu sunt prea bătrân";
„Eu sunt prea sărac" sau „Eu nu sunt pregătit pentru o aşa lucrare".
Toate acestea dispar. Dumnezeu, spre a mântui păcătoşii, are nevoie de oameni,
nu de bani, pregătire, licenţe sau condiţii optime.
Radu
Taşcă a fost un bun misionar român. El s-a născut la 10 octombrie 1884, în
comuna Felnac, lângă Arad, teritoriu ce pe acea vreme aparţinea
Austro-Ungariei. Conform relatărilor sale date în revista „Luminătorul",
s-a convertit de tânăr şi la 15 octombrie 1899, a fost botezat la Pecica,
judeţul Arad, de către George Crişan, predicator al Evangheliei în acele părţi.
Radu avea 15 ani. După doi ani, deci la 17 ani, împins de sărăcie, şi-a făcut paşaport
şi în 1901, împreună cu fratele său Nicolae au trecut graniţa în România şi
s-au dus la Bucureşti să caute un serviciu; şi au găsit. Duminica, mergeau să
se închine Domnului împreună cu fraţii germani. Acolo, au întâlnit pe un alt
frate român, Petru Selegean. Pe acea vreme, încă nu exista în Bucureşti o
biserică baptistă română. Fratele Radu a dorit să se formeze una. În cursul
săptămânii, la slujbă, el şi ceilalţi doi vorbeau altora de mântuirea
sufletului prin jertfa Domnului Isus Cristos şi duminica duceau pe unii la
biserică, dar cum serviciul era în limba germană, lucrarea lor nu a dat
rezultate. Oamenii nu înţelegeau predicarea Evangheliei şi ca urmare nu se
pocăiau.
În anul
1902, au auzit că la Cernavodă, la lucrările podului peste Dunăre se plăteşte
bine şi amândoi fraţii Taşcă s-au dus acolo. Radu s-a angajat la vopsirea
podului. Avea ca tovarăş de lucru pe Vasile Chişa, care era din comuna
Arabagii. Pe vremea aceea nu era nici o biserică baptistă română în Dobrogea. În timp ce vopsea sus pe înălţimea
podului, fratele Radu îi spunea lui Chişa cum Dumnezeu i-a schimbat viaţa, cum
el se bucură de mântuirea sufletului. Vasile Chişa a văzut că Radu nu înjură,
nu minte, nu umblă după plăceri, ci trăieşte o viaţă cu adevărat creştină, aşa
cum îi citea lui din Noul Testament, atunci când aveau puţin timp liber pentru
mâncare. Cuvântul citit şi Cuvântul trăit l-au convins pe Chişa că el, deşi se
numeşte creştin, nu trăieşte viaţa de creştin. Într-o zi, acolo pe înălţimea
podului de peste Dunăre, Vasile Chişa, trezit de Duhul Sfânt, s-a rugat
Domnului; zdrobit sub povara păcatelor, plângea şi lacrimile îi curgeau de pe
obraji în apele Dunării. Acolo sus, Chişa s-a predat Domnului. Mai târziu,
fratele Radu, depănându-şi amintirile, a scris: „Dacă pentru Iacob, Betelul,
locul unde a văzut scara cerului, a rămas de neuitat, dacă pentru femeia
samariteancă, locul de la fântâna lui Iacob, unde L-a întâlnit pe Domnul, a
rămas de neuitat, tot aşa pentru fratele Vasile Chişa, înălţimea podului de
peste Dunăre a rămas de neuitat". Fără amvon şi fără să fie într-o clădire
frumoasă, fără cor, fără orgă şi fără un program bine pregătit, fratele Radu
i-a vestit Evanghelia şi Chişa a ajuns să cunoască şi să primească mântuirea
scumpă a lui Dumnezeu. Tot acolo pe înălţimea podului, el a învăţat să cânte
laudele Domnului.
Radu a
scris acasă la Pecica despre posibilităţile de lucru la Cernavodă şi curând
alţi cinci baptişti români au sosit la Cernavodă. Ei au fost: Vasile Brad, Ion
Lăudan, Mita Chevereşan, Alexa Chevereşan, toţi din Pecica, şi Maxa Comloşan
din Arad Micălaca. Vasile Brad şi Maxa Comloşan erau cumnaţi cu fratele Radu.
Acum, au închiriat o casă şi au început să aibă servicii de închinăciune la
Cernavodă. Aceasta a fost prima biserică baptistă română pe pământul Dobrogei.
Fratele Radu, deşi încă nu avea 20 de ani, a devenit predicatorul acelei
biserici şi în fiecare duminică
aveau un grup de săteni ce veneau să asculte Evanghelia. Toţi cântau cu multă înflăcărare
şi se simţeau bine împreună. Câteva persoane s-au predat Domnului. Întrucât
fratele Radu nu era ordinat, a scris fratelui Mihai Muntean, care era păstorul
bisericii baptiste române din Ketegyhaza, Ungaria, să vină la Cernavodă pentru
săvârşirea botezului nou-testamental. Acesta a venit şi în anul 1903, a săvârşit
botezul în apele Dunării. Nu ştim precis câţi au fost botezaţi, dar avem unele
nume înscrise pe răbojul istoriei: Vasile Chişa, soţia lui, Sofia Chişa, N.
Teodorescu. Mihai Cenădan şi alţii. După botez, fratele Munteanu a mai rămas câteva
zile la Cernavodă pentru servicii de evanghelizare. Seară de seară, grupul de
fraţi a fost harnic şi a adus pe alţii la ascultarea Evangheliei. Cei proaspăt
convertiţi au avut de îndurat multă batjocură, întrucât au părăsit păcatul şi
stricăciunea. Li se spunea că s-au rătăcit, că „şi-au părăsit legea", dar
ei ştiau că au părăsit înjurăturile, fumatul, beţiile, dansurile,
destrăbălările; ştiau că s-au rătăcit de la un creştinism formal la unul
adevărat, s-au rătăcit de la calea păcatului la calea Domnului. De aceea,
batjocura nu i-a doborât, ci au purtat-o cu bucurie, căci citeau în Evanghelie
cuvintele Domnului Isus: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă
vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate
împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă...” (Evanghelia după Matei 5:11-12).
Ba din
contră, batjocura a devenit folositoare. Ea a stârnit curiozitatea la unii,
care acum veneau la casa de rugăciune să vadă cine sunt pocăiţii, şi dragostea
fierbinte de la început a cucerit şi pe alţii.
Între
timp, un dogar din Munţii Apuseni, de la Vidra, numit Andrei Morari, s-a mutat
la Cernavodă. El, ca şi alţii, a mers la biserica baptistă, a ascultat
Evanghelia, a crezut-o şi s-a predat Domnului. Cum meseria lui de reparat
butoaie îl făcea să umble prin satele din jur, Andrei avea întotdeauna cu el Noul Testament şi predica oamenilor
pocăinţa şi iertarea păcatelor prin credinţa în sângele Domnului Isus Cristos.
Curând, biserica din Cernavodă a avut alţi candidaţi pentru botez. Din nou l-au
chemat pe fratele Mihai Munteanu. El şi-a luat paşaportul, a trecut graniţa în
România şi s-a oprit la Cernavodă. Acolo a săvârşit al doilea botez. Acum,
biserica a ajuns la 30 de membri.
La locul
de muncă, fratele Radu lucra cu nişte oameni din Jegălia, cărora la fel le-a
vestit Evanghelia. Unul din ei, Şerban Ioan l-a rugat să-i facă rost de o
Biblie. Fratele Radu a mers de mai multe ori la casa lui N. Teodorescu la
Jegălia şi chiar după mulţi ani îşi amintea şi istorisea cum în timp ce ei cântau
şi se rugau înăuntru, sătenii s-au adunat afară şi, în bătaie de joc, le-au
legat uşa, ca să nu poată ieşi din casă. Altădată, au făcut un foc mare şi au
silit pe credincioşi să sară prin el.
Dumnezeu,
în dragostea Lui, mereu deschidea fratelui Radu noi oportunităţi de vestire a
Evangheliei. Într-o zi de iarnă geroasă, când nu se putea lucra la vopsirea
podului, Petre Irini, un locuitor din Răbăgeni, venind la Cernavodă, l-a
vizitat pe fratele Radu. Din vorbă în vorbă, i-a spus că în timpul iernii, ei
merg în delta Dunării la tăiat stuf. Numaidecât fratele Radu a întrezărit o
nouă ocazie să vorbească multora despre dragostea lui Dumnezeu. De aceea, chiar
în acea zi, a plecat cu Petre Irini la Răbăgeni. Seara, casa lui Petre a fost
ticsită de săteni care au venit să audă ceva din Evanghelie. Au fost adunaţi atât
de mulţi, încât au trebuit să deschidă ferestrele, căci nu mai aveau oxigen şi
era să se stingă lampa cu petrol. În timp ce tânărul Radu predica Evanghelia,
la cârciuma satului, care în seara aceea era aproape goală, cârciumarul cu
preotul satului şi cu perceptorul erau agitaţi. Ei au chemat pe câţiva tineri
cărora le plăcea băutura şi le-au promis că le dau două găleţi de vin, dacă îl
bat pe fratele Radu. Dumnezeu a fost în control şi l-a ferit de bătaie. În acea seară, s-a pocăit Ştefan Tipşa, unul dintre cei
mai mari bătăuşi ai satului. Convertirea acestuia a uimit tot satul, căci omul
acesta care înjura de te apuca groaza, acum a devenit ca un miel. Schimbarea
lui a fost izbitoare. Vătaful bătăuşilor trimişi de preot s-a pocăit. Tot în
acea seară, s-a pocăit şi Nicolae Baban, tatăl lui Dumitru Baban, care mai târziu
a devenit păstorul bisericii baptiste din Constanţa. Dacă n-ar fi fost trimişi
de preot, ei n-ar fi fost acolo în acea seară, dar, fiind trimişi, s-au dus şi
au zis că întâi ascultă ce spune, apoi sar asupra lui şi îi trag o mamă de
bătaie, soră cu moartea. Auzind însă Evanghelia predicată simplu, pe înţelesul
tuturor, vătaful şi-a dat seama de păcatele sale care erau multe, a izbucnit în
plâns şi alţi tineri la fel. Ei au mărturisit cum au fost trimişi. Acum,
alături de cel pe care au venit să-l bată, au îngenuncheat, au cerut iertare
Domnului şi au promis că Îl vor sluji pe Domnul toată viaţa. Ce minunat
Dumnezeu avem!
Tot pe
acea vreme, s-a pocăit şi Ana Suciu. Ea a suferit multe bătăi de la soţul ei
care a fost mare împotrivitor. A ameninţat-o chiar cu moartea, dar ea a rămas
statornică. Viaţa ei frumoasă, răbdarea şi dragostea ei l-au biruit şi pe el. Într-o
zi, a îngenuncheat şi el, a strigat după mila Domnului şi s-a pocăit.
Odată
fraţii Taşcă s-au dus să predice Evanghelia în comuna Aliman, dar au fost
arestaţi şi duşi sub escortă la Medgidia. Acolo, au fost bătuţi rău la tălpile
picioarelor şi peste tot, încât erau numai vânătăi. Când au scăpat, s-au
bucurat că au fost învredniciţi să sufere pentru Mântuitorul lor. Grelele
dureri nu au stins, ci au înflăcărat râvna lor de a vesti Evanghelia. Ei ştiau
că jertfa Domnului Isus, uneori, trebuie vestită prin jertfire proprie.
Radu
Taşcă a vizitat de mai multe ori comuna Arabagii. Sora Cristina Taşcă, mama
fraţilor Taşcă, chiar a locuit pentru o vreme în acea comună. Serviciile de închinăciune
le ţineau în casa lui Petre Crişan. În 1903, toată vara fraţii Taşcă şi Maxa au
lucrat la Arabagii. Acolo s-au convertit cinci suflete. Fratele Radu
istoriseşte că acolo a ajuns în pericol de moarte, dar a scăpat ca printr-o
minune. Nu ne dă însă amănunte. Puţin mai târziu, în octombrie, au fost scoşi
din sat şi purtaţi de jandarmi, din post în post, până la Enijes. La Arabagii
au rămas vreo cinci suflete hotărâte să-L urmeze pe Domnul. Aceştia au fost
chemaţi la primărie, au fost anchetaţi şi ameninţaţi că li se confiscă pământul,
dacă continuă să fie pocăiţi. Credincioşia lor însă, a înfruntat toate
ameninţările.
Fratele
Radu a mai înfiinţat biserici baptiste la Caramat în casa lui Nicolae Petrescu,
la Coceamac şi la Capunar. Odată, când a fost la Caramat cu Andrei Morari, au
fost arestaţi de jandarmi, duşi la postul de jandarmi din Guzun, unde au
căpătat o bătaie zdravănă, apoi au fost trimişi la Legiunea de jandarmi din
Cernavodă.
Prin
anul 1904, au auzit că la Silistra, oraş ce aparţinea Bulgariei, ar exista o
familie de credincioşi baptişti români. Deşi nu aveau numele, nici adresa
acelei familii, Radu s-a hotărât să plece cu doi-trei fraţi să-i găsească. După
ce au ajuns în oraş, au mers pe o stradă, pe alta şi au tot întrebat dacă ştiu
unde stă o familie de pocăiţi. Nimeni nu ştia, căci acolo nici nu auziseră de
pocăiţi. După multă căutare zadarnică, s-au gândit să plece în comuna vecină,
la Corpunar, căci şi acolo erau mulţi români, şi să le vestească acelora
Evanghelia. După ce au ieşit din oraşul Silistra, fratele Radu a zis că e bine
să îngenuncheze şi să se roage Domnului ca să-i îndrumeze. Curios, pe când erau
pe genunchi, deci nu-şi terminaseră rugăciunea, pe şosea a venit o căruţă cu un
cal. Omul din căruţă îi văzuse îngenuncheaţi şi când a ajuns în dreptul lor, a
oprit calul şi a strigat: „O, fraţii mei! Şi eu sunt credincios, sunt fratele
vostru în Cristos". Fraţii s-au ridicat de pe genunchi şi au venit la
căruţă. Domnul le-a dat răspuns mult mai degrabă decât ei au bănuit. Omul s-a
prezentat că îl cheamă Toni şi că
e pocăit. El era omul pe care îl căutau. Acum au îngenuncheat iarăşi şi cu
toţii au mulţumit Domnului că El a făcut să se întâlnească. Dacă nu ar fi fost
pe genunchi, puteau trece unii pe lângă alţii, căci nu se cunoşteau. Minunat
lucrează Dumnezeu! S-au urcat în căruţă şi s-au întors înapoi în Silistra. Când
au ajuns la poarta casei, soţia a ieşit să deschidă poarta şi s-a uitat mirată
la cei din căruţă, dar fratele Toni i-a strigat: „Femeie, să ştii şi tu cu cine
m-am întâlnit pe drum! Cu îngerii lui Dumnezeu!" Acolo au petrecut câteva
zile de bucurie şi vestire a Cuvântului Sfânt, apoi s-au întors la Cernavodă.
Nu sclipeşte în viaţa acestor oameni dragostea lui Dumnezeu? Nu se cunoşteau,
dar se îmbrăţişau cu toată căldura.
După o
perioadă de timp de la pocăinţa lui Andrei Morari, Duhul Domnului a trezit în
el dorinţa să spună de mântuire şi fratelui său ce trăia în Bulgaria. Cum el încă
nu cunoştea bine Biblia, l-a rugat pe fratele Radu să-l însoţească. Fără să
stea mult pe gânduri, acesta a acceptat. Astfel, au luat un vaporaş de la
Cernavodă la Turtucaia şi după opt ore au ajuns la destinaţie. Turtucaia a fost
cel dintâi loc din Cadrilater, unde s-au pocăit câţiva români şi au căutat să
trăiască în conformitate cu învăţătura Cuvântului Sfânt.
Întâlnirea
dintre cei doi fraţi Morari a fost plină de căldura dragostei. Fratele Andrei a
spus fratelui său cum el, după ce a auzit Evanghelia, şi-a dat seama că e
păcătos, că merge spre iad. I-a împărtăşit cum a fost frământat în sufletul lui
din pricina aceasta, cum într-o zi a pus capăt trăirii în păcat, s-a pocăit înaintea
lui Dumnezeu şi cum apoi a primit pacea sufletului. Pentru celălalt toate
acestea au fost o mare surpriză şi era curios să ştie toate amănuntele. Atunci
fratele Radu a luat Biblia pe care o avea totdeauna cu el, a deschis-o şi i-a
arătat că mântuirea, iertarea păcatelor se poate primi prin credinţă în jertfa
Domnului Isus, care a murit în locul nostru al tuturor. Cu o seamă de texte, i-a vorbit despre bogăţia harului lui
Dumnezeu, cum orice păcătos, fără să merite, poate primi mântuirea sufletului,
dacă se pocăieşte şi părăseşte păcatul. Apoi, i-a citit alte texte care arată
că Dumnezeu schimbă viaţa celui care se predă în mâinile Sale. Au discutat
aproape toată noaptea, iar dimineaţa în zori au plecat din nou la drum. Ca să
facă puţină economie, căci amândoi erau săraci, au luat-o pe jos până la
Silistra, cale de vreo 16 ore, iar de acolo au luat vaporul la Cernavodă. Erau
frânţi de oboseală, dar bucuroşi că au putut împărtăşi vestea Evangheliei unui
suflet în Bulgaria.
Aşa tânărul
Radu a aflat că pe pământul Bulgariei trăiau, pe acea vreme, cam un sfert de
milion de români. Ei erau stabiliţi acolo de pe vremea împărăţiei
româno-bulgare din anul 1186 sub fraţii Asaneşti. Sunt acolo comune întregi de
români. Aşezări mai compacte se află între Plevna şi Samovit, în zona
Rusciucului, în Cadrilater, în jurul Sofiei şi în Macedonia.
Gândul
că şi aceşti români au nevoie de mântuire a început să-l frământe pe fratele
Radu. Deşi nu avea nici o pregătire teologică, deşi nu a stăruit nimeni de el
să caute acele localităţi şi deşi nu era nici o societate misionară sau o
biserică să-i asigure măcar cheltuielile de drum, dacă nu şi întreţinerea, el a
fost atins cu cărbunele aprins de pe altar, ca şi Isaia, şi nu putea să facă
altceva decât să plece. Dragostea pentru cei din neamul lui aflaţi pe alte
meleaguri şi despre care era convins că au nevoie de mântuire, l-a făcut să
treacă graniţa şi să meargă, din loc în loc, apostoleşte, să le vestească
Evanghelia. Aceasta a fost în anul 1904. Fiindcă era tinerel, având doar 20 de
ani, l-a rugat insistent pe cumnatul său Vasile Brad, tatăl sorei Lidia
Andrişan din Riverside, California, să meargă cu el. Au luat vaporul de la
Cernavodă la Samovit, apoi au mers cu trenul la Martoviţa, o comună cu mulţi
români. Acolo, între românii ce trăiau separat de bulgari în casele de pe deal, fratele Radu a întâlnit pe unii care erau
din părţile Aradului. Aceasta i-a dat un bun prilej să se împrietenească cu ei
şi să le vestească Evanghelia. I-a învăţat mai multe cântări frumoase spre
slava Domnului, pe care românii le cântau cu toată bucuria. După câteva săptămâni
de evanghelizare, un număr frumos de suflete şi-au mărturisit credinţa lor în
Cristos Domnul ca Mântuitor personal şi au fost botezaţi. Ei au format la
Martoviţa prima biserică baptistă română pe pământul Bulgariei.
Pentru
că Plevna, locul sângeroaselor lupte din 1877, era aproape de Martoviţa, Radu
s-a dus să viziteze reduta unde Walter Mărăcineanu a murit în fruntea
batalionului său. Apoi la Griviţa a vizitat locul în care în vreo 15 movile sunt
îngropaţi eroii români.
În
călătoriile lui prin Bulgaria, în fiecare sat unde întâlnea români, el le
vorbea despre dragostea lui Dumnezeu, care a dat pe singurul Său Fiu, pe
Domnul Isus Cristos, pentru ca noi cei păcătoşi să putem fi mântuiţi. Domnul a
binecuvântat lucrarea sa care a fost destul de grea, dar a văzut pe mulţi întorcându-se
la Dumnezeu.
După
cinci ani de lucru misionar în România şi Bulgaria, în 1907, Radu Taşcă s-a întors
acasă la Pecica, în Austro-Ungaria. El dorea să studieze teologia, ca să poată
face mai bine lucrarea de salvare a păcătoşilor. Astfel, s-a înscris la
Seminarul Teologic Baptist din Budapesta. După patru ani de studii, el a fost
primul teolog baptist român.
În anul
1911, a fost ales ca păstor al bisericii baptiste din Pecica. Dar în vara
acelui an a simţit din nou imboldul să meargă în misiune, de data aceasta însă
la românii din Macedonia. Pe acea vreme, acolo se află un milion de aromâni.
Dialectul lor e puţin diferit de al nostru şi e numit „limba ţânţărească".
După ce a trecut cu trenul prin Iugoslavia şi Bulgaria, a ajuns la Salonic în
Grecia, care e capitala Macedoniei. Noaptea a petrecut-o la Hotelul Telegraf.
Când a coborât dimineaţa în curtea hotelului, nişte macedoneni l-au privit şi i-au zis zâmbind: „Domnule, pe
dumneata nu te cunosc ţânţarii noştri". El era deosebit ca îmbrăcăminte şi
puţin ca vorbire. De aici, au început discuţiile. Fratele Radu era om modest,
avea o vorbire blândă, o faţă senină, o fire îndrăzneaţă care îl ajuta să intre
în vorbă cu toţi cei pe care îi întâlnea. Şi avea o minte ascuţită care imediat
prezenta dovezi zdrobitoare de păcătoşenia oamenilor, de urgenta lor nevoie de
mântuire şi de oferirea ei prin Evanghelie.
Fratele
Radu nu ştia unde a fost casa lui Iason în care a fost găzduit apostolul Pavel
(Faptele Apostolilor 17:5), dar era conştient că a ajuns să calce pe urmele
lui. Acolo, Domnul a deschis inima unui croitor, Gheorghe Ciohagi, care a
părăsit plăcerile şi păcătoşenia lumii şi s-a predat Domnului. Viaţa lui nouă a
ajuns să fie cunoscută de toţi ceilalţi.
Pe
atunci, în Macedonia erau multe orăşele şi sate cu populaţie de aromâni. Iată o
mică statistică dată de fratele Radu: Măgurova avea 5.000, Metova 3.000, Milia
2.000, Băiaşa 2.000, Turca 3.000, Biata 4.000, Clisura 8.000, Neveosta 4.000,
Mezova 15.000. În provincia Bitolia erau vreo 60 de sate româneşti.
Sub
păstoria fratelui Radu Taşcă, biserica din Pecica a fost înfloritoare. La
terminarea primului război mondial, în 1919, fratele Radu a fost chemat ca
păstor al bisericii baptiste din Curtici, care pe acea vreme era cea mai mare
biserică baptistă din România. În anul 1920, a mai făcut o călătorie misionară
prin Dobrogea, pe la bisericile înfiinţate de el. În vara anului 1925, îmi
aduc aminte că tata ne-a luat pe Alexa şi pe mine la Curtici, la o mare
serbare. În august 1925, fratele Radu Taşcă a fost chemat ca păstor la a treia
biserică baptistă din Detroit, Statele Unite. Aici a activat până la sfârşitul
vieţii sale.
La
primul Congres al baptiştilor români, ţinut după unire, la Buteni, judeţul
Arad, fratele Radu a prezentat congresului
un raport misionar intitulat „Dobrogea şi Cristos". El a căutat să
trezească în toţi spiritul misionar faţă de lucrarea din Dobrogea. Radu Taşcă a
fost şi un bun poet. Pentru fiecare ocazie, scotea câte ceva, aşa cum spunea el
„din taşca lui Radu".
În vara
anului 1925, îmi aduc aminte că tata ne-a luat pe Alexa şi pe mine şi am fost
la Curtici, la o mare serbare. În august 1925, fratele Radu Taşcă a fost chemat
ca păstor la a treia biserică baptistă din Detroit, Statele Unite ale Americi.
Aici, a activat până la sfârşitul vieţii sale.
Pe lângă
lucrarea din biserica sa din Detroit, el a căutat să ajute şi biserica baptistă
română din Windsor, Canada. Acolo a ţinut ultima sa predică pe data de 24 iunie
1962. După două zile, la 26 iunie 1962, fratele Radu Taşcă a fost chemat la
odihna binecuvântată în Patria promisă.