Lumini peste veacuri > Vol. II > 20. Rachela Saint


CAPITOLUL 20
RACHELA SAINT

Pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu, toată operaţia „Auca" şi căderea celor cinci misionari răpuşi de săgeţile şi suliţele celor din tribul Auca, pare un faliment. Dar Dumnezeul nostru e minunat în toate planurile Sale. El îngăduie unora să treacă prin încercări, prin suferinţe şi chiar martiraj spre a-şi dovedi deplina lor ascultare şi eroismul lor, ca să poată să le dea o mare răsplătire şi să dovedească lumii ce fel de copii are El. El dă o dreaptă răsplătire, nu aşa mult după numărul de snopi adunaţi, ci după credincioşia cu care oamenii şi-au făcut lucrarea. Pe de altă parte, noi avem nevoie de pilda altora, care, chiar în condiţii nespus de grele, chiar cu riscul vieţii, au fost gata totuşi să ducă vestea mântuirii. Nu te îmboldeşte oare exemplul lor să duci şi tu Evanghelia măcar la fraţii tăi români din altă localitate sau din alt judeţ?

Slavă Domnului pentru căile Sale minunate! Azi, cea mai mare parte din tribul Auca este la picioarele Domnului. Ucigaşii celor 5 misionari s-au pocăit. Unii au devenit predicatori ai Evangheliei în tribul lor, alţii dintre ei au devenit misionari la alte triburi şi au fost omorâţi, aşa cum ei au omorât pe cei 5 misionari înainte de pocăinţa lor.

Mesajul Evangheliei are puterea şi azi să schimbe chiar pe cei mai fioroşi şi cruzi oameni. Nu are importanţă ce zic ateii despre Biblie, căci ea îşi dovedeşte vitalitatea, forţa şi divinitatea ei. În multe rânduri, chiar atei au căzut pe genunchi, şi-au recunoscut vina lor faţă de Dumnezeu şi s-au pocăit. Am botezat o seamă şi din aceştia. Cuvântul sfânt e viu şi lucrător. Important e faptul că uneori ce nu pot face bărbaţii, Dumnezeu găseşte cu cale să facă prin femei. De ce? Probabil că în neputinţe să-şi arate mai bine puterea Sa. Fioroşii din tribul Auca au fost aduşi la pocăinţă prin femei credincioase. Relatarea de mai jos vă va face să înţelegeţi că şi voi puteţi face lucrarea aceasta. O, de v-ar aprinde Dumnezeu cu jarul dragostei faţă de toţi cei ce se zbat în păcate şi merg grăbiţi spre iad! Ei trebuie salvaţi! Eu mă rog pentru aceasta.

Rachela Saint s-a născut şi a crescut în zona New Jersey, Statele Unite. Ea a fost sora pilotului Nate Saint, care ducea cu avionul daruri tribului Auca şi a murit străpuns de suliţe şi săgeţi pe plaja râului Curaray.

În vara anului 1948, Rachela a părăsit oraşul New Jersey şi s-a dus să urmeze cursurile de vară la Institutul Ling­vistic de pe lângă Universitatea Norman din Oklahoma. Era un curs special pentru câteva sute de filologi, angajaţi ca traducători ai Bibliei de Societatea Wycliffe. Această organizaţie căuta să traducă Biblia în limba unor popoare şi triburi ce încă nu o aveau. Filologii urmau să meargă la popoare ce nu aveau un limbaj scris. Deci, ei trebuiau să trăiască în mijlocul acelui popor, să înveţe limba, să-i elaboreze gramatica după toate regulile ştiinţifice, să pună graiul în scris şi apoi să facă traducerea Bibliei în acea limbă. Acesta era un curs intensiv de unsprezece săptă­mâni, pentru învăţarea regulilor de bază, iar la terminare urmau să aleagă la care popor doresc să meargă.

Rachela simţise chemarea Domnului să lucreze pentru aşa ceva. Textul din Romani 15.21: „Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea, şi cei ce n-auziseră de El, Îl vor cunoaşte", a întărit chemarea ei să lucreze la traducerea Bibliei, pentru ca cei ce nu auziseră despre Domnul, să-L poată cunoaşte.

După terminarea cursului a plecat în jungla din sudul Mexicului. Trecerea de la viaţa de belşug, de confort, de viaţă civilizată, la forma de viaţă primitivă, la starea de sălbăticie, la pericolele din junglă nu a fost uşoară. Acolo a avut de-a face cu indienii Lacandon, unul din cele mai înapoiate triburi din America de Nord.

În 1949, Rachela şi-a făcut bagajul, şi-a luat rămas bun de la acel trib şi a plecat în Peru, America de Sud. În drum s-a oprit la fratele ei Nate, care lucra ca misionar în jungla răsăriteană din Ecuador. El i-a împărtăşit despre greutăţile din junglă şi despre triburile de acolo. I-a pomenit de tribul Auca că sunt cei mai fioroşi, la care încă nici un misionar n-a putut pătrunde cu Evanghelia. Nate îi spunea că nu îndrăzneşte nici cu avionul să zboare pe deasupra tribului Auca, căci nu ar vrea ca la o aterizare forţată acolo, să fie străpuns de săgeţile lor. Atunci nu se gândea că mai târziu va face nu o aterizare forţată, ci una voluntară, gata să-şi dea viaţa pentru acel trib fioros.

Rachela atunci a auzit prima dată de sălbaticii din tribul Auca şi inima ei a avut o tresărire că acolo ar trebui ea să lucreze, dar acum mergea la indienii din Peru.

Ajunsă în Peru, ei i s-a repartizat să lucreze cu indienii Piro. Acolo, o altă misionară, Estera Matteson începuse deja stagiile iniţiale ale traducerii Bibliei. Deci, aceştia nu erau un popor la care încă nu a ajuns Biblia, aşa cum dorea ea.

Două misionare, Doris Cox şi Loreta Anderson din Peru, care lucrau cu indienii Şapras, nişte vânători de capete, după mai mulţi ani de muncă, urmau să plece în concediu. Ele au învăţat limba tribului şi au tradus unele porţiuni din Biblie. Aceste porţiuni le citeau lui Tariri, şeful vânătorilor de capete şi altora. Rachela Saint s-a oferit să înlocuiască pe Loreta pe timpul concediului. Apoi, după ce s-a reîntors Loreta, a plecat Doris şi Rachela a înlocuit-o şi pe ea. În timpul acesta, Rachela a învăţat limba lor şi împărtăşea mesajul sfânt şefului Tariri şi poporului său. Tariri nu a fost gata dintr-o dată să-şi lase practicile sale brutale, căci zicea că atunci nu-l mai ascultă supuşii săi. El era o figură impunătoare, mai ales când era împodobit cu coroana sa de pene colorate şi cu suliţa sa în mână. Mai târziu, el făcuse cadou o aşa coroană de pene sorei Rachela.

După doi ani şi jumătate, primind o vacanţă, ea s-a dus din nou în Ecuador să-şi viziteze fratele, pe Nate Saint şi pe Maria, soţia acestuia. Acolo a auzit mai mult despre tribul Auca, care tocmai atacase şi masacrase pe mai mulţi ce locuiau la hotarul teritoriului său. Printre cei atacaţi au fost şi cei ce formau personalul lui Shell Oil Company, care făceau prospecţiuni la Shell Mera, lângă tribul Auca. Din cauza aceasta, Shell a părăsit prospecţiunile şi clădirile din acel loc. În perioada aceasta, un inginer de la Shell a istori­sit Rachelei zguduitoarele atrocităţi săvârşite de sălbaticii Auca. Cineva îşi lăsase acolo chiar coroana de pene de pe cap şi inginerul o arătă Rachelei. Ea o examina; era întoc­mai ca a şefului Tariri din Peru. În timpul acestui concediu, convingerea ei s-a întărit tot mai mult că ea trebuie să lucreze cu acest trib la care încă nu a ajuns Evanghelia.

Reîntoarsă în Peru, ea se gândea cum ar putea să lucreze pentru Auca, fiindcă Societatea Wycliffe nu lucra nimic pentru Ecuador. Aceste frământări lăuntrice nu le-a împărtăşit decât unui frate păstor din Peru, pe care îl cunoştea ca pe un om al lui Dumnezeu. Acesta i-a promis că se va ruga pentru chemarea ei şi ea a promis de asemenea că se va ruga intens pentru aceasta. De fapt, ea considera că şi timpul acesta petrecut cu tribul Şapras e doar o vreme rânduită de Dumnezeu ca introducere şi familiarizare a ei cu aceşti indieni, confraţi ai celor din tri­bul Auca, după cum arăta coroana de pene colorate, şi se gândea că probabil şi limba lor trebuie să fie asemănătoare. Deci, să aparţină aceleiaşi familii lingvistice.

Odată a vizitat alte două misionare vecine care lucrau cu indienii Zaparo, ce trăiau în pădurile de la graniţa cu Ecuadorul. Ele au întrebat-o pe sora Rachela dacă inten­ţionează să rămână cu tribul Şapras sau care îi sunt planuri­le de viitor. Ea le-a răspuns că ar vrea să lucreze cu tribul Auca. Ele au strâns din umeri şi au spus că Societatea Wycliffe nu lucrează în Ecuador. „Eu nu ştiu cum - a răspuns sora Rachela - dar ştiu că Dumnezeu va deschide o cale". În timp ce luau masa, au fost întrerupte de un anunţ, dat de directorul Societăţii Wycliffe, care spunea că ambasadorul Ecuadorului a invitat Societatea Wycliffe să lucreze şi în Ecuador. Deci, aveau nevoie de filologi care să se mute din Peru în Ecuador. Aceasta a umplut-o pe Rachela de bucurie.

Când Rachela a sosit în Ecuador, a aflat că pe moşia unuia numit Don Carlos Sevila, în Oriente, se află o fată refugiată din tribul Auca, ce lucra pe plantaţiile lui. Întrucât nu era altă posibilitate de a intra în trib spre a învăţa limba lor, ea s-a gândit să încerce să înveţe limba cu fata aceasta. A vorbit cu Sevila care s-a arătat dispus să dea voie fetei să facă aceasta. Supusă unui test, Rachela a constatat că fata nu vorbea limba auca pură, căci ea fusese doar luată ca prizonieră de tribul Auca şi a trăit acolo doar câţiva ani. Atunci Sevila i-a spus că pe altă moşie, la Hacienda Ila, are o fată numită Dayuma, care cu câţiva ani în urmă a fugit din tribul Auca, fiindcă tatăl ei fusese omorât şi de frică să nu fie omorâtă şi ea, a părăsit pădurea şi lucra acolo pe moşie.

De la Sevila, Rachela cu alţi filologi traducători ai Bibliei a plecat într-o audienţă la preşedintele Ecuadoru­lui, Velazco Ibarra, unde Cameron Townsend, directorul Societăţii Wycliffe, urma să prezinte grupul de misionari traducători. Cum Rachela nu avea o pălărioară potrivită pentru o aşa ocazie, tot grupul a fost de părere ca ea să poarte coroana de pene primită de la şeful vânătorilor de capete. Ea totuşi a schimbat-o puţin, adăugându-i o voaletă şi a pus-o pe cap. Directorul a prezentat-o ca misionară pentru tribul Auca. Preşedintele, mirat, a privit-o şi i-a zis: „Ce, te aştepţi să lucrezi cu Auca? Până acum nici un alt alb nu a reuşit să pătrundă în tribul lor şi să scape cu viaţă. Chiar intenţionezi să mergi la ei, domnişoară?" - „Da, a răspuns Rachela, cred că Dumnezeu îmi va deschide o cale!"

Hacienda Ila e de partea vestică a tribului Auca, despărţită de el prin câteva şiruri de munţi cu păduri virgine. Rachela a primit o cameră la etaj în clădirea ca un castel a lui Don Carlos. Aici Rachela a studiat cu Dayuma limba tribului Auca. Presupunerea ei că limba auca trebuie să fie înrudită cu limba tribului Şapras din Peru, care era doar într-o altă prelungire a junglei, a fost cu totul îndrep­tăţită. Don Carlos Sevila mereu povestea de groaznicele atacuri date de Auca, căci el însuşi a fost atacat cu săgeţi, că una i s-a înfipt adânc în carne, dar a scăpat cu viaţă. Toate aceste relatări ar fi avut darul s-o înspăimânte pe Rachela, dar ea cu atât mai mult vedea marea nevoie a acestora de Evanghelie, căci numai Evanghelia era singurul leac pentru ferocitatea lor.

La început, Dayuma a fost foarte închisă, nu voia să vorbească. Ea fusese căsătorită şi a avut doi copii, dar soţul şi un copil au murit într-o molimă de gripă. Ea era amărâtă şi nu vorbea. Prin semne, Rachela căuta să se împrietenească cu ea. Într-o zi, i-a arătat fotografii făcute cu Tariri, în ţinuta lui de şef. Imediat Dayuma a strigat: „Auca! Auca!" Cadrul de junglă, maimuţele în copaci, suliţa, săgeţile, părul lung, coroana de pene colorate pe cap, totul era ca la tribul Auca, doar că fotografiile nu erau făcute în Ecuador, ci în Peru şi Tariri avea îmbrăcăminte, pe când cei din Auca umblau în costumul lui Adam. Din ziua aceea au început să discute împreună şi să coopereze la studierea limbii tribului Auca. Zi de zi, Rachela îşi îmbogăţea vocabularul. Cu cât putea comunica mai mult cu Dayuma, cu atât aceasta îi istorisea de plăcerea de a omorî a celor din tribul ei. Uneori Dayuma venea de la lucru seara, mânca, apoi urca scara la Rachela şi, la lumina unei lămpi slabe cu petrol, stăteau de vorbă. Atunci îşi povestea amintirile din copilărie, iar Rachela nota toate cuvintele noi auzite şi îşi nota sensul lor. Pronunţia în limba auca e cantabilă. Aceasta a îngreunat mult scrierea şi învăţarea limbii, dar Rachela avea multă perseverenţă în toată această muncă dificilă de a redacta scrierea şi gramatica limbii unui popor. În iunie 1955, Rachela a trebuit s-o părăsească pe Dayuma. Aceasta s-a întristat şi a întrebat-o dacă se reîntoarce. Rachela a răspuns: „Otyae imaenti pongiono" - adică „Am să vin iarăşi".

Datorită unei boli şi a unor piedici, Rachela nu s-a putut reîntoarce până la sfârşitul lui martie 1956. Asta era după omorârea celor cinci misionari de către tribul Auca. Între­barea ei era: „Oare o va găsi pe Dayuma? Oare ştie ea de omorârea lui Nate, fratele ei, şi a celorlalţi? Care va fi reacţia ei? Fotografiile luate la Palm Beach de misionari înainte de omorârea lor, îi vor da Dayumei ceva semne despre rudele ei pe care nu le-a văzut de nouă ani?"

După moartea lui Nate, Rachela a scris părinţilor ei: „Eu mă rog pentru voi doi ca Duhul Sfânt să vă mângâie. Eu am spus Domnului că sunt gata să fac orice sacrificiu, ca să pot ajunge la aceşti indieni. Acesta e primul lucru pe care El mi l-a cerut. Voi ştiţi că Nate mi-a fost scump, dar ne bucurăm că el e acum la Domnul. Facă Domnul să am privilegiul să merg la aceşti indieni să le traduc Cuvântul preţios al Domnului şi să văd secerişul celor cinci boabe de grâu căzute pe pământul tribului Auca".

Când s-a apropiat de castelul lui Sevila, Dayuma a văzut-o de departe, a alergat în calea ei şi i-a zis: „Ai venit, nu ai murit?" Toată istoria masacrării celor cinci misionari s-a ştiut la Hacienda Ila. Ziarele au publicat şi fotografiile. Dayuma a recunoscut pe femeia mai în vârstă, care fusese la ei înainte de masacru ca fiind mătuşa Mintaka, sora mamei ei. Bărbatul era o rudenie care a crescut în casa lor, iar fata i se părea că e însăşi sora ei mai mică, Gimari, care acum crescuse mare în cei nouă ani de când ea fugise din trib. Aceasta arăta că unii din familia ei încă mai erau în viaţă. Rachela avea şi o seamă de fotogra­fii cu case din tribul lor, luate din avion, pe care Dayuma le-a recunoscut imediat. Una era numită casa maimuţei, alta a papagalului. Faţa Dayumei s-a luminat de bucurie la vederea caselor unde a copilărit.

Din cauza publicităţii masacrului, tribul Auca a ajuns cunoscut în lume, iar fiindcă s-a aflat că Dayuma este din tribul acela, mereu era asaltată de ziarişti şi corespondenţi de reviste din toate părţile. Fiind mereu ocupată cu aceştia, lecţiile cu Rachela nu prea au progresat. Unii con­siderau că Rachela ar trebui să pătrundă cu Dayuma în trib, dar pe de altă parte, ea încă nu era destul de stăpână pe limba lor. Şi încă un lucru o reţinea: Dayuma nu era încă credincioasă, nu-L cunoştea pe Dumnezeu. Deci, nu credea că trebuie să facă încă pasul, dar se ruga intens pentru convertirea Dayumei şi ca Dumnezeu să-i deschidă uşa să ajungă la ei. Odată Dayuma a întrebat-o pe Rachela dacă nu îi este dor de mamă-sa şi nu se duce s-o vadă. Atunci Rachela i-a răspuns că întâi vrea să meargă la tribul Auca să vadă pe mama ei, dar se teme să nu fie şi ea stră­punsă cu lancea. La aceasta, Dayuma a zis: „Dacă vorbeşti limba lor nu te vor omorî". Acest răspuns a fost un nou imbold pentru intensificarea învăţării limbii.

Acum Rachela începuse să traducă porţiuni din Noul Testament în limba auca şi le citea Dayumei, care le repeta din memorie. În felul acesta, Dayuma a început să se familiarizeze cu viaţa Domnului Isus, cu minunile Lui, cu suferinţele, moartea şi învierea Lui. Ea a început să-L iubească pe Domnul Isus.

De Crăciunul anului 1956, Dayuma a primit învoirea de la Don Carlos Sevila să meargă cu Rachela în oraşul Quito, să petreacă sărbătoarea Naşterii Domnului Isus cu alţi misionari ai Societăţii Wycliffe. Era ceva cu totul nou pentru o fată ieşită din junglă, care nu văzuse niciodată oraşul. Acolo a întâlnit pe mulţi care credeau ca Rachela şi aceasta a făcut o puternică impresie asupra ei. Când s-au reîntors, ea a povestit tuturor despre ceea ce a văzut şi auzit acolo.

N-a trecut mult şi Don Carlos a fost invitat de directorul Societăţii Wycliffe să participe la un program de televiziu­ne, deoarece el cunoştea aşa de bine tribul Auca. La acest program trebuia să ia parte şi Rachela cu Dayuma. Datorită acestei invitaţii, Dayuma a primit mai mult timp liber ca s-o ajute pe Rachela să isprăvească studiul limbii auca. Apoi au primit un nou mesaj, că pentru programul de televiziune sunt invitate la studiourile din California. Rachelei i s-a părut că aşa ceva e prea mult pentru Dayuma. Se gândea că e ca şi cum ai duce-o pe planeta Marte. Ea crescuse în junglă şi trăise pe plantaţie, aşa că nu cunoştea viaţa din marile oraşe ale civilizaţiei. Totuşi, primise încredinţarea din partea Domnului că e spre binele lucrării şi a acceptat. Ce mult s-a mirat Dayuma când a zburat cu avionul peste apele oceanului. În viaţa ei, ea văzuse doar un râuleţ, iar acum vedea nesfârşitul apelor. Apoi potopul de lumini din Hollywoodul Californiei a uimit-o. Nu văzuse niciodată aşa jocuri de lumini. Nici pentru Rachela nu a fost cu nimic mai mic şocul în faţa camerelor de televiziune. Trebuia ca în program să facă traducerea unei porţiuni din Biblie în limba auca, iar Dayuma trebuia să confirme dacă e bine sau nu. Tot timpul ele trebuiau să vorbească în auca. Rachela credea că doar face o repetiţie. Era în seara de 5 iunie 1957. Au intrat pe scenă şi s-a dat startul. Scena reprezenta o junglă şi în timp ce Rachela şi Dayuma lucrau la traducerea Bibliei, deoda­tă a auzit vocea tatălui ei ce a apărut acolo. Emoţionată, Rachela a sărit, l-a îmbrăţişat, i-a prezentat pe Dayuma şi iată că a apărut şi Samuel, fratele ei mai mare, care era căpitan de aviaţie. Apoi, o prietenă din copilărie a venit s-o felicite pentru lucrarea pe care o face. La fel, Loreta Anderson, pe care o înlocuise în Peru, cu un alt misionar din Ecuador, care era însoţit de Don Carlos, au venit să-i strângă mâna. Şi uimirea cea mai mare a Rachelei a fost când a apărut Tariri, şeful vânătorilor de capete. Ea nu ştia nimic de aceste aranjamente; în emoţiile acestor întâlniri, ea uitase că e în faţa camerelor de televiziune. Totul a fost ceva spontan şi totul s-a desfăşurat aşa de rapid şi cu atâta naturaleţe. De la început, ea credea că e doar o mică repe­tiţie ca să se deprindă şi apoi vor da programul. Când s-a stopat însă şi i s-a spus că acesta a fost programul şi că a fost văzută de 30 milioane de telespectatori, ea a început să tremure de emoţie. Dar totul era terminat. Bucuria ei a fost mare, nu că a participat la un program de televiziune, ci că a întâlnit pe atâţia care îi erau scumpi. Şeful de trib Tariri era acum credincios şi a zburat din Peru special pentru acest eveniment.

Dayuma s-a bucurat nespus să-l întâlnească pe Tariri şi Tariri auzise despre ea. Prima lui întrebare a fost: „Cunoaşte Dayuma pe Domnul?" El a spus că s-a rugat mult pentru convertirea ei.

A doua seară, Dayuma a fost cuprinsă de o mare febră. Rachela întâlnise în holul hotelului pe un doctor şi când a venit şi a văzut cum ardea Dayuma, a fugit înapoi în hol să-l găsească pe acel doctor. Nu ştia că Dr. Ralph Byron era un eminent specialist în cancer şi directorul spitalului City of Hope din California. El era şi un bun credincios. Numaidecât a venit s-o consulte pe Dayuma. Prin Rachela ca interpretă, el a întrebat-o: „Te încrezi în Domnul Isus?" Răspunsul ei spontan a fost: „Da, şi mă gândesc la El şi ziua şi noaptea". Aceasta a fost prima mărturisire de credinţă a Dayumei.

În timpul vizitei lor în Statele Unite, Dr. Billy Graham avea o serie de evanghelizări la New York. Rut, soţia lui, a auzit despre programul lor la televiziune şi le-a invitat să ia parte într-o seară la evanghelizări. Rachela nu ştia cum să spună Dayumei că va fi mult popor şi că ea e solicitată să spună ceva din Biblie în limba auca. Cu câteva zile înainte însă, vizitaseră o mare fermă cu mii de curci, de care Dayuma s-a mirat mult. Astfel că a folosit comparaţia spunându-i că vor fi atâţia oameni câte curci au fost acolo. Dayuma a ales să le spună în auca învierea fiicei lui Iair, iar Rachela s-o traducă în engleză. Însuşi Billy Graham a fost adânc mişcat de această primă convertită din tribul Auca. Iar când s-a făcut apelul şi sute au trecut în faţă, Dayuma s-a mirat. Cum atâţia până acum nu au fost gata să-L iubească pe Domnul Isus? Ea credea că toţi albii ar trebui să-L iubească. Când au vizitat portul New York, au văzut un vas port-avion şi ea a întrebat cum acele albine de lemn (aşa numeau ei avioanele) pot să stea pe acea uriaşă canoe!?

Când a vizitat pe părinţii Rachelei şi ai lui Nate, Dayuma şi-a dat seama că ei nu au gând de răzbunare pentru omorârea fiului lor, aşa cum făceau cei din tribul Auca.

Din cauză că Dayuma luase o gripă cu febră foarte mare, precum şi datorită faptului că indienii nu au nici o rezistenţă la gripă, Rachelei i se părea că fata e aproape de moarte. De aceea, imediat a chemat telefonic pe un medic misionar din Peru, care a tratat pe mulţi indieni ce au suferit de gripă, şi acela i-a dat indicaţiile necesare. Gripa, cu toată medicaţia indicată, a ţintuit-o pe Dayuma la pat luni de zile. Astfel, în loc să se întoarcă într-o lună în Ecuador, au zăbovit mai bine de un an.

În timpul convalescenţei, Rachela a citit Dayumei în limba auca pocăinţa temnicerului din Filipi şi a famenului etiopian. Ea a fost foarte mişcată. S-a interesat de botez, căci era ceva nou pentru ea şi a spus că şi ea vrea să fie botezată. Atunci Rachela a făcut aranjamentele şi în ziua de 15 aprilie 1958, Dayuma a fost botezată de Dr. Edman la Wheaton. Dr. Edman, care era preşedintele lui Wheaton Colege, o cunoştea pe Dayuma, căci ea fusese în casa sa la Crăciun, pe când el era misionar în Peru.

În timpul acesta, două femei auca au ieşit din trib şi au ajuns la Elizabeth Elliot, soţia misionarului Jim Elliot, care fusese omorât în acel masacru. Ele o căutau pe Dayuma, dar aceasta se afla bolnavă în Statele Unite. Prin casetă cu mesaj în auca, Dayuma le-a îndemnat să rămână acolo până ce se poate reîntoarce. Le-a rugat să îi spună cine sunt. Când Dayuma a primit de la Elizabeth Elliot caseta cu veşti în auca de la cele două femei, a aflat că mătuşile ei Wiika şi Wiwa au fost străpunse cu lancea şi au murit, la fel Wawae, fratele ei, a fost omorât. Una a spus că pe ea o cheamă Maengamo. Ea este soţia lui Gikita, fratele mamei lui Dayuma, deci mătuşa ei. Pe cealaltă o chema Mintaka şi era sora mamei ei. Ele erau cumnate. Bucuria Dayumei a fost mare, căci amândouă îi erau mătuşi, dar mare i-a fost şi durerea pentru fratele ei şi mătuşile omorâte. Despre un alt frate al ei, Nampa, spuneau că a fost omorât de strânsoarea unui şarpe boa.

Într-o seară, Elizabeth Elliot le-a chemat la telefon pe Rachela şi Dayuma şi le-a spus că a arătat celor două femei auca fotografia cu bărbatul şi cele două femei auca ce veniseră la misionari pe plaja Palm Beach şi a aflat că femeia cea puţin mai în vârstă era Mintaka, ce se afla acum la ea, iar cealaltă mai tânăra era Gimari. Când a auzit Dayuma, imediat a strigat că aceea e sora ei, care la plecarea ei era copilă.

A urmat o altă casetă din care Dayuma a aflat veşti despre mama ei, despre Gimari şi Ana, surorile ei, că sunt în viaţă şi că cele două mătuşi au venit să vadă pe Dayuma, căci în trib se vorbea că albii au omorât-o şi au mâncat-o.

La sfârşitul lunii mai, Rachela şi cu Dayuma s-au putut reîntoarce în Ecuador, unde Dayuma şi-a întâlnit mătuşile. Erau doisprezece ani de când nu le mai văzuse. A fost o zi deosebită şi pentru ea şi pentru ele. Acum i-au dat amă­nunte despre masacrarea misionarilor. Au spus cum s-au bucurat de darurile primite, cum într-o zi Nampa, fratele Dayumei, le-a legat de frânghie un papagal împachetat în scoarţă de copac, că bărbatul care a vizitat cu Mintaka şi Gimari pe misionari e Naenkiwi, care a vrut să se căsăto­rească cu Gimari. Spuneau că s-au dus la ei să afle veşti despre Dayuma, că Gimari ar fi vrut să urce în avion să meargă în căutarea ei, dar că nu s-au putut înţelege cu misionarii, căci aceştia nu ştiau decât doar câteva cuvinte în limba auca. A doua zi, Naenkiwi a minţit că albii veniţi pe plajă ar fi vrut să-i omoare, dar Mintaka a strigat că el minte, căci albii s-au purtat bine cu ei. Gimari însă a spus şi ea că albii au vrut să-i omoare şi asta i-a înfuriat pe bărbaţi, care şi-au pregătit suliţele şi săgeţile şi au plecat spre plajă. Cei cinci ucigaşi ai misionarilor au fost: Kimo, Minkayi, Nimonga, Djuwi şi Gikita. Toate veştile acestea au îndurerat-o adânc pe Dayuma. Până acum înclina să se reîntoarcă în trib să le spună despre dragostea lui Dumne­zeu, dar după ce a ascultat toate veştile acestea, a spus că nu se mai întoarce şi a plâns mult.

A trecut un timp şi după multele insistenţe ale mătuşilor ei, Dayuma s-a lăsat înduplecată şi a consimţit să meargă cu ele. Nu ştia cum are să fie primită, dar repeta mereu că atunci când Păstorul îşi scoate oile, merge El înaintea lor. Astfel, şi-au făcut bagajele şi pe data de 2 septembrie au plecat în junglă.

Dayuma avea o dorinţă vie să facă cunoscută dragostea lui Dumnezeu tribului Auca şi să le spună ce frumoasă e noua ei viaţă trăită pentru Dumnezeu. Pe cele două mătuşi deja le învăţase să se roage. Odată Dayuma le vorbea despre plecarea sufletului în clipa morţii şi primirea lui în cer, după imaginaţia ei: În cer o voce a întrebat:

— Cine vine acum?

— E Maengamo.

— A fost ea o bună credincioasă?

— Dar tu cine eşti?

— Eu sunt Mintaka.

— Bine, intraţi, aici am pregătit o frumoasă colibă pentru voi.

După 27 zile, Dayuma cu Mintaka, Maengamo, o soţie a iui Naenkiwi cu copilaşul, trei fete şi doi băieţi au sosit la sediul misiunii de la Arajuno. Dayuma era în frunte. Cum au dat să intre, Dayuma a început să cânte: „Isus, ştiu, mă iubeşte, Biblia-mi spune mie...”. Ele au adus o invitaţie din partea tribului, ca Rachela Saint şi Elizabeth Elliot să meargă la ei; că ei deja construiesc o casă pentru ele.

Dayuma a istorisit cum a fost bine primită în trib, cum s-au adunat toate rudeniile să o vadă, cum mamă-sa a pregătit o masă bună pentru toţi, iar Dayuma a mâncat delicioasele mâncări ale junglei, cum stătea în hamac şi le povestea despre viaţa nouă, despre bucuriile ei de când a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu. Şi toţi erau numai ochi şi urechi. Unii au întrebat-o dacă n-a fost mâncată de albi, căci ei spuneau că albii sunt canibali. Ea a căutat să-i facă să înţeleagă că albii nu mănâncă oameni şi dovadă e ea însăşi. Le-a spus cum ea a fost primită de albi, cum i-au dat adăpost, mâncare şi îmbrăcăminte; că cei care Îl cunosc pe Dumnezeu sunt oameni buni, nu fac rău altora, nu omoară, ci îi ajută în toate felurile.

Apoi i-au povestit ei cum „albina de lemn" a zburat pe deasupra caselor lor şi le-a adus multe daruri şi cum atunci când au coborât la ei, unii au spus că au venit să-i omoare. De aceea, decât ei să fie omorâţi, mai bine s-au dus ei cu suliţele, i-au atacat prin surprindere şi i-au străpuns pe toţi. Unii din trib au fost de părere să nu-i omoare, dar ei, de frică, n-au mai ascultat de nimeni, ci i-au doborât. Unii au întrebat-o ce mănâncă albii, iar ea le-a spus că mâncarea lor e cu totul diferită. Le-a spus că locuiesc în case mari şi frumoase şi că ei însemnează totul pe hârtie, aşa cum cei din Auca fac unele semne pe coaja copacilor tineri. Ea le-a explicat că albii, care coborâseră cu „albina de lemn", voiau să facă semne pe hârtie cu ceea ce a spus Dumnezeu pentru poporul auca în limba lor. „Acum, spuneau ei, vezi, dacă noi n-am ştiut, noi le-am făcut rău, i-am omorât”.

Ea a spus că a învăţat din semnele Cuvântului lui Dum­nezeu cum să trăiască o viaţă frumoasă, plină de bucurii. Când le-a vorbit ce spun semnele acelea despre cer, pentru ei a fost ceva fantastic, nemaiauzit. Kimo şi soţia lui, rude cu Dayuma, au fost adânc mişcaţi, ar fi vrut să tot asculte. Duhul lui Dumnezeu a început să lucreze la inima lor. Şi erau dornici de o altă viaţă. Dayuma plecase din trib de groaza omorurilor. Tatăl ei fusese străpuns cu suliţa şi omorurile s-au ţinut lanţ, aşa că în trib n-au mai rămas oameni bătrâni. Gikita, unchiul ei, deşi era frate mai tânăr al mamei ei, acum el a rămas cel mai bătrân din tot tribul, căci s-au omorât unii pe alţii. Răzbunările, plăcerea de a omorî de acum periclita însăşi existenţa tribului lor. Dayuma le-a spus că lucrul acesta nu e bun, că nu trebuie să se răzbune, nu trebuie să se urască, ci să se iubească unii pe alţii. Mesajul acesta nou pentru ei a început să încol­ţească în inimile lor. Erau sătui de omoruri, doreau o altă viaţă.

Ea le-a spus că de când trăieşte cu „oamenii buni", viaţa ei este cu totul alta. Ea nu mai urăşte şi nu vrea să se răzbune, nici pentru tata, nici pentru fratele ei. Le-a povestit că ea a mers până departe, departe la „oamenii de bine" şi a văzut ce frumoasă e viaţa unde e dragoste, pentru că oamenii ascultă de Dumnezeu. Oare nu ar fi bine - întreba Dayuma - ca semnele acelea, care sunt Cuvântul lui Dumnezeu, să vină şi aici în pădure, ca să schimbe viaţa tuturor?

Toate acestea au determinat pe indienii Auca să invite pe Rachela şi pe Elizabeth Elliot să meargă să-i înveţe şi pe ei să trăiască altă viaţă. Cu o aşa invitaţie a venit tot grupul în frunte cu Dayuma.

Sora Rachela, când a auzit că e invitată să meargă în tribul Auca, s-a închinat şi a mulţumit Domnului, căci vedea în aceasta un răspuns la rugăciunile ei făcute timp de cinci ani. De aceea, n-au stat mult pe gânduri, ci au început amândouă să se pregătească, să împacheteze lucrurile strict necesare şi mica staţie de radio emisie-recepţie, ca să poată comunica cu misiunea. Apoi, pe data de 6 octombrie au plecat cu tot grupul prin junglă spre pădurile în care trăia tribul Auca. Acolo, grupul spusese că li s-a pregătit o locuinţă. Sora Elliot a trebuit să ia pe Valeria, fiica ei care avea abia 4 ani. Misionarii de la Arajuno le-au încredinţat în mâna Domnului, singurul care putea să le poarte de grijă. Când au ajuns la capătul pistei de avioane şi trebuiau să intre în junglă, Dayuma i-a oprit pe toţi şi s-a rugat în limba lor ca Domnul să-i ferească de şerpi, care mişună peste tot în junglă, de jaguari, feline ce atacă oamenii pe neaşteptate şi de orice rău. Apoi, au plecat printre ierburi­le înalte şi au ajuns la păduri, unde pericolele puteau fi la fiecare pas. Jos vipere, în copaci şerpi boa, în dosul tufişu­rilor lei, tigri, hiene, jaguari, plus oameni ce atacau pe oricine trecea prin teritoriile lor.

Drumul a fost de trei zile de mers pe jos. Două nopţi le-au dormit în plină pădure tropicală, expuşi ploii şi fiarelor sălbatice. Totuşi au dormit duşi, căci erau frânţi de oboseală. Mai ales surorile misionare, care nu erau obişnuite cu mersul pe jos, erau ca moarte. Pe lângă distanţa parcursă, oboseala mare a fost şi din cauză că nu era drum, ci prin ierburi, printre tufişuri, peste copaci căzuţi, peste dealuri, peste văi, prin apa unor râuri trebuiau să-şi croias­că ei cărarea. A doua seară, au ajuns la nişte colibe ale indienilor Chiciua, pe malurile râului Curaray. Aceştia au fost binevoitori şi i-au servit cu banane; au dormit pe vatra uscată a unei colibe.

A treia zi, surorile misionare nu mai puteau merge, aşa că au luat două canoe pentru ele şi Dayuma, iar ceilalţi au continuat drumul pe jos. Chiar şi cu canoe nu a fost cu mult mai uşor, căci anumiţi copaci erau căzuţi în râu. Atunci trebuiau să iasă la ţărm, să târască şi canoea, să depăşească obstacolul, apoi se urcau iarăşi în canoe. Uneori au întâlnit mici căderi de apă, i-au udat până la piele. A treia zi, pe la orele 4 după-masă, canoele s-au oprit şi indienii chiciua, care le conduceau, au mers să prindă ceva vânat. Acolo au făcut un foc mare, au fript carne pe jăratic, au mâncat cu toţii, apoi au ridicat ceva adăposturi pentru noapte şi s-au culcat.

Peisajul era încântător. Pădurea era plină de flori cu miros îmbătător. Păsări frumos colorate cântau minunat în răcoarea serii, dar ici-colo se auzea urletul unei fiare sălba­tice, care făcea să treacă fiori de groază prin toţi călătorii. Acolo le-a ieşit în întâmpinare Kimo, un verişor al Dayumei, cu soţia sa Dawa. El părea o statuie, dar ea le-a zâmbit puţin la vederea femeilor străine. Gimari, sora Dayumei, venise şi ea cu copilaşul mic în braţe şi era veselă, chiar gălăgioasă. Ei i-au luat şi i-au dus în trib. Satul era cam gol.

Dayuma a întrebat unde sunt ceilalţi şi i s-a răspuns că sunt plecaţi după vânat. În realitate, ei îşi părăsiseră colibele de frică şi se duseseră în altă parte a pădurii. Nici chiar Akawa, mama Dayumei, nu era acasă. La apusul soarelui, Kimo s-a dus în pădure şi a strigat: „Au venit! Au venit!" După acest semnal, a apărut mama Dayumei. Ea purta acum îmbrăcăminte, dar tremura toată de emoţie şi bucurie. Numaidecât a intrat în vorbă cu sora Rachela, care vorbea bine în limba lor. Ea era mult mai îmbătrânită decât îi era vârsta. Aceasta a fost pe data de 8 octombrie 1958. A doua zi, s-a întors şi Oba, sora mai mică a Dayumei, cu Dyuwi, soţul ei, şi cu fetiţa lor. Apoi a apărut Gikita. Deşi nu era bătrân, el era patriarhul tribului. Astfel, rând pe rând, s-au întors cu toţii la locuinţele lor. Erau foarte curioşi să vadă străinele albe venite la ei. Toţi îşi arătau cicatricele ce le aveau pe piele şi spuneau cum au scăpat cu viaţă. Discuţiile se prelungeau până noaptea târziu. Cum colibele lor nu aveau pereţi laterali, ci numai acoperiş şi erau foarte aproape una de alta, ei se aşezau fiecare în hamacul lui şi stăteau de vorbă. Din cauză că nu era nici un loc privat, misionarele nu se dezbrăcau până nu se lăsa întunericul de-a binelea. Ceilalţi nu aveau nevoie de loc privat, căci fiecare era în costumul primit la naştere. Rachela îşi adusese salteaua ei pneumatică, pe care o umflă şi deasupra întinse un fileu, ca să fie ferită de ţânţari; astfel, chiar şi în junglă să poată dormi bine.

Intrarea în trib s-a făcut, dar n-a fost uşoară adaptarea în mijlocul tribului. De la o lume civilizată să mergi la cei lip­siţi cu totul de civilizaţie, de la oameni bine îmbrăcaţi să mergi la oameni goi, de la toate mijloacele moderne să mergi la nimic, trecerea aceasta a fost foarte grea. Ei nu cunoşteau pâinea, nu foloseau sarea, nici zahărul. Trăiau din vânat şi pescuit. Vânatul cel mai des era cel al maimuţe­lor, pe care le frigeau pe jăratic, iar uneori nici părul nu era ars bine. Să rozi coada afumată de maimuţă sau să-i sugi ochii, pentru ei era un deliciu, dar era ceva foarte scârbos pentru misionare. Fiindcă pentru ei acestea erau părţile cele mai delicioase, mereu le ofereau misionarelor şi ele nu le puteau refuza. Ei nu foloseau lingura, furculiţa sau cuţitul, ci totul se servea cu mâna. Apoi ei nu aveau farfurii, ci mâncarea se punea pe o frunză sau de-a dreptul pe pământ. Ei nu aveau plită, maşină de gătit sau cuptor. Totul se gătea pe jăratic sau în cenuşa fierbinte. Veveriţele le coceau în cenuşă şi se mâncau cu tot cu intestine. Mistre­ţii vânaţi îi pârjoleau la un foc mare; la fel şi păsările.

Ei nu aveau guvern, nici autorităţi, nici legi, nu îşi băteau soţiile, nu se certau, nu divorţau, nu făceau şi nu foloseau băuturi alcoolice. Ei nu aveau şi nu cunoşteau banii, nu vindeau şi nu cumpărau. Nu aveau mândrie, lăco­mie, egoism. Ajutau orfanii, văduvele şi bolnavii. N-aveau sărbători. Pomenesc acestea ca să vă daţi seama de primiti­vismul lor şi să înţelegeţi greutatea surorilor misionare de a se adapta la o aşa viaţă; şi totuşi ele s-au dus să le vestească Evanghelia.

Ca un meseriaş, un funcţionar sau un pensionar din România să se mute în Oltenia, Dobrogea sau Moldova, spre a vesti Evanghelia, nu ar avea greutăţi, nu ar fi confruntat cu nimic din acestea. Oare îi iubeşti tu cu adevărat pe românii de acolo? Mulţi trăiesc în toate păca­tele şi merg spre iad. Cine îi va ajuta să cunoască mântuirea lui Dumnezeu?

Imediat după primele zile, Dayuma şi Rachela începură să le vorbească de dragostea lui Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Său să ne înveţe cum să trăim frumos şi în pace; cum pentru vina şi păcatele noastre, El a primit osânda, pentru ca Dumnezeul cel drept să ne poată ierta pe noi; cum a treia zi Domnul Isus a înviat, S-a arătat ucenicilor, apoi S-a înălţat la cer. Dar El a promis că are să vină iarăşi, pentru ca să-i ducă pe ai Săi în fericire. De multe ori, Dayuma le vorbea seara până târziu, chiar şi după ce Rachela şi Elizabeth adormeau.

Când le-a vorbit despre ravagiile păcatului şi despre pedeapsa care va urma, cum în Cartea cu însemnările lui Dumnezeu se spune despre un foc mare, unde vor fi aruncaţi cei răi, toţi au fost foarte atenţi. Ei ştiau că sunt răi, căci omorurile s-au ţinut lanţ, nu numai faţă de străini, ci şi ei între ei. Mama Dayumei a văzut atâtea omoruri. A văzut cum l-au omorât pe tatăl ei, apoi pe două surori, pe un frate, pe soţul ei, un fiu, o fiică, un ginere, plus alte rudenii. Ei au omorât din plăcerea de a omorî, iar acum au ajuns să-şi dea seama că sunt vinovaţi. Uneori dădeau asal­turi noaptea asupra altora, iar dimineaţa, după suliţele din victime îşi dădeau seama că şi-au omorât fratele, cumnatul sau alte rude apropiate, căci fiind goi, la întuneric, în învălmăşeală, nu puteau şti în cine aruncă suliţa.

Încă în timpul celor 27 de zile când Dayuma a fost în prima ei vizită în trib şi le-a vorbit de suferinţele Domnului Isus pentru vina noastră, Dawa, soţia lui Kimo, a fost foarte mişcată. Ea a cerut Dayumei să-i spună mai mult. În noaptea dinaintea plecării Dayumei ca să cheme pe Rache­la, Dawa a stăruit de ea să-i spună încă o dată despre Fiul lui Dumnezeu. La fel, o bătrânică, numită Mima, mereu cerea să-i spună despre Dumnezeu. Aceasta însă s-a îmbol­năvit de gripă şi a murit înainte de a sosi Rachela.

Într-o noapte, după ce Rachela adormise, a venit Dayuma la ea, a trezit-o şi i-a spus că Minkayi vrea să slujească Domnului, să trăiască o altă viaţă. A fost o bine­cuvântată întrerupere a somnului ei, un prilej deosebit de mulţumire că Dumnezeu a trezit pe acest bărbat din starea sa de păcătoşenie. Minkayi era frate vitreg al Dayumei. Era foarte crud, a omorât pe mulţi cu suliţele lui şi a fost primul dintre ucigaşii misionarilor, dar a fost şi primul dintre ei care s-a pocăit.

Pentru duminică, Dayuma i-a anunţat să se adune toţi. A venit chiar şi Tona, un tânăr din josul râului, împreună cu Dabu, un bărbat înalt şi lat în piept, frate cu Maengamo. Dayuma a ţinut cu ei o lecţie biblică. Toţi stăteau pe bănci, care nu erau altceva decât canoe crăpate ce nu mai puteau fi folosite. Ele au fost aşezate în jurul focului. Chiar şi după terminare, Dayuma a căutat să se ocupe de verişorul ei Dabu şi i-a vorbit mult despre naşterea, misiunea, suferinţele, moartea, învierea, înălţarea Domnului Isus la cer şi revenirea Sa în glorie. Când a terminat, Dayuma i-a zis: „Acum, Dabu, du-te şi învaţă pe copiii tăi aceste lucruri”. Sculându-se să plece, căci avea o cale lungă de mers, el zise: „Da, am să-i învăţ pe copiii mei".

Treptat, treptat, cei din trib au început să-şi dea seama de ce avionul le-a lăsat atâtea daruri şi de ce misionarii înşişi au coborât pe plajă. Conştiinţa lor a început să lucreze. Unii au zis: „Noi am omorât oamenii voştri! N-am înţeles, iar acum auzim acestea din partea lui Dumnezeu".

În câteva rânduri, Dayuma s-a rugat în limba lor, ca Dumnezeu să scoată dintre ei pe vrăjitoarea-doctor. De fapt, aceasta nu venise niciodată la adunările ţinute de Dayuma şi Rachela. Dayuma i-a învăţat că atunci când se roagă să închidă ochii ca să nu fie conturbaţi, ci să se gândească la Dumnezeu. Când ea vorbea cu Dumnezeu -aşa numea ea rugăciunea - mereu Îi cerea ca El să-i elibe­reze pe cei din tribul Auca de spiritele rele. Deşi încă nu înţelegeau bine rugăciunea, toţi stăteau cu reverenţă.

Într-o scrisoare, Rachela spunea părinţilor că e uimită cum Dumnezeu Îşi face lucrarea. Doar cu trei ani înainte ea începuse să o înveţe pe Dayuma din Evanghelie şi acum ea vorbea aşa de bine şi cu atâta râvnă poporului ei despre însemnările lui Dumnezeu - cum numea ea scrisul în Sfintele Scripturi.

Următoarea care s-a hotărât să asculte de Dumnezeu a fost Omaenkiri, soţia lui Gikita, deci mătuşa Dayumei. Ea aparţinea generaţiei mai în vârstă. Rachela a vizitat-o în co­liba ei în mai multe rânduri. După câteva zile însă, ea s-a îmbolnăvit şi la scurt timp a murit. Gikita, soţul ei, nu a fost acasă, era la Dayuma. Întrucât la ei era obiceiul ca atunci când murea mama şi rămânea un copilaş mic, acesta să fie sugrumat şi îngropat cu ea. Dayuma a stăruit imediat de unchiul ei să nu omoare copilaşul. A fost pentru prima dată în tribul lor că pruncul nu a fost omorât. Deci, Evan­ghelia a început să dea roade şi în privinţa aceasta.

Fiindcă Gimari a mers să fie soţia lui Naenkiwi fără voia mamei ei, multă vreme Dayuma a avut resentimente faţă de ea. La fel, în mai multe rânduri, Gimari a râs de sora ei, în timp ce aceasta vorbea tribului. Rachela a observat toate acestea şi de aceea a început să se ocupe de Gimari, să-i vorbească ei personal de Dumnezeu.

Se apropia Crăciunul. Rachela, Elizabeth cu fetiţa şi Dayuma au hotărât să se reîntoarcă la baza misiunii. Părinţii lui Jim Elliot urmau să sosească de Crăciun în Ecuador, iar Dayuma voia să petreacă vacanţa de Crăciun cu băiatul ei, care era la şcoală în Limoncocha. Astfel, după aproape două luni, s-au despărţit de cei din trib şi au plecat cu promisiunea că se vor întoarce.

Spre sfârşitul lui februarie 1960, Rachela şi Dayuma s-au reîntors. Elizabeth putea veni abia în martie. La sosirea în sat, n-au găsit pe nimeni, doar la casa lui Kimo ardeau câţiva tăciuni. După ce Dayuma a strigat de câteva ori prin pădure, Dawa a trecut râul şi a venit acasă, iar Kimo abia în amurg a sosit de la vânătoare, dar nu prinsese nimic. Toţi din sat erau plecaţi. Ei presupuneau că Rachela şi Dayuma nu se vor mai întoarce. Kimo a avut însă o veste bună pentru ele: de când au plecat ele, nimeni n-a fost omorât. A doua zi dimineaţa, înainte ca Kimo să plece după bagajele lor, căci fiind grele le lăsaseră la jumătatea drumului, el a spus Dayumei că îi este teamă ca nu cumva tribul vecin să îi fi omorât pe ai lor, căci nici unul nu s-a reîntors. Imediat Rachela şi Dayuma s-au rugat ca Domnul să-i ajute să se reîntoarcă cât mai curând şi să se reîntoarcă în pace. După câteva zile, când Kimo a sosit cu bagajele, avea veşti. Toţi ai lor erau bolnavi. Gimari şi Gikita erau aproape să moară.

Nimonga, soţia lui Gikita, a zis că dacă el moare, are să străpungă cu suliţa pe Rachela şi Dayuma, căci ele de afară au adus boala în tribul lor. Două femei au murit, Minkayi a fost înţepat rău de o viespe mare, Akawo nu putea să umble fiindcă avea un deget de la picior foarte inflamat, Maengamo a părăsit satul din cauza insectelor rele de acolo şi s-a mutat în josul râului. Toţi erau furioşi împotriva lor. Deci, veştile erau cât se poate de rele. Dayuma însă le-a explicat că bolile şi moartea sunt o consecinţă a păcatului.

În prima parte a lunii martie, a sosit şi Elizabeth Elliot cu Valeria, iar după o săptămână au venit în sat la Tiwaeno: Akawa, Dyiuwi şi Oba, Maengamo, Tyamae şi Wato, apoi s-au reîntors şi ceilalţi.

La Paşti, Dayuma i-a adunat din nou pe toţi şi le-a vorbit despre moartea şi învierea Domnului Isus, precum şi arătarea Lui celor doi în drum spre Emaus. La sfârşit, Dawa şi Gimari au spus că ele vor să-L iubească pe Domnul Isus şi să trăiască frumos. A fost ceva deosebit pentru Dayuma. Acum i-a învăţat pe toţi un cântec creştin de proslăvire a lui Dumnezeu în limba auca. A fost prima lor cântare creştină. Ea le-a vorbit apoi că Domnul Isus care a înviat, S-a înălţat la cer şi va veni iarăşi să-i ducă pe ai Săi în colibe mult mai frumoase, iar pe cei răi să-i pedepsească.

Când s-au reîntors din vacanţa ce au avut-o în Quito, au adus cu ele un mic patefon şi patru discuri cu relatări biblice în limba auca. Toţi s-au adunat ca la o minune. Ei încă nu văzuseră o cutie care să vorbească. Se uitau la ea, dădeau din cap, căci le vorbea în limba lor. Dyuwi, care la început stătea la distanţă, acum a învăţat să lucreze cu patefonul. Seara când se întorceau de la vânat, toţi se adunau să asculte din nou discurile.

Când Rachela şi Dayuma au hotărât să se întoarcă la Limoncocha, Kimo şi soţia sa Dawa au acceptat invitaţia să le însoţească. Până la Arajuno au mers pe jos, iar de acolo cu avionul misiunii. Pentru Kimo şi soţie a fost primul zbor cu avionul. Erau cu sufletul la gură. Când au pus din nou piciorul pe pământ, au respirat uşuraţi. În oraş au fost uimiţi de tot ce au văzut. A fost prima lor ieşire din junglă. La început le-a fost frică de orice străin. Se temeau ca nu cumva să-i împuşte. Dar după câteva zile a dispărut teama aceasta.

După o lună, s-au întors în junglă. Acum să-i fi văzut cum povesteau tuturor despre străinii care Îl iubesc pe Dumnezeu că trăiesc o viaţă frumoasă, iar ceilalţi o viaţă rea; că şi chiar numai după faţă, poţi să cunoşti pe cei ce iubesc pe Dumnezeu, căci au faţa senină - spunea Kimo - iar ceilalţi trăiesc negru, sunt întunecaţi, ca liliecii. El a observat că duminica, oamenii lui Dumnezeu s-au dus să audă însemnările lui Dumnezeu, cum numeau ei Biblia.

Acum când s-au reîntors, Rachela şi Dayuma au găsit că s-au grupat toţi în sat şi veneau chiar mai mulţi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Rachela făcuse un frumos progres cu traducerea Bibliei în limba auca.

Într-o dimineaţă, în timp ce Rachela vorbea cu staţia misionară, acolo se auzea vocea lui Tariri, şeful celuilalt trib de indieni, care vorbea la radio. Rachela, care îl cunoştea pe Tariri, a cerut să-l dea puţin mai tare. Cei din tribul Auca au fost foarte miraţi că Tariri s-a pocăit şi acum îl auzeau predicând. El fusese spaima tribului Auca. Omorâse pe mulţi din ei, iar acum le dădea la radio o lecţie biblică despre iertare, nu răzbunare.

În altă zi, când s-au adunat să asculte încă ceva din Biblie, după ce le-a vorbit, Dayuma le-a zis că cei ce ştiu că au inima spălată în sângele Domnului Isus, să fie gata să spună aceasta celorlalţi. Prima care s-a ridicat a fost Dawa. Ea a spus: “Înainte nu am trăit bine, dar acum Îl iubesc pe Dumnezeu cu tot sufletul meu". Abia s-a aşezat jos, şi s-a ridicat Dyuwi. A fost un mare curaj ca el să vorbească.

El şi-a ridicat mâna, a apucat un deget şi a zis: „Şi pe acesta l-am omorât". Apoi a apucat al doilea deget şi a zis la fel: „Şi pe acesta l-am omorât, dar aceasta a fost înainte de a auzi de Domnul Isus, acum însă El a curăţit inima mea". El avea la activul său două omoruri. El a fost cel mai tânăr dintre cei cinci ucigaşi ai misionarilor. După el s-a ridicat Kimo şi a început să numere pe degete omorurile sale. El, arătând pe degete, a zis: „Acesta a fost un auca pe care l-am omorât, acesta a fost un străin, şi acesta a fost un străin, acesta a fost un misionar". El săvârşise patru crime. „Am făcut acestea - a continuat el - când inima mea era neagră. Acum sângele lui Isus a curăţit inima mea. Nu mai vreau să trăiesc aşa. Acum trăiesc iubindu-L pe Domnul". A urmat apoi Gimari, care a spus că şi ea acum Îl iubeşte pe Domnul şi e fericită. Toţi ceilalţi au fost răscoliţi adânc, dar au tăcut.

Gikita n-a zis nimic atunci, dar într-o altă zi, când Rachela i-a făcut o vizită, el şi-a deschis inima. El a luat rând pe rând degetele de la mâini, dar nu i-au fost de-ajuns. Avea douăsprezece omoruri săvârşite cu suliţa lui. Lacrimile îi curgeau şiroaie din ochi şi gura repeta mereu: „Asta a fost înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Noi nu am ştiut, nu am ştiut că oamenii voştri au venit să ne ajute. Eu am omorât pe unul din ei". După ce s-a mai liniştit din plâns, Gikita a povestit Rachelei totul cum s-a întâmplat. Pe plajă, ceilalţi patru auca au dat să fugă, se temeau să-i omoare, dar el a strigat la ei şi a fost primul care a străpuns cu suliţa pe un misionar, apoi au sărit şi ceilalţi şi fiecare şi-a răpus victima. Faptul că deşi misionarii aveau arme, totuşi nu i-au împuşcat, ci s-au lăsat străpunşi, i-a uimit şi nu ştiau cum să-şi explice. Acum însă, au înţeles că misionarii, având dragoste pentru ei, au fost mai degrabă gata să moară decât să omoare pe alţii.

Într-o altă zi, Nimonga a spus că şi el înţelege ce spun însemnările lui Dumnezeu despre iertarea păcatelor. Deci, toţi cei cinci ucigaşi ai misionarilor: Gikita, Kimo, Minkayi, Dyuwi şi Nimonga au fost gata să se pocăiască şi să creadă în iertarea păcatelor prin sângele Domnului Isus. Cuvântul Domnului şi Duhul Sfânt au schimbat inima lor.

Ba mai mult, din ucigaşi ai misionarilor, Domnul i-a făcut misionari. Într-o duminică, Dyuwi, cel mai tânăr dintre ucigaşii misionarilor, a spus adunării că pe el Domnul Îl cheamă să ducă vestea mântuirii la un alt trib de indieni Auca din josul râului, care era mai fioros chiar decât tribul lor. De fapt, el se trăgea din acel trib, era căsătorit aici şi avea trei copii. Ceilalţi i-au spus să nu se ducă, deoarece are să fie omorât de ei. Calm, el le-a răspuns: „Dumnezeu mi-a spus să merg în josul râului să le duc vestea bună şi eu trebuie să fac aceasta. Dacă mă vor omorî, mă voi asemăna cu cei cinci misionari pe care noi i-am omorât. Eu voi muri şi voi merge în cer, iar Dumne­zeu va trimite din nou pe altcineva să le spună, aşa cum a fost cu noi".

Un alt tânăr, Tona, s-a hotărât să meargă şi el. La fel, o fată numită Oncaye, care era fugită din tribul acela din cauza fraţilor vitregi, ce voiau să o omoare. Ea fusese con­vertită aici în trib şi de curând era botezată. Ea a spus că se duce să spună vestea bună fraţilor ei. Drumul prin junglă ce l-au avut de străbătut a fost groaznic, cu ierburi înalte, cu liane agăţătoare, prin păduri fără urme de om. De fapt nu a fost drum, ci o distanţă de vreo 160 km pe care au trebuit s-o străbată, cu pericole de şerpi veninoşi, de fiare sălbatice. Ca să găsească tribul, au fost ghidaţi de sus de un pilot al misiunii, care de sus a descoperit colibele tribu­lui. În sfârşit, au ajuns şi au fost primiţi în trib. Tânăra Oncaye şi-a găsit mama şi fraţii. Toţi au mărturisit cum au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu şi cum viaţa lor şi a tribului a devenit cu totul schimbată. După trei luni de vestire a Evangheliei, tot tribul s-a hotărât să se mute în susul râului la celălalt trib. Dar aceştia încă nu erau convertiţi, viaţa lor nu era schimbată şi la început au cauzat o seamă de probleme. Ferocitatea lor a avut dese scăpărări, morala lor era mult sub nivelul cerinţelor celor credincioşi. Dar Kimo, care era om mai de seamă între cei convertiţi, a început cu ei o şcoală de alfabetizare, întocmai cum ei făcuseră cu Rachela şi Elizabeth. Vreo 80 de persoane au fost împărţite în patru clase. Ca manual foloseau Evanghelia după Marcu, ce a fost tradusă de sora Rachela şi era deja tipărită în limba lor. N-a trebuit să treacă multă vreme şi Dumnezeu a început să lucreze şi la inima lor şi unii s-au predat Domnului.

Într-o zi, Tona a înţeles chemarea Domnului să meargă la un alt trib, tot aşa de fioros, în susul râului. Acolo el îşi avea o soră şi alte rudenii. Fraţii însă, erau îngrijoraţi de ce ar putea să i se întâmple acolo. Totuşi, el a fost hotărât să plătească orice preţ, numai ca ei să poată auzi vestea bună a mântuirii. Fiindcă nu era drum într-acolo, sora Rachela a vorbit cu baza misiunii şi un misionar pilot l-a luat cu elicopterul, l-a dus şi l-a lăsat lângă casa sorei sale. Tona avea la el un mic aparat de radio emisie-recepţie, cu ajuto­rul căruia ţinea legătura cu cei din tribul său. Timp de două luni a comunicat mereu că îi învaţă Evanghelia. Într-o zi, contactul prin radio a fost întrerupt. Toţi fraţii din tribul său au fost neliniştiţi. Mai târziu au aflat că Tona a fost lovit cu o secure pe la spate, apoi a fost străpuns cu suliţele de verişorii săi. În timp ce murea, el le-a spus: „Eu Îl iubesc pe Dumnezeu şi vă iubesc şi pe voi toţi, şi pentru voi sunt gata să mor".

Nu mult după aceasta, Awaemae, vrăjitorul-doctor al acelui trib, a venit la tribul Auca. Duminică a mers cu ei la biserică. Erau prezente vreo 120 de persoane. Când Kimo s-a ridicat să predice, vrăjitorul, care era şi cel mai bătrân, s-a ridicat de la locul lui şi s-a dus pe o buturugă mai în faţă ca să poată auzi mai bine Evanghelia. Astăzi şi în tribul acela sunt copii ai Domnului. Încă o dată s-a adeverit că ce este scris în Isaia 55:10-11 este în totul adevărat. Cuvântul Domnului nu se întoarce fără rod. Puterea transformatoare a Duhului Sfânt e în stare să schimbe orice inimă omenească.

Şi acum o lecţie pentru credincioşii Domnului. Dacă nişte foşti sălbatici fioroşi s-au dovedit gata să poarte Evanghelia cu preţul vieţii lor, oare nu vor condamna aceştia pe toţi cei ce au zis că sunt creştini, dar n-au fost gata să plece nici până în satul vecin, ba nici vecinului de apartament n-au fost gata să-i spună de mântuirea lui Dumnezeu?

Este mare nevoie de oameni care să urce la altar. Atunci Dumnezeu va trimite foc din cer şi păcătoşii vor ajunge să strige ca pe vremea lui Ilie: „Domnul este Dumnezeu! Domnul este Dumnezeu!"



Persoane interesate