Lumini peste veacuri > Vol. II > 10. William Carey


CAPITOLUL 10
WILLIAM CAREY
Părintele misiunilor moderne

Într-o perioadă de întuneric şi păcătoşenie a lumii şi de nepăsare faţă de mântuirea altora din partea celor credin­cioşi, la data de 17 august 1761, în satul Paulersbury din inima Angliei, s-a născut William Carey. Tatăl său era ţesător de meserie, iar când copilul ajunse la vârsta de 6 ani, tatăl său luă slujba de învăţător în sat şi cantor la biserică. Încă de mic William dovedi o agerime de minte, iar din cauza că pe acea vreme cărţile lipseau, toate lecţiile el le învăţa pe de rost. Prin acest exerciţiu el îşi întări memoria şi ajunse să ştie pe dinafară o mulţime de texte biblice. În cămăruţa unde îşi făcea lecţiile până noaptea târziu, era un fel de muzeu zoologic şi botanic. Pereţii erau plini de colivii cu păsări de care el purta o grijă deosebită, apoi cutiuţe cu insecte, cu plante, cu flori. Iubea mult câmpul şi pădurea.

Poseda şi un excelent dar lingvistic. Odată, a primit de la cineva un dicţionar de limba latină şi nu s-a lăsat de el până ce în şase săptămâni n-a învăţat limba latină. La 12 ani, a învăţat limba greacă. Într-o zi a cumpărat cu câţiva bănuţi un manual de franceză şi în trei săptămâni l-a ştiut pe dinafară. Era foarte harnic şi căuta să folosească tot timpul pentru învăţătură. Părinţii ar fi vrut să-l dea mai departe la şcoală, dar fiindcă salariul tatălui era prea mic, de la vârsta de 13 ani, copilul a trebuit să lucreze la alţii, ca să-şi poată câştiga singur pâinea. Fiind prea tânăr şi munca prea grea, după trei ani s-a îmbolnăvit. În urma bolii a rămas cu o sensibilitate faţă de razele soarelui, nu le putea suferi căci îi produceau mari dureri de cap.

Pentru faptul că nu mai putea munci la câmp, tatăl îl dădu ca ucenic la Clarke Nickols să înveţe pantofăria. Era în vârstă de 16 ani. Aici se împrieteni cu William Warr, un alt ucenic. Acesta duminica frecventa adunările pocăiţilor. Pentru faptul că s-au separat de biserica oficială, au fost numiţi separatişti. Warr a căutat să-i vorbească despre mântuirea prin credinţă în jertfa Domnului Isus, despre naşterea din nou, dar Carey a fost împotrivitor. Tatăl său fiind cantor la biserică, era un înfocat susţinător al bisericii anglicane şi această atitudine s-a imprimat şi în fiul său. La început răspundea aspru prietenului său, ori de câte ori acesta îi vorbea despre mântuire. Dar, după mai mult timp, odată, a consimţit să meargă la o adunare a separatiştilor. Acolo, a ascultat predicarea Evangheliei, şi felul simplu, însă pe înţelesul tuturor, i-a plăcut mai mult decât liturghia din biserica sa. Apoi a mers în mai multe rânduri. Pentru o vreme a avut lupte lăuntrice. Acum înţelegea adevărul Evangheliei, dar nu era gata să se hotărască, să-L urmeze pe Cristos Domnul. S-a ivit însă o ocazie deosebită. Regele George al Angliei, fiindcă era în război, a proclamat ziua de 10 februarie 1779, zi de post şi rugăciune. Atunci Warr l-a luat pe Carey şi l-a dus la o adunare a pocăiţilor, la care a predicat Thomas Chater din textul de la Evrei 13.13 despre „Ocara lui Cristos". Până atunci el nu voia să se pocăiască, căci ştia că pocăiţii sunt batjocoriţi şi el nu dorea aşa ceva. Acea predică însă l-a convins că trebuie să „iasă din tabără la Cristos şi să sufere ocara Lui". În acea zi, William Carey şi-a predat viaţa Domnului. Avea 18 ani. El a zis: „Isus Şi-a vărsat sângele şi pentru mine. El este Mântuitorul meu. De acum înainte, Lui trebuie să-I aparţină viaţa mea".

Din acea clipă, el începu cu mult zel să studieze Biblia. Convertirea sa, dovedită printr-o reală schimbare a vieţii, a atras ocara lui Cristos asupra sa. Tatăl său s-a supărat foc, dar el a rămas neclintit în credinţă. La data de 5 octombrie 1783, a fost botezat, pe baza mărturisirii sale de credinţă, în apa râului Neu, de către Dr. John Ryland. În jurnalul său zilnic, Dr. Ryland a făcut menţiunea: „Am botezat astăzi un sărac pantofar". Nici prin gând nu-i trecea ce instrument binecuvântat avea să scoată Dumnezeu din tânărul acela. Carey avea 22 ani. El a devenit membru al bisericii baptiste din Olney, unde era păstor John Sutcliffe.

Adâncirea sa în Cuvântul Sfânt, precum şi dexteritatea cu care mânuia textele biblice, i-a dat trecere în faţa bisericii. În mai multe rânduri a fost solicitat să predice. Avea bogate cunoştinţe şi era cald în vorbire, plin de râvnă.

Se căsătorise înainte de a avea 20 de ani. Avea un mic atelier de reparaţii de pantofi şi trebuia să lucreze de zor, ca să câştige pâinea familiei. Totuşi învăţătura îi era încă pe primul plan. Niciodată nu a lucrat fără să aibă în faţă o carte. Lua trei cuie de lemn, le punea în gură, iar ochii îi erau în cartea din faţa sa. Aşa se explică faptul cum el, din cei desconsideraţi, om fără diplome scolastice, devine mai târziu profesor universitar ţinând catedra timp de 30 de ani, iar în ce priveşte limbile a fost un poliglot neegalat în lumea de atunci, căci ajunsese să cunoască 40 de limbi. Pe lângă latină, greacă, ebraică, franceză, germană, spaniolă, daneză, portugheză, italiană, învăţase o seamă de limbi asiatice foarte grele: sanscrita, bengaleza şi altele.

După trei ani de la botez, a fost chemat să ia slujba de păstor al bisericii baptiste din Moulon. Fiindcă biserica era săracă, nu-i putea da un salar, ci doar un mic ajutor bănesc. Aşa că toată săptămâna lucra la atelier, iar duminica mergea o distanţă de două ore pe jos până la biserică. Acolo predica, stătea de vorbă cu ascultătorii, rezolva problemele şi seara călătorea alte două ore pe jos. Dar făcea lucrarea cu bucurie şi cu multă râvnă.

Atenţia lui spre misiunea în străinătate a fost trezită de cartea „Ultimul voiaj al căpitanului Cook". Pentru alţii, aceasta a fost o carte de aventuri, dar lui Carey, cartea i-a vorbit despre marile nevoi ale lumii pierdute. De aseme­nea, l-au inspirat mult acţiunile misionare ale fraţilor moravieni, exemplul dat de John Elliot şi lucrarea de trezire făcută de Duhul Sfânt, prin David Brainerd, între indienii Pieile Roşii. În atelierul său, în faţă, îşi puse o hartă mare cu amănunte scrise de mâna sa despre numărul populaţiei în diferite ţări, religia locuitorilor, etc. Starea păgânilor şi datoria bisericilor de a le vesti Evanghelia a început să-l frământe. Predicile lui au devenit misionare. Dar, marea majoritate a bisericilor trăia în nepăsare. Nici o dorinţă, nici o lucrare pentru mântuirea celor pierduţi. În anul 1786, la o întrunire a predicatorilor ţinută la Nothampton, Anglia, Carey a ridicat problema marii însărcinări dată bisericii de Cristos Domnul. În ce priveşte vestirea Evangheliei la toate popoarele şi indiferenţa cre­dincioşilor faţă de cei din ţările păgâne. Reacţia a fost grozavă. Vestitorii Evangheliei, în loc să-şi vadă vina lor, l-au ridiculizat, au râs de el, iar Dr. Ryland a ridicat mâna şi l-a oprit, zicându-i: „Tinere, stai jos! Când Dumnezeu vrea să mântuiască pe păgâni, El va face aceasta fără ajutorul tău sau al meu". Peste ani, s-a adeverit însă că tânărul Carey avea dreptate, căci Dumnezeu a mântuit pe mulţi folosindu-se chiar de el.

Nu ştim care a fost reacţia imediată în sufletul lui Carey, dar ştim că ironia şi părerile unora că misiunea e ceva de domeniul fanteziei, nu i-au dărâmat convingerile, ci l-au pus la lucru. Fiindcă la acea conferinţă a fost oprit să le spună prin grai, el s-a apucat de scris. Aşa a ajuns să vadă lumina tiparului o broşură cu un titlu lung: „O cercetare a obligaţiilor creştinilor de a folosi mijloace pentru converti­rea păgânilor”. Era o apologie a misiunii de 87 pagini. În ea făcea un istoric al misiunii de la începuturile apostolice până în vremea sa, porunca sfântă, nevoile păcătoşilor şi răspunderea noastră. Dădea tabele statistice pe ţări, cu numărul populaţiei, religia lor şi o schiţă a strategiei misio­nare cu posibilităţi de îndeplinire. Această broşură a căutat s-o răspândească la biserici şi predicatori.

După câţiva ani, s-a ivit o nouă posibilitate. Pe data de 30 mai 1792, la Nottingham a fost o conferinţă a bisericilor baptiste. El a fost solicitat să predice. Textul său a fost din cartea prorocului Isaia 54:2-3. Predica a avut două părţi pe care le-a enunţat de la început: „Aşteptaţi lucruri mari de la Dumnezeu şi încercaţi lucruri mari pentru Dumnezeu". Ea a rămas istorică, epocală. Totuşi, imediat nu s-a făcut prea mult, căci erau foarte anchilozaţi. Andrew Fuller a putut formula o rezoluţie care spunea că în viitor trebuie să se facă ceva în privinţa aceasta. Rezoluţia a fost votată.

Pe data de 2 octombrie 1792, un număr de 12 predicatori întruniţi la Kettering au format Societatea Misionară Baptistă, iar Andrew Fuller a fost ales secretar. Imediat s-a făcut o colectă din buzunarul lor şi s-au adunat 13 lire sterline, 2 şilingi şi 6 bănuţi, ceea ce făcea aproximativ 65 dolari. Carey, fiind sărac, n-a avut bani în buzunarele lui pentru această primă colectă. Suma a fost mică, dar „cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe?" Acea sumă infimă a deschis însă drumul a milioane şi milioane, bani jertfiţi pentru lucrarea misionară pe tot globul.

Începutul s-a făcut. Acum urma să se adune fondurile necesare şi să se găsească omul potrivit, care să fie gata să meargă la păgâni să le vestească Evanghelia. S-a făcut publicitate, dar nu s-a oferit nimeni să meargă. În mod natural părerile tuturor s-au îndreptat înspre Carey, dar biserica unde era păstor se împotrivea cu tărie. Ei erau gata să-şi jertfească banii lor, dar n-au fost gata să-l dea pe Carey. Din partea sa, Carey a spus că el e gata să plece. La urmă a consimţit şi biserica, dar cu condiţia să i se dea un ajutor. După luni de căutare s-a găsit un medic John Tho­mas, care să meargă cu William Carey în India. Thomas mai fusese în India ca angajat al Companiei India de Est.

Acum au apărut alte greutăţi. Soţia lui Carey era însărci­nată cu al patrulea copil şi nu a fost dispusă să plece în acea stare. Atunci, Carey s-a hotărât să plece cu Felix, băiatul cel mai mare care avea 8 ani şi cu Thomas, urmând ca soţia cu ceilalţi copii să vină după naştere. Pentru călă­torie au plătit unei corăbii a Companiei India de Est. Şi-au dus bagajele şi s-au instalat pe bordul corăbiei. Când însă a aflat căpitanul că ei merg ca misionari, le-a cerut să coboa­re din corabie. Compania era împotriva misionarilor. Se spunea că ei preferă mai bine să vadă o bandă de draci, lăsaţi liberi în India, decât o grupă de misionari. Astfel, au fost nevoiţi să-şi ia bagajele şi să părăsească corabia. Cum pe atunci nu erau călătorii regulate, Carey şi cu Felix s-au întors acasă, iar Thomas a rămas să găsească o altă ocazie.

La câtva timp după întoarcere, soţia a născut şi a consim­ţit să plece, dacă iau şi pe soră-sa cu ei. Carey a acceptat. Între timp, Thomas a aflat că o altă corabie numită Kron Princess Maria pleacă pe data de 13 iunie 1793 spre India. Aceştia nu aparţineau acelei Companii şi au acceptat să-i ducă. Aşa că familia Carey cu sora soţiei şi cu medicul John Thomas s-au îmbarcat şi au părăsit Anglia pe acea dată. Soţia şi fiica lui Dr. Thomas au plecat mai înainte în India. Au sosit în India abia după cinci luni grele de călăto­rie. De câteva ori au trecut prin furtuni violente încât li se părea că se frânge corabia şi vor ajunge în adâncul apelor.

În sfârşit, când după atâtea luni de călătorie au ajuns în India, căpitanul corăbiei a stat de vorbă cu misionarii şi le-a spus că dacă Compania India de Est la coborâre află că ei sunt misionari, îi va trimite imediat înapoi în Anglia, astfel că trebuie să fie cu mare precauţie. Părerea lui a fost că e bine ca înainte de a ajunge în port, ei să coboare într-o barcă, care să-i ducă pe râul Hooghly la Calcula. În felul acesta au scăpat neobservaţi.

Au urmat apoi greutăţi val după val. Ei s-au stabilit într-o zonă lângă Calcula, care era infestată cu malarie. Soţia i s-a îmbolnăvit grav. La un an a murit Petru, fiul lor de 5 ani din cauza dezinteriei. Apoi, ei n-au putut lucra direct ca misionari, cu toate că pentru aceasta au venit. Din Anglia, fiindcă era starea de război, nu au primit nici scrisori, nici bani decât după 17 luni. Necazurile de care s-au izbit au fost foarte grele. Erau străini într-o ţară cu o cultură deosebită, fără prieteni, mereu în tensiune ca nu cumva să fie trimişi înapoi. Starea aceasta, pe lângă toate celelalte, a făcut ca soţia să sufere o depresiune nervoasă. Ea a devenit o grea povară pentru Carey. Numai puterea Celui Preaînalt l-a ajutat să înfrunte toate greutăţile şi să rămână în lucrare.

William Carey şi Thomas au fost nevoiţi să ia câte o slujbă spre a avea pâinea cea de toate zilele şi spre a nu fi suspectaţi de duşmanii misiunii, care deţineau puterea în India. Un englez, George Udney, avea două fabrici de indigo şi i-a angajat ca administratori, pe Carey la una, iar pe Thomas la cealaltă. El a consimţit să le dea un salar de 200 rupii pe lună. Slujba aceasta i-a fost de mult folos lui Carey, căci zilnic, fiind în relaţie cu muncitorii, a învăţat bine limba bengaleză. Departe de ei însă gândul să renunţe la misionarism. Având muncitorii sub mâna lor, prindeau orice prilej să le vorbească despre mântuirea câştigată de Fiul lui Dumnezeu, cu preţul sângelui vărsat pe crucea de la Golgota. Decepţia le-a fost destul de mare, că deşi au vestit indienilor Evanghelia cu atâta zel, timp de şapte ani, nu au văzut nici o roadă, nici un indian nu a fost gata să primească mântuirea.

O altă amărăciune a lui Carey a fost cu privire la felul uşuratic a lui Dr. Thomas de a mânui banii. La plecarea din Anglia, ei au primit salariul pentru un an întreg. Banii pri­miţi, ei i-au investit în anumite lucruri pe care le-au luat cu ei în India, cu scopul să le vândă şi astfel să aibă necesarul pentru trai. Dr. Thomas a vândut lucrurile şi a cheltuit toţi banii. Probabil spera că, fiind medic, va reuşi să-i pună la loc, dar n-a reuşit şi familia lui Carey a trebuit să îndure lipsuri. Totuşi Carey a răbdat în tăcere şi niciodată n-a făcut caz din aceasta. Faptul că a primit slujbă la fabrica de indigo a suplinit oarecum nevoile zilnice şi au primit rămânerea în India pe timp de cinci ani. Aşa că Dumnezeu a dovedit că cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine.

Întrucât după un timp au reuşit să-şi cumpere şi mobila necesară şi să aibă traiul asigurat din salariu, Carey a scris Societăţii Misionare din Londra că el renunţă la salariu, iar sumele ce se adună să fie folosite pentru trimiterea altor misionari. Din cauza războiului dintre Anglia şi Franţa, Societatea misionară nu a primit nici o veste de la misio­nari decât după 14 luni, iar misionarii au primit veşti din Anglia abia după 17 luni.

Slujba la fabrica de indigo îi ţinea legaţi doar trei luni pe an, cât ţinea sezonul plantelor de indigo, aşa că restul timpului l-au putut folosi în lucrarea misionară. Carey a ajuns să predice fluent în limba bengaleză. El a format o biserică baptistă de limbă engleză cu credincioşii ce se aflau acolo la anumite lucrări. La acea biserică a avut bucuria să vadă convertit pe un om de afaceri numit Ignatius Fernandez. Dar el nu era indian, ci portughez. El veni­se în India, cu câţiva ani înainte, ca ajutor de preot catolic, dar convingându-se din Biblie că nu trebuie să venereze şi să se închine la icoane, a părăsit catolicismul. El a început să frecventeze serviciile bisericii baptiste, s-a convins de adevăr, a fost botezat şi a devenit un credincios, membru al acelei biserici până la moartea sa.

În 1796, fără să fie înştiinţaţi, au primit un ajutor, pe John Fountain. El a servit misiunea în evangheliştii şi în muzică, însă nu a trăit decât patru ani. În anul 1800, el a plecat în veşnicie.

Întrucât în India limba de bază era sanscrita, Carey şi-a depus tot efortul să o stăpânească bine. Apoi, a început să lucreze intens la traducerea Bibliei în limba bengaleză şi sanscrită. Odată, a văzut într-un ziar un anunţ, că este o tiparniţă de vânzare. Numaidecât s-a gândit că ar fi bună pentru misiunea lor, dar nu avea bani. A spus aceasta pro­prietarului fabricii şi George Udrey a fost gata să plătească el 40 lire sterline şi au luat tiparniţa. Era cu cadru de lemn, dar în stare de funcţionare. Pentru achiziţionarea acestei tiparniţe a fost îmboldit îndeosebi de o scrisoare a lui Fuller, prin care îi anunţa că printre noii misionari ce vor veni să-i ajute va fi şi William Ward, care fusese în Anglia editor şi tipograf. Carey îl întâlnise în timp ce umbla prin bisericile din Anglia să adune bani pentru Societatea Misionară. Atunci îi spusese: „Dacă Dumnezeu ne binecuvântează, noi vom avea nevoie de o persoană ca dumneata, ca să ne ajute la tipărirea Scripturii. Sper că vei veni". Şi într-o duminică dimineaţa, Carey s-a pomenit cu noii misionari: William Ward, Josua Marshman cu soţia sa Hannah, soţii Grant, Brundson şi tânăra Tidd, care a venit să se căsătorească cu John Fountain. Ei au venit cu o cora­bie americană. Înştiinţaţi fiind să nu debarce în India, ei au coborât la Singapore, care aparţinea de danezi, nu de brita­nici. Guvernatorul danez Bie le-a făcut o frumoasă primire şi pentru ca Ward să-l poată ajuta pe Carey, i-a dat un paşa­port danez cu care putea intra pe teritoriul britanic al Indiei. Carey, Marshman şi Ward au format un frumos trio de lucru. Carey avea 38 ani, Ward 30 şi Marshman 31 ani.

Faptul că pe teritoriul britanic activitatea le era îngrădită, ei au convenit să mute sediul misiunii la Serampore. Astfel, în ianuarie 1800, Carey s-a mutat cu familia acolo. Fountain s-a căsătorit cu tânăra Tidd. Se părea că centrul de misiune s-a întărit binişor. Dar malaria, frigurile tropi­cale, curând au doborât pe soţii Grant şi Brunsdon, iar în august, acelaşi an a plecat în veşnicie şi Fountain.

Grupul rămas a cumpărat o casă mare pe malul râului şi s-au mutat cu toţii acolo. Fiecare familie îşi avea aparta­mentul său, dar pentru o mai mare eficienţă în lucrare şi o bună chivernisire a banilor, masa o aveau împreună. Bani din salariu îşi luau doar pentru strictul necesar, iar cei ce rămâneau de la mâncare, erau păstraţi în fondul pentru tipărirea de Biblii în limbile şi dialectele poporului indian.

În ciuda atitudinii ostile a autorităţilor britanice faţă de misionari, ostilitate cauzată de Compania India de Est, Guvernatorul general al Indiei, Lord Wellesley a ajuns să-l aprecieze foarte mult pe Carey. Guvernatorul a fondat Colegiul Fort William, care era la 17 mile de Calcuta, un institut de învăţământ universitar special, obligatoriu pentru tinerii şi funcţionarii englezi trimişi să lucreze în administraţia britanică din India. Fiindcă William Carey era un distins poliglot şi cunoştea bine limbile bengală, sanscrită şi marati, căci deja traducea Biblia în aceste limbi, guvernatorul i-a dat catedra de aceste limbi, precum şi cea de literatură a Indiei, cu un salar anual de 1.500 lire sterline, bani pe care Carey i-a vărsat la casieria misiunii. Timp de 30 de ani, Carey a deţinut înalta funcţie de profesor universitar la Fort William. Binecuvântarea era nu numai în înalta funcţie şi în salariu, ci şi în faptul că toţi tinerii britanici trimişi pentru funcţiile guvernamentale urmau să înveţe limbile principale ale Indiei de la Carey. Deci, o seamă de noi relaţii atât de necesare misionarilor. De la această catedră, „cârpaciul" de altă dată îşi revărsa influenţa covârşitoare de înflăcărat slujitor al lui Cristos. E minunat cum lucrează Dumnezeu!

În această perioadă a anului 1800, un tâmplar indian Krişna Pal, din casta Sudra, considerat guru sau învăţător religios, într-un accident, şi-a dislocat un umăr. Dr. Tho­mas auzind, s-a dus să-l trateze, căci îl întâlnise cu puţin înainte la o evanghelizare de stradă. Krişna a început să viziteze sediul misiunii pentru tratament. Apoi, s-a împrie­tenit cu misionarii. Chiar după ce se vindecase, venea să discute despre Evanghelie. Ba a ajuns să calce regulile castei sale şi să mănânce cu misionarii. Cuvântul Evanghe­liei a lucrat la inima lui şi el a fost primul convertit. Tot în acea vreme, Felix, fiul cel mai mare al familiei Carey s-a predat Domnului. Pe data de 28 decembrie 1800, Carey i-a botezat pe amândoi în apa râului Hooghly. N-a trecut mult timp şi soţia lui Krişna, câteva rudenii şi vecini de ai lor s-au predat Domnului. Krişna a devenit un bun evanghe­list în mijlocul poporului său. El a fost de mare ajutor lui Carey. El a predicat în Benglia, Orissa şi Assam şi a adus multe suflete la Domnul. Fiind talentat şi în ale muzicii, Krişna Pal a compus o seamă de cântări religioase pentru poporul indian.

Carey avea ca principiu că fiecare misionar, după un timp, trebuie să ajungă să se întreţină singur - ca misionarii fraţilor moravieni - ca astfel Societatea Misionară să poată recruta şi trimite noi misionari. El era dezlegat de bani şi cerea şi celorlalţi misionari să fie oneşti în folosirea banilor. Chiar mai mult, el cerea ca misionarii să găsească soluţii de a produce ajutoare băneşti, ca astfel lucrarea misionară să poată lua amploare. Toţi misionarii veniţi în India, pe lângă chemarea lor, prestau şi câte o altă slujbă, iar salariul era vărsat la fondul misiunii. Din aceşti bani, ei au construit un Colegiu, au cumpărat o plantaţie de indigo şi o fabrică de hârtie. Colegiul aducea un venit anual de 1.500 lire. Ward cu tipografia producea cam o mie de lire. Toate acestea arată calitatea lui de excelent administrator al banilor pentru lucrarea Domnului. Colegiul lor a devenit aşa de bun, încât însuşi regele Frederic al VI-lea al Danemarcei l-a ridicat la rang universitar. Spiritul larg de dragoste, fără discriminare, se vede din faptul că aici erau primiţi pe lângă copiii creştinilor, şi cei ai budiştilor, ai hinduşilor şi ai mahomedanilor. Nu se impunea nici o restricţie, indiferent din ce castă făceau parte, toţi erau trataţi cu dragoste, ca fraţi. Această atitudine caldă a profesorilor a contribuit la convertirea multor studenţi.

Cu gândul de pregătire a unor păstori şi vestitori ai Evangheliei dintre indieni, la Universitatea lor, Carey a introdus şi o secţie de teologie la care el a predat timp de 17 ani: Introducerea în Vechiul şi Noul Testament şi Teologia Sistematică pentru toţi cei ce voiau să frecventeze aceste cursuri. În felul acesta, Universitatea a devenit un fel de pepinieră de vestitori ai Evangheliei. De aici s-au ridicat o seamă de bărbaţi care au străbătut India cu vestea bună a mântuirii.

Cu toată munca de profesor la două universităţi, el lucra intens la traducerea Bibliei. El a fost un titan în muncă. Nu ştia să lenevească, ci căuta să folosească şi secundele. Aşa se face că în timpul vieţii sale, cu ajutoarele ce le-a avut, a tradus Biblia sau părţi din ea în 40 de limbi. Cea mai de seamă a fost Biblia în limba bengală. La 5 martie 1801, pe masa pentru Cina Domnului din locaşul lor de închinăciu­ne, Carey a pus un stoc mare de exemplare din Noul Testa­ment, proaspăt tipărite şi legate. Ei au îngenuncheat şi au mulţumit Domnului. Era prima carte tipărită în limba bengală. Curând a terminat de tipărit întreaga Biblie. Traducerea întregii Biblii a făcut-o în principalele şase limbi ale Indiei: bengală, sanscrită, hindusă, marată, oriia şi assamă. Numai Noul Testament l-a tradus în alte 23 de limbi, iar porţiuni din Scripturi a tradus în alte 11 limbi şi dialecte, în timpul vieţii, el a ajuns să vadă 212.000 exem­plare distribuite printre cele trei sute de milioane, cât era populaţia Indiei pe atunci. A fost o muncă cu adevărat gigantică. El a fost gata să-şi jertfească talentul său, banii săi, timpul său, să se jertfească chiar pe sine, numai ca indienii să poată cunoaşte dragostea lui Dumnezeu.

La încheierea a trei trimestre, studenţii lui au vorbit în limba bengală. De faţă a fost guvernatorul general al Indiei, a fost Ducele de Wellington, înalţi demnitari britanici şi indieni, precum şi mult popor. Carey şi-a ţinut cuvântarea sa atât în bengală cât şi în sanscrită. El a fost primul european care a ţinut o cuvântare în sanscrită. Pe lângă traducerea Bibliei, el a întocmit manuale de gramati­că şi dicţionare ale principalelor limbi şi a tradus literatură sanscrită în engleză.

La începutul anului 1803, a botezat pe primul brahman convertit prin citirea unui tratat al misiunii lor. Acum aveau deja 13 botezaţi din populaţia bengală, unii din ei chiar din caste preoţeşti. În anul 1803, au avut un seceriş bogat, 25 persoane fiind botezate.

În 1803, le-a sosit încă un misionar, iar doi ani mai târziu alţi patru. Atunci şi-a lărgit sfera de activitate. Tânărul Felix Carey a început misiunea în Burma. Când mai târziu au mai sosit alţi doi misionari, autorităţile le-a dat ordin să se reîntoarcă imediat în Anglia. Carey a intervenit la Calcula. Acolo i s-a spus că guvernatorul general George Barlow, nou venit, a dat ordin ca misionarii să nu mai predice poporului indian, să nu împartă tratate şi să nu încerce să convertească pe nimeni, nici ei, nici membrii lor convertiţi până acum.

Atunci Carey a încercat să-l influenţeze pe guvernator prin cunoştinţele sale, dar acesta nu a vrut să se lase influ­enţat, ci doar a îndulcit puţin dispoziţia dată, în sensul că misionarii puteau să-şi continue lucrarea lor la Serampore, Bibliile puteau fi răspândite şi serviciile religioase la Calcuta se puteau ţine în case private, nu în sala mare a bazarului, cum se ţineau înainte; iar băştinaşii puteau să înveţe şi să predice unde le place, dar să nu fie emisarii celor din Serampore. În ciuda ordinului dat, ca cei doi misionari să se reîntoarcă imediat în Anglia, Carey i-a luat cu el la Serampore. Şeful poliţiei şi biroul guvernatorului au protestat şi au cerut să fie trimişi din Serampore şi pre­daţi autorităţilor britanice din Calcuta. Colonelul Krefling nu a fost gala să-i predea. El a declarat că misionarii sunt sub speciala protecţie a regelui Danemarcei.

După un timp a venit alt guvernator general, Lord Minto. Oponenţii misiunii, care erau destul de mulţi, au căutat să-l întărâte împotriva misionarilor. Ei au prezentat un tratat care era împotriva lui Mahomed şi căutau să arate că misionarii lezează sentimentele poporului. Carey, care nici nu auzise de un aşa tratat, a fost chemat la prim secretarul guvernatorului general. Acolo a aflat că Ward a dat unui mahomedan convertit să facă traducerea unui tratat, traducere pe care Ward n-a verificat-o şi în care fostul musulman strecurase unele cuvinte pe care aceştia le consi­derau jignitoare la adresa lui Mahomed. Carey a expus felul lor de a lucra în dragoste, fără să ofenseze, a cerut scuze pentru lipsa de verificare din partea lui Ward şi a oprit răspândirea pamfletului cu pricina. Totuşi, Carey a primit un nou ordin de interzicere a convertirii bengalilor şi i se cerea să aducă tiparniţa la Calcuta. Atunci Carey şi Marshman au cerut audienţă la guvernatorul general. La audienţă, ei au prezentat ca dar guvernatorului Lord Minto cartea „Ramaiana", scrierile clasice hinduse, pe care le-a tradus în engleză şi era proaspăt tipărită. Ei au expus lucrarea misiunii şi i-au demonstrat un rezultat vizi­bil. Până atunci au botezat vreo sută de indieni. Dintre ei 12 erau brahmani şi 5 musulmani. Amândoi au mărturisit că ei sunt gata mai degrabă să sufere, dacă e necesar, decât să facă un compromis în ce priveşte misiunea şi slujirea lor.

Lord Minto şi-a dai seama că oamenii aceştia sunt altfel de cum au fost pictaţi de oponenţii lor. Lui i s-a spus că sunt tulburătorii ordinei publice. El a anulat ordonanţa dată, a cerut însă lui Carey să-i prezinte lui spre aprobare toate manuscrisele ce aveau să fie tipărite. Carey a consimţit la aceasta, căci ştia că nu au nimic subversiv.

Deşi la Calcuta lucrurile s-au liniştit, oponenţii misiunii nu s-au liniştit. Prin oamenii lor, cazul misionarilor din Serampore a ajuns în Camera Comunelor şi în Camera Lorzilor din Anglia. Voiau cu orice preţ să-i scoată din India. Iată un fragment din memoriul împotriva misionari­lor trimis de Compania Indiei de Est către Parlamentul Britanic:

„A trimite misionari în posesiunile noastre orientale e cel mai prostesc, cel mai extrava­gant, cel mai costisitor, cel mai lipsit de apă­rare proiect sugerat de un fantastic ţicnit la cap. O aşa schemă e periculoasă, imprudentă, nefolositoare, fără câştig, fantastică. Ea e contra raţiunii sănătoase şi a bunei cuviinţe. Ea primejduieşte securitatea şi pacea posesiu­nilor noastre”.

În apărarea misionarilor au luat atunci cuvântul unii din cei mai de seamă bărbaţi ai Angliei, ca William Wilberforce, Robert Southey, poet care tocmai atunci fusese făcut laureat şi Lord Wellesley, fost guvernator general al Indiei, care cunoştea bine pe Carey şi lucrarea misionarilor, dar cunoştea tot aşa de bine şi toate maşinaţiile Companiei India de Est.

Dar nu numai afaceriştii acestei Companii, care voiau să ţină în întuneric şi obscurantism masele de oameni ai Indiei, ca ei să-i jupoaie, ci şi unii din fruntaşii bisericilor din acea vreme vorbeau că Societatea misionară e din iniţiativa Satanei. La adunarea generală a Bisericii Scoţiei din 1796 s-a votat următoarea rezoluţie: „A răspândi cunoştinţa lui Dumnezeu între păgâni şi barbari e cel mai absurd lucru".

Din toată această luptă, misionarii au fost cei ce au avut câştig de cauză. Lucrarea lor a ajuns să fie cunoscută în Camera Comunelor şi în Camera Lorzilor, deci la cel mai înalt nivel. Nu s-a luat nici o măsură restrictivă împotriva misionarilor. Din contră, în 1813 trebuia reînnoit contractul dat, pe 20 de ani, Companiei India de Est cu privire la comerţ şi alte privilegii. În noul act al Parlamentului s-a făcut stipulaţia că „ar trebui adoptate aşa măsuri care să tindă la introducerea între ei a cunoştinţelor folositoare şi a îmbunătăţirilor religioase şi morale”. Deci, misiunea a câştigat drepturi oficiale, iar Compania a pierdut.

Popularitatea în Anglia au avut-o şi din cauza unui tragic incendiu ce a avut loc, pe data de 11 martie 1812, la tipar­niţa misiunii. Focul a mistuit un mare stoc de hârtie, mii de coli tipărite din traducerea Bibliei şi alte lucruri. Paguba cea mai mare a fost că s-au pierdut manuscrise a unor traduceri ale Bibliei, manuale de gramatică, dicţionare şi alte cărţi lucrate gata, doar aşteptau rândul la tipărit. Deci, era muncă de timp îndelungat şi nu aveau un al doilea exemplar. Plus au fost distruse literele, vreo 20 de tipuri, din diferite limbi. Focul nu a ajuns la fabrica de hârtie, la depozitul de cărţi, unde erau mii de Biblii. La fel, au fost salvate cinci maşini de tipărit, actele de contabilitate, documente şi spre bucuria lui Ward, el a găsit în ruine matriţele cu care a putut turna din nou literele atât de necesare tipografiilor pe acea vreme. Când vestea incendiu­lui a ajuns în Anglia, în 50 de zile au sosit din toate părţile banii necesari pentru repunerea în funcţiune a tipografiei. Partea grea a fost a traducerilor, care au trebuit lucrate din nou.

Trio Serampore a lucrat cu mult sârg până în anul 1845, când William Ward a fost răpus de holeră. La fel şi Felix Carey a murit în acelaşi an. Cel de al doilea băiat al lui Carey, William, a servit misiunea din Bengal. Iabeţ, al treilea, a devenit misionar în Amboyna. Ionatan, cel mai tânăr, a studiat dreptul şi a devenit avocat la Curtea supremă, iar în timpul liber era un bun predicator al Evangheliei.

Carey nu s-a mai întors niciodată în Anglia. El a fost mult prea ocupat ca să-şi poată permite să plece. Timp de 40 de ani a muncit neobosit. Niciodată nu a avut vreun concediu. Când îşi simţea capul prea obosit, mergea în grădină şi muncea fizic, această muncă îl relaxa. Şcoala lor era aşezată pe un teren de cinci hectare. Trăsătura de natu­ralist, care s-a observat în copilărie, s-a dovedit desăvârşită la maturitate. Grădina, pe care el o concepuse şi o îngri­jea, era un fel de paradis. Ea era mai bogată în specii de plante decât grădina botanică din Calcula. Frumuseţea cu­lorilor de flori, jos şi cântecul fermecător al nenumăratelor specii de păsări ce îşi aveau cuiburile în copacii şi tufişurile grădinii - păsări ce erau selecţionate de el cu multă grijă - îi dădeau nuanţa de basm. Spre a-şi îmbogăţi şi înfrumuse­ţa grădina, Carey a cerut prietenilor din Europa şi Asia tot felul de seminţe şi să-l ţină la curent cu toate informaţiile botanice din zonele lor. El a ajutat la formarea Societăţii de Horticultură şi Agricultură a Indiei, al cărei preşedinte a şi fost pentru o vreme. Era membru al Societăţii Asiatice din Bengal, al Societăţii Geologice, al Societăţii Line din Londra şi membru corespondent al Societăţii Regale de Horticultura din Londra. Istoricul Wedder spune că socie­tăţile ştiinţifice ale Europei l-au recunoscut pe William Carey ca fiind unul din cei mai mari savanţi ai vremii sale.

Numai când stai puţin şi cugeti, te întrebi cum a putut face faţă la toate acestea? Cum dintr-un cârpaci a ajuns să urce cele mai înalte trepte? Biblia ne dă explicaţia în 1 Sa­muel 2:30, prin promisiunea făcută de Dumnezeu: „...voi cinsti pe cine Mă cinsteşte". Ea s-a împlinit în viaţa lui Carey. Pe de altă parte, viaţa lui a fost o muncă neîntreruptă în învăţătură şi în lucrare. Universitatea Brown din Rhode Island, Statele Unite, în 1807, i-a decernat titlul de doctor. Cu toate că devenise savant şi ajunsese la mare faimă, el poseda o rară modestie. Această trăsătură îi dădea farmec şi sclipea în toate relaţiile lui, atât cu cei din biserică, cât şi cu cei din afară, cu ceilalţi profesori univer­sitari, cu studenţii şi cu toţi cu care ajungea în contact. Un caz izbitor a rămas înscris pe răbojul istoriei. Odată, la un mare banchet, un ofiţer superior britanic spuse colegului său, în şoaptă, dar destul de tare ca să audă Carey: „Am aflat că vecinul nostru Carey a fost pe vremuri cizmar". Voia să-l umilească pe misionar. Carey nu s-a şifonat, ci l-a corectat, spunându-i: „Sunteţi informat greşit, domnul meu, Carey a fost pe vremuri doar un biet cârpaci de ghete". Într-adevăr, din pricina silinţei lui la învăţătură, mereu cu cartea în faţă. prefera să nu facă încălţăminte noi, ci doar să cârpească încălţămintele vechi. Smerenia e o floare rară ce înfloreşte doar în terenul unei inimi curate, unde Cristos e cu adevărat Domn.

Chiar şi după ce Dumnezeu l-a folosit aşa de minunat, el prefera să nu se vorbească de marile lucrări ca săvârşite de el. Ştia că totul a fost din harul lui Dumnezeu. Când a fost pe patul de moarte, Alexandru Duff, un alt mare misionar cu ceva mai tânăr, care de multe ori căutase să înveţe din experienţa lui Carey, acum venise să-l vadă. Duff vorbise lui Carey despre o seamă de lucrări ce au fost realizate, da­torită faptului că în tinereţe Carey a consimţit să devină misionar în India şi să fie atât de activ. La sfârşit, Carey i-a cerut să se roage, iar după rugăciune Duff şi-a luat rămas bun, căci se vedea că e în ultimele clipe, apoi a dat să plece. Când a fost lângă uşă, Carey l-a strigat în şoaptă şi el s-a întors să vadă ce vrea să-i spună. Atunci i-a zis: „Duff, vezi, acum ai vorbit de Dr. Carey. După ce am plecat, nu mai vorbi decât de Mântuitorul lui Carey".

Chiar şi pe plan social. Carey a fost o mare binecuvântare. La sosirea lui în India, inima lui simţitoare a fost deosebit de împovărată de unele practici ale populaţiei din India. El a aflat că unii copii mici sunt sacrificaţi zeităţii râurilor. La fel şi copiii care se îmbolnăveau, părinţii îi aruncau în râu. Carey a protestat împotriva acestei practici şi a intervenit la guvernatorul general să interzică prunc­uciderea. Lord Wellesley l-a însărcinat pe Carey să investigheze dacă în cărţile sacre ale indienilor se cere aşa ceva. După ce a studiat cărţile sacre ale hinduşilor, Carey a făcut un raport, specificând că nicăieri nu se cere aşa jert­fe. Îndată, guvernatorul a dat un decret prin care califica infantuciderea ca şi crimă, ce se pedepseşte cu moartea. Imediat, practica aceasta a fost stopată. Astfel, zeci de mii de copii au fost salvaţi de la moarte sigură.

Odată, în timp ce călătorea spre slujba sa la fabrica de indigo, a văzut o altă practică teribilă. La înmormântarea unui soţ, văduva lui a fost arsă de vie împreună cu cadavrul soţului. Din nou a luat cărţile lor sacre, le-a cercetat, apoi a arătat guvernatorului că arderea văduvelor nu e cerută, ci doar lăudată ca o faptă meritorie. El a stăruit de guvernator să interzică şi această practică. Guvernatorul era tocmai pe punctul de ieşire din slujbă şi a lăsat ca suc­cesorul său să dea interdicţia. Au fost mai mulţi succesori, dar nici unul n-a luat nici o decizie. S-a calculat că numai de când a început dominaţia Angliei asupra Indiei, peste 70.000 de văduve au fost arse.

Totuşi, duminică dimineaţa, 6 decembrie 1829, când Carey se pregătea tocmai să plece la biserică, a primit proclamaţia guvernatorului general, Lord William Bentinck. O privire fugară îl făcu să tresară. Era decretul de interzicere a arderii văduvelor. Brahmanii au protestat până la regele Angliei, dar decretul a rămas în picioare. Odată, fiul unui bogătaş dintr-o castă mai înaltă a venit la guvernator şi a cerut să dea voie ca mama lui să fie arsă împreună cu cadavrul tatălui, aceasta fiindcă mama lui vrea şi e un act de conştiinţă a familiei să-i împlinească această dorinţă. Răspunsul a fost: „Desigur mama ta poate să facă aceasta şi tu, ca întâiul născut al ei, poţi să aprinzi focul, numai că atunci trebuie şi eu, ca act de conştiinţă, să te spânzur pentru omor". Natural că n-a mai îndrăznit să facă aşa ceva.

Pe data de 9 iunie 1834, în vârstă de 72 ani, Carey şi-a încheiat munca pe acest pământ şi a plecat la Domnul său pe care L-a ascultat cu atâta devotament. Drapelul danez la Serampore a fost coborât în bernă - semn de doliu naţio­nal. La serviciul funebru a luat parte chiar şi guvernatorul danez, împreună cu soţia sa, şi o mare mulţime de creştini, hinduşi şi musulmani, căci a fost iubit şi stimat de toţi. Conform cerinţei sale, nu i s-a ridicat nici un monument, ci o piatră simplă cu numele lui, data naşterii, a morţii şi cuvintele: „Un sărman vierme păcătos, fără ajutor, cad în mâna Ta cea bună!"

Un bust al lui Carey a fost aşezat în grădina horticolă a Calcutei, iar în Catedrala Westminster din Londra s-a aşezat o placă gravată cu cuvintele predicii lui Carey: „Aşteptaţi lucruri mari de la Dumnezeu şi încercaţi lucruri mari pentru Dumnezeu".

Zelul misionar al lui Carey a trezit spiritul misionar nu numai la baptişti, ci la toţi protestanţii. Istoricul Kenneth Scott Latourette, în cartea sa „Creştinismul de-a lungul veacurilor", spune că în 1795, metodiştii au format Socie­tatea Misionară a Londrei. În 1799, evanghelicii au format Societatea Bisericii Misionare. În acelaşi an s-a format Societatea de tratate religioase. În anul 1804 s-a înfiinţat Societatea Biblică Britanică. În 1810 s-a format Societatea Misionară Americană. În 1815 pietiştii au format Societa­tea Misionară din Basel. E foarte important de notat că toate aceste societăţi misionare au început într-o vreme de criză. Europa era zguduită de revoluţia franceză şi devastată de războaiele lui Napoleon. Păreau condiţii foarte vitrege, dar sărăcia a produs un belşug de dărnicie şi de binecuvântări. Credincioşii au învăţat să aştepte lucruri mari de la Dumnezeu şi să încerce lucruri mari pentru Dumnezeu. De aceea, William Carey a fost supranumit „Părintele misiunilor moderne”.

Printr-un om s-a ajuns să se realizeze vorba Domnului Isus: „Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu".

Doamne, ridică şi din poporul român asemenea bărbaţi!



Persoane interesate