CAPITOLUL 29
WILLIAM BOOTH
William
Booth s-a născut la Nottingham, Anglia, în anul 1829. La vârsta de 12 ani a
stat la căpătâiul tatălui său care trăgea să moară. Până atunci tatăl său nu
s-a interesat de mântuire, de sufletul său, dar în acea situaţie, Samuel Booth
a căutat să se pocăiască, în timp ce soţia şi două fiice cântau “Cel ce te-ai
deschis mie Stâncă de mântuire”. Aceasta l-a făcut pe băiat să-şi dea seama de
nevoia de mântuire. De atunci a căutat să frecventeze biserica. Într-o duminică
a ascultat o predică: “O persoană moare în fiecare minut”. Aceasta l-a
determinat să se pocăiască, să-şi predea viaţa sa Domnului. Din cauza sărăciei
în care au rămas la moartea tatălui, el nu a putut să-şi termine şcoala, ci a
trebuit să lucreze pentru pâinea cea de toate zilele. Nimeni din acea bisericuţă
metodistă nu s-a putut gândi ce va scoate Dumnezeu din acest băiat fără
pregătire şcolară şi sărac lipit pământului. Viaţa lui poate fi un imbold
pentru mulţi tineri săraci şi fără pregătire. Dumnezeu poate ridica din
pulberea pământului la treapta cea mai înaltă pe cei ce se predau cu totul Lui.
Pe la 15
ani, printr-o predică a lui James Caughey, un evanghelist american, el a fost
aprins pentru lucrarea lui Dumnezeu, iar la 17 ani a început să predice Evanghelia
veşnică. El a devenit foarte activ în lucrarea de salvare a sufletelor. Ani de
zile a muncit din greu ziua întreagă pentru câştigarea existenţei, iar seara de
la ora şapte sau opt până la miezul nopţii petrecea în vizite la bolnavi, în
predicarea Evangheliei pe stradă sau la întruniri prin case. Săracii din
mahalalele Londrei, beţivanii, decăzuţii făceau ca inima lui să sufere. Lucrând
printre ei, Booth a constatat că omul sărac, ce era flămând şi tremura de frig,
nu prea era interesat de cer. Gândul că trebuie făcut ceva pentru ei, l-a frământat
multă vreme.
La
această vârstă de 17 ani, fiindcă Booth predica bine în biserica metodistă,
conducătorul bisericii a vrut să-l dea la o şcoală, ca la 19 ani să devină
păstor. Supus fiind la vizita medicală, doctorul l-a respins pe motivul că
sănătatea lui Booth era prea şubredă ca să poată suporta toată tensiunea ce
trebuie s-o îndure un pastor. Nu ştia medicul că Booth avea să se încarce cu
toate nevoile sărăcimii din mahalalele Londrei, că avea să lanseze o
organizaţie de proporţii mondiale şi că în ciuda eforturilor cerute de o aşa
lucrare şi contrar şubrezeniei fizice, avea să ajungă vârsta de 83 de ani.
Între
anii 1850-1857, el a lucrat în sânul bisericii metodiste. Duminică după
duminică el aducea la biserică un număr de beţivani şi decăzuţi. Această
acţiune a lui a nemulţumit pe bătrânii bisericii, care au început să-i facă
observaţii. De aici s-au ivit neînţelegeri şi Booth nu a fost gata să
părăsească lucrarea, ci a fost gata mai degrabă să părăsească biserica aceea.
Lucrând
cu grupe de credincioşi pe teren, el a întâlnit pe Caterina Mumford cu care s-a
căsătorit în 1855. Ea i-a devenit un bun ajutor în lucrarea sa mare, căci avea
aceeaşi dorinţă fierbinte de a salva şi ajuta pe cei săraci şi decăzuţi.
Devotamentul ei a fost o sursă de stimulare şi inspiraţie pentru el, iar
dragostea ei a fost un magnet puternic pentru ridicarea celor decăzuţi. Ea a
fost una din femeile binecuvântate ale lumii, care a condus mii de suflete la
picioarele lui Cristos Domnul. Când ea a trecut în veşnicie, ca semn de adâncă
preţuire, trupul ei neînsufleţit a fost depus în Sala Congresului din Londra,
iar miniştri, membrii ai parlamentului şi chiar o delegaţie din partea reginei
Angliei a trecut prin faţa sicriului ei, iar când uşile au fost deschise pentru
public, o mare mulţime a umplut sala şi în tăcere, cu lacrimi pe obraz, treceau
prin faţa sicriului ei. Erau beţivanii de altă dată, foste prostituate, care
prin ea au ajuns să cunoască mântuirea lui Dumnezeu. O bătrânică a zăbovit mai
multă vreme lângă sicriul ei. Cei ce
stăteau în şir au început să-şi piardă răbdarea. Atunci unul din cei ce făceau
de pază a venit şi i-a spus bătrânei să plece, căci ea opreşte tot poporul.
Bătrânica însă a zis: “Am tot dreptul să stau ceva mai mult ca alţii, căci am
venit de la 100 km să o mai văd încă o dată. Ea a salvat copiii mei”. Cu
adevărat, ea a fost un “ajutor potrivit” pentru William Booth. Se pare că
datorită sfaturilor ei, el s-a separat de Biserica Metodistă, spune “The New
Funk and Wagnalis Encyclopedia”.
Astfel,
din 1857, el a lucrat ca evanghelist independent. Nu a avut nici un suport
material, dar s-a încrezut în Domnul şi El i-a purtat de grijă. În această
vreme soţii Booth au ajuns să-şi adâncească experienţa lor cu Dumnezeu, iar
prin citirea cărţilor lui Wesley, au fost mult influenţaţi în ce priveşte
curăţia inimii şi sfinţirea.
El a început
să adune popor într-un cort mare. Într-o seară când a venit acasă, a spus
soţiei că trecând prin mahalaua păcătoşeniei a auzit o voce la urechea lui că
acolo e locul lui de lucru; că nu este un loc mai păgân ca acela şi care să
aibă mai mare nevoie de lucrul lui. În acel loc, el şi-a dedicat viaţa sa, pe a
ei şi pe a copiilor lor să facă această lucrare de salvare; că acel popor va fi
de acum încolo poporul lor şi că Dumnezeul lor va trebui să devină Dumnezeul
acelor oameni.
Când a
venit frigul iernii, Booth s-a mutat cu predicarea Evangheliei din cort într-o
veche sală de dans. Pe aceea vreme, lucrarea lor purta numele de “Misiunea
Creştină din Londra de Est”. Curând sala a ajuns ticsită de popor ce venea la
ascultarea Evangheliei. Acolo Domnul i-a ridicat un bărbat, un cizmar, care a
luat asupra sa responsabilitatea financiară a nevoilor familiei Booth, astfel
că el a putut părăsi slujba sa şi să se dedice în totul predicării Evangheliei.
Aşa Booth a început să-şi extindă misiunea.
În 1869
Misiunea Creştină era pe baze financiare solide, aveau 14 locuri unde predicau
Evanghelia, aveau o seamă de
cantine ce serveau un prânz celor nevoiaşi şi 140 case unde credincioşii dădeau
o mână de ajutor în fiecare săptămână.
Booth
şi-a organizat misiunea sa de ajutorare a săracilor şi de mântuire a sufletului
lor ca o armată, cu o distribuţie a muncii; fiecare îşi cunoştea lucrul lui
ce-l avea de făcut, cu grade ierarhice şi cu o severă disciplină, în 1878 “Misiunea
creştină” şi-a luat numele de “Armata Mântuirii”.
Încă în
timpul vieţii sale Generalul Booth a ajuns să-şi vadă organizaţia sa răspândită
în 55 ţări, ocupându-se de acţiuni filantropice, de predicarea Evangheliei pe
străzi şi de lucrarea personală pentru mântuirea păcătoşilor.
Prin
munca sa neobosită, sute de mii de suflete au fost ridicate din drojdia
societăţii la rangul de copii ai lui Dumnezeu, la o viaţă frumoasă şi binecuvântată
chiar pe pământ.
La început
şi el a avut de îndurat batjocură, persecuţii, bătăi, dar a trecut biruitor
prin toate. Dr. Fred Barlow în cartea sa “Profiles in Evanghelism” spune că
odată Regina Victoria a Angliei l-a chemat la palat şi l-a întrebat care e
secretul vieţii sale. Booth s-a uitat în faţa reginei, lacrimile au început
să-i brăzdeze faţa, apoi a zis: “Majestate, secretul e că Dumnezeu m-a avut în
întregime!” El a murit în anul 1912.