Lumini peste veacuri > Vol. I > 28. Wernher von Braun


CAPITOLUL 28
WERNHER VON BRAUN

“Pentru milioane de americani, numele Wernher von Braun a fost strâns legat de explorarea noastră a spaţiului şi de aplicarea creativă a tehnologiei. El nu a fost numai un inginer iscusit, ci şi un om de îndrăzneaţă viziune; condu­cerea sa plină de inspiraţie ne-a ajutat să mobilizăm şi să menţinem efortul de care era nevoie ca să ajungem la lună şi să trecem de ea”. Aceasta a fost declaraţia ce a făcut-o Preşedintele Carter la Casa Albă cu ocazia morţii lui von Braun.

Ziarul “Los Angeles Times” de sâmbătă 18 iunie 1977, partea I pag. 12, cita pe Dr. Alan Lovelace, directorul Administraţiei Naţionale de Aeronautică şi Spaţiu (NASA), că a zis despre el: “A fost unul din cei mai renumiţi pioneri ai lumii în domeniul explorării spaţiului. În tradiţia lui Newton şi Einstein, el a fost un vizionar şi în acelaşi timp un geniu creativ”.

Wernher von Braun s-a născut în anul 1912 în localitatea Wirsitz, Germania. Flacăra geniului în el a aprins-o mama lui, o distinsă cunoscătoare a muzicii şi a astronomiei. Ea a dezvoltat în el abilităţi precoce la violoncel şi pianului. Într-o vreme băiatul se gândea să îmbrăţişeze o carieră muzicală. “E bine că n-am făcut aceasta - spunea el - căci niciodată n-aş fi devenit altceva decât un muzicant mediocru”.

Astronomia i-a stârnit mai mult entuziasm. Aceasta mai ales când la 12 ani a făcut confirmarea la biserică, mama lui în loc să-i cumpere un ceas de aur, aşa cum el dorea, i-a cumpărat un excelent telescop. Aceasta l-a făcut să se adâncească în nemărginitul spaţiu, urmărind mişcarea astre­lor.

Rachetele i-au intrat în cap încă de la 12 ani, când a văzut pe Fritz von Opel că şi-a făcut un automobil de curse cu rachete. Pentru o năzdrăvănie ce o făcuse cu şase rachete, s-a pomenit dus la poliţie şi a fost nevoit să stea acolo până când a venit Baronul Magnus von Braun, Ministrul Agri­culturii, să-şi ia fiul în custodie.

Cartea lui Prof. Hermann Oberth “Racheta spre spaţii interplanetare” l-a încântat ca titlu, dar când s-a apucat s-o citească a fost foarte dezamăgit căci ea consista doar din for­mule matematice separate între ele de fraze scrise într-un jargon fizic. Atunci şi-a dat seama că spre a ajunge să pătrun­dă în teoriile spaţiului, el trebuie să stăpânească matematica şi fizica - materii care îi erau cele mai neplăcute. S-a apucat însă serios de învăţătură cu convingerea că spaţiul va putea fi biruit de om şi s-a hotărât ca el să aibă un rol în această biruinţă.

În anul 1930 s-a înscris la Politehnica din Berlin, un re­numit institut de învăţământ unde era Profesorul Oberth. Văzând ingeniozitatea lui von Braun, Oberth l-a invitat să-l ajute la confecţionarea unui motor rachetă. Un an mai târziu Prof. Oberth s-a reîntors în România, dar von Braun şi cu câţiva au rămas să continue experimentele pentru rachetă. În 1932 au reuşit să construiască o rachetă care s-a ridicat până la trei sute şi ceva metri înălţime. Era un fel de jucărie rudimentară. Când şi-a luat licenţa, a primit din partea armatei germane un fond pentru continuarea experienţelor în domeniul rachetelor. Pe un teren militar şi-a instalat un mic laborator şi s-a înscris la Universitatea din Berlin să-şi ia doctoratul, iar în iunie 1943 a primit titlul de Doctor în fizică. La început el nu prea voia să lucreze pentru război. Himmler l-a aruncat în închisoare şi acolo a stat trei săptămâni, până ce s-a primit ordin de la cartierul lui Hitler pentru eliberarea lui. Apoi a fost transferat la Peenemünde, la Marea Baltică. Acolo a făcut un centru de rachete şi a perfecţionat racheta balistică V2 cu care germanii au făcut mari ravagii asupra Londrei în timpul celui de al doilea război mondial.

Von Braun a fost nu numai un geniu în inginerie şi în proiectarea rachetelor, ci a fost şi un lider talentat. Poate cea mai mare contribuţie ce a făcut-o în 1945 la încheierea războiului al doilea a fost să convingă pe cei 129 experţi în rachete să se predea de bună voie trupelor americane. Pe atunci el era director tehnic la Centrul de rachete tele­ghidate la Peenemünde. Şi toate documentaţiile nu le-au distrus, ci le-au luat cu ei. Năzuinţa lui era ca rachetele proiectate de el să nu servească în scopuri războinice, ci să zboare în spaţiu spre alte astre, care i-au stârnit uimirea încă din copilărie. El se amuza relatând scepticismul cu care a fost primit de patrula americană. Unul din soldaţi a zis: “Dacă nu vom avea pe cel mai mare savant al Ger­maniei, vom avea pe cel mai mare mincinos al Germaniei”.

Venind în America, a lucrat la centrul de rachete din Fort Bliss, Texas. În 1950 întregul grup a fost transferat la Huntsville, Alabama. Cu mult înainte de a fi lansat pri­mul Sputnic, von Braun a stăruit de Preşedintele Eisenhower să lanseze un satelit artificial care să orbiteze în jurul pămân­tului, dar Eisenhower n-a fost de acord. Abia după ce a fost lansat Sputnicul, atunci le-a cerut ca în 60 zile să facă toate lucrările pentru lansare. În decembrie 1957 racheta Vanguard proiectată de el a fost experimentată. La 31 ianuarie 1958 a pus pe orbită satelitul Explorer 1. Un an mai târziu, Alan Shepard, primul astronaut american a zburat în spaţiu cu racheta proiectată de von Braun şi experţii săi. În anul 1960 el a fost numit Directorul Centrului de zboruri spaţiale la NASA. Atunci Preşedintele John F. Kennedy l-a însărci­nat pe von Braun să proiecteze până în 1970 o rachetă capa­bilă să ducă un om pe lună. Rezultatul a fost racheta Saturn 5 înaltă cât o clădire cu 36 etaje, un gigant în stare să plaseze pe orbită nave cosmice în greutate de peste 100.000 kg. În 20 iulie 1969, von Braun supraveghea la Centrul de Control din Houston când Neil Armstrong şi Edwin Aldrin au coborât pe lună. Aceasta a fost o realizare a visului său.

În anul 1947 von Braun s-a dus înapoi în Bavaria şi la 1 martie s-a căsătorit cu Maria Louise von Quistorpe, pe care o cunoştea de copilă pe când el era la Universitate.

La o întrunire a păstorilor ce o avem în fiecare marţi, unul care era prieten cu von Braun ne-a împărtăşit că savantul acesta distins e un credincios născut din nou şi bun urmaş al lui Cristos. Când făcea experienţe cu rachete în New Mexico, duminică după duminică a văzut un auto­bus al Bisericii Nazarinene din El Paso, care venea pe acolo să ducă oameni la biserică. Interesându-se a aflat că auto­busul e condus de însuşi păstorul bisericii, că parcurge circa 80 km şi duce gratuit pe cei ce vreau să meargă la serviciul de închinăciune. Aceasta i-a adus aminte de anii copilăriei când mergea cu plăcere la biserică, dar precum s-a adâncit în ştiinţă, a uitat de Dumnezeu. Aşa s-a trezit în el din nou dorul sufletului după Dumnezeu. A început să participe la serviciile de închinăciune şi să citească Biblia. “Adevărul lui Cristos - spunea el - a fost o adevărată revelaţie. Mi-am dat seama că eu purtam doar numele de creştin”. După ce a primit lumina aceasta, el şi-a predat viaţa sa Domnului. Cu cât programul spaţial reuşea să trimită oameni pe lună, cu atât credinţa lui se întărea tot mai mult. Şi deşi a primit peste zece doctorate de la diferite Universităţi şi deşi a ajuns să se bucure de o faimă mondială, von Braun nu se ruşina să mărturisească că el crede în Dumnezeu şi în viaţa veş­nică. Odată, când i s-a luat un interviu, celebrul savant a zis: “Zborul navelor cosmice manevrate e o realizare uimitoare, dar el ne-a deschis doar o uşiţă mică spre a vedea întinde­rile fantastice ale spaţiului. Privind prin această ferestruică la vastele mistere ale universului ni se confirmă credinţa noastră în certitudinea Creatorului lui”. El a spus că-i este greu să înţeleagă pe un bărbat de ştiinţă care nu-şi dă seama de existenţa unei Raţiuni superioare în dosul existenţei universului, după cum îi este greu să priceapă pe un teolog, care ar vrea să tăgăduiască avansurile ştiinţei.

Cu o altă ocazie a zis: “Una din cele mai fundamentale legi ale Ştiinţei Naturale este că nimic în lumea fizică nu se întâmplă fără o cauză. Deci, simplu, nu poate fi o creaţie fără un oarecare Creator spiritual. Oricum, aşa de bine rânduit şi perfect creat cum e pământul nostru şi universul trebuie să aibă un Făcător, un Arhitect... Trebuie să fie un Făcător, nu există altă cale”.

Ca om de ştiinţă era mereu invitat să vorbească la anu­mite întruniri speciale. La un prânz dat la Denver de Guver­natorul Statului Colorado a vorbit despre “Credinţa în Dumnezeu a unui savant”. Printre altele a zis: “Publicul are un adânc respect pentru uimitoarele avansuri ale ştiinţei realizate în timpul vieţii noastre. Există o admiraţie pentru procesul ştiinţific de observare, de experimentare şi de a proba orice concept măsurându-i validitatea. Şi totuşi pe unii îi supăra că noi nu putem dovedi pe cale ştiinţifică că există Dumnezeu. Oare trebuie să aprindem o lumânare ca să vedem soarele?”

El a subliniat că “omul poate cunoaşte pe Dumnezeu numai prin revelaţia Sa în persoana lui Isus Cristos, cum e mărturisită de Scriptură. În căutarea noastră de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, Isus Cristos trebuie să fie ţinta eforturilor şi a inspiraţiei noastre”.

Revista “The War Cry” a Armatei Mântuirii din 17 iunie 1972 reda secvenţe din cuvântarea rostită de Dr. Wernher von Braun în faţa studenţilor cu ocazia absolvirii Colegiu­lui Belmont Abbey din Belmont, North Carolina. El a zis: “Ştiinţa şi religia nu sunt incompatibile, ci sunt surori. În timp ce ştiinţa încearcă să înveţe tot mai multe despre creaţiune, religia încearcă să înveţe tot mai mult despre Creatorul. Cu cât vom înţelege mai bine universul, cu atât ne vom minuna mai mult de Creatorul său”.

Revista Chicago Tribune Magazine din 13 decembrie 1970 la pagina 43 spunea despre von Braun: “Ca toţi savanţii disciplinaţi, el este dedicat pentru tot ce se poate măsura şi demonstra şi e ascultător de imutabilele legii ale naturii, totuşi el este adânc religios şi crede în Dumnezeu şi în validitatea învăţăturilor Sale. El nu vede nici o incompatibili­tate în această şi citează cu plăcere pe Kant: “Două lucruri nu încetează să-mi stârnească admiraţia: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din lăuntrul meu”.

De asemenea, el credea cu tărie în valabilitatea jertfei lui Cristos Domnul, în nemurirea sufletului, în existenţa vieţii după moarte şi în judecata de apoi. Într-un interviu acordat reporterului Adon C. Taft pentru ziarul Miami Herald tocmai înainte de lansarea lui Apollo 9, el şi-a expus o parte din vederile sale teologice: “Sunt sigur - a zis el - că există şi alte fiinţe în univers”. El susţinea că jertfa lui Cristos pe pământ poate fi suficientă şi pentru alte fiinţe din univers. Faptul că răstignirea a fost pe pământ, spunea el, “nu limitează validitatea ei pentru o sferă mult mai mare”, în legătură cu sufletul şi viaţa după moarte, a zis că are o bază ştiinţifică pentru convingere sa: “Ştiinţa a constatat că nimic nu se pierde fără urmă, ci totul se transformă. Dacă Dumnezeu aplică acest principiu fundamental la cele mai mărunte şi neînsemnate părţi ale universului, oare nu face sens să afirmăm că El aplică acelaşi principiu şi la coroana creaţiei Sale - la sufletul omului? Eu cred că da. Viaţa şi sufletul nu se pot dezintegra în nimic. Astfel, sufletul e nemuritor. Nemurirea sufletului îl poate face să se bucure de răsplată sau să sufere penalitatea decretată”.

Von Braun, ca director la NASA, era foarte animat de dorul de a lansa rachete care să ducă astronauţi pe Marte sau pe alte planete, dar era tot atât de zelos şi pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Odată s-a exprimat în cuvintele: “Când omenirii i s-a dat oportunitatea să-L cunoască pe Cristos, cu aproape două mii de ani în urmă, lumea a fost răsturnată cu susul în jos prin larga răspândire a mărturiei urmaşilor Săi. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi azi”.

În timp ce era la culmea activităţii sale la NASA a ajuns să ştie că are cancer. Deşi i s-a făcut intervenţie chirurgi­cală în 1975, boala a progresat astfel că a fost nevoit să se pensioneze pe data de 31 decembrie 1976. În 1977 Preşe­dintele Ford l-a decorat cu Medalia Naţională pentru Ştiinţă. Edward G. Uhl a fost însărcinat să-i prezinte la patul de boală medalia. Într-o scrisoare către Preşedinte, din partea lui Uhl a spus: “Wernher a fost complet surprins şi a apre­ciat mult. El a reflectat la anii când a venit în Statele Unite cu tot ce avea într-o valiză de carton şi cu lacrimi în ochi a zis: Şi acum Preşedintele Ford îmi dă cea mai înaltă onoare pe care o poate primi un om de ştiinţă”.

Joi, 16 iunie 1977, la Spitalul Alexandria în Virginia, Wernher von Braun a închis ochii pentru pământ, dar sufle­tul lui şi-a luat zborul, fără rachetă, mai sus de nori şi de stele, la Mântuitorul său pe care L-a mărturisit şi slujit fără ruşine.

“The Rocket Team” la pag. 404, relatează că la un ser­viciu special pentru el, Dr. Ernst Stuhlinger, fost coleg al lui von Braun la Peenemünde şi bun prieten, a zis: “Lumea de realizări tehnice a fost numai o parte a universului său, căci el a zis: “Când îmi sfârşesc călătoria, sper că îmi voi putea reţine mintea mea clară şi voi putea percepe nu numai acele ultime minute preţioase ale vieţii mele, ci de asemenea şi tranziţia spre ceea ce va veni atunci. O fiinţă umană este cu mult mai mult decât un trup fizic care se vestejeşte şi piere după ce a umblat un număr de ani. Pentru mine e ceva de neconceput ca să nu mai fie ceva dincolo, după ce am isprăvit voiajul nostru pământesc. Eu sper că pot observa, învăţa şi în sfârşit voi cunoaşte ce are să vină după toate acele frumoase lucruri pe care le-am experimentat în timpul vieţii noastre pe pământ”.

Wernher von Braun, unul din cei mai renumiţi savanţi, a fost un umil slujitor al lui Isus Cristos.



Persoane interesate