Lumini peste veacuri > Vol. I > 25. Henry Moorhouse


CAPITOLUL 25
HENRY MOORHOUSE

Pentru unii, mântuirea e o experienţă liniştită, plăcută, binecuvântată, ca cea a lui Corneliu. Pentru alţii e cu şocuri mari, e o smulgere din valuri năprasnice şi aşezarea pe stâncă, e ridicare din prăbuşire, e salvare chiar de la sinucidere, cum a fost cea a temnicerului din Filipi. Cam aşa a fost şi pocăinţa lui Henry Moorhouse.

El s-a născut în anul 1840 în Ardnich. Tinereţea sa a fost o trăire în toate păcatele. La 20 de ani el era beţiv şi cu totul înrăit. În mai multe rânduri a fost aruncat în închisoare. Dorea fericirea, dar a constatat că păcatul l-a nenorocit.

Zbuciumat în suflet, cu remuşcări în conştiinţă, vedea că nu mai poate trăi aşa. Atunci s-a hotărât să se sinucidă. Într-o seară a luat pistolul şi a plecat. La o intrare întunecoasă într-o clădire s-a oprit, şi-a scos pistolul să-şi tragă un glonţ în cap. Dar chiar în acel moment a auzit o voce citind pilda fiului risipitor. Sus la etaj în acea clădire era o sală de rugăciune şi cum uşa era deschisă, iar vestitorul Evangheliei începuse să citească textul, pe el cuvântul l-a săgetat. S-a oprit şi gândul că şi el ar putea fi primit de Tatăl, l-a făcut să vâre pistolul înapoi în buzunar şi să urce la etaj. A ascultat predicarea Evangheliei, dar mântuirea a primit-o abia după câteva săptămâni, când un pompier credincios l-a făcut să creadă şi să înţeleagă textul din Romani 10:9,10. Atunci şi-a predat viaţa sa Domnului.

Imediat după pocăinţă, el a început să aplice cuvintele din Romani, adică să-l mărturisească pe Cristos ca Domn. Dădea tractate, vorbea cu trecătorii şi uneori predica la colţuri de stradă. Fiindcă nimeni nu i-a sugerat vreo metodă de studiu şi vorbire, el a învăţat să se ţină în totul de Biblie. A savurat-o şi s-a îmbibat de ea până în măduva oaselor. În patru ani a devenit o lumină puternic strălucitoare. Mergea peste tot şi predica Evanghelia. Oameni din toate straturile sociale stăteau fermecaţi înaintea lui. Dumnezeu a început să-l folosească cu putere. El a fost supranumit “Băiatul predicator”. Prin vestirea clară a Evangheliei, mulţi au ajuns să cunoască mântuirea lui Dumnezeu, iar zelul său înflăcărat a aprins pe mulţi vestitori ai Evangheliei.

Chiar despre Moody se spune că nu ar fi devenit aşa mare predicator dacă nu ar fi cunoscut pe Moorhouse. Prin anul 1867, fiindcă Moody ajunsese epuizat, soţia sa motivând că pentru bronşita ei, l-a silit să facă o călătorie peste ocean în Anglia. Dar ni se spune că ea avea în vedere nu bronşita ei firească, ci bronşita lui spirituală. Ea ştia că acolo sunt ade­văraţi giganţi spirituali, mari bărbaţi ai credinţei şi spera că prin contactul cu ei se va reaprinde şi el.

În timpul acelei călătorii, la Dublin l-a întâlnit pe Moor­house. El citise despre “băiatul predicator”, dar nu-l cunoş­tea. Într-o zi, i s-a prezentat singur şi i-a spus că ar vrea să predice în biserica sa. Fiindcă părea băiat de 17 ani, era încă nebărbierit, Moody s-a gândit că nu poate să predice, de aceea a evitat să-i dea un răspuns clar. Moorhouse ar fi vrut să vină cu el în America, dar Moody nu i-a spus data plecării.

La câteva săptămâni după ce Moody a ajuns acasă la Chicago, s-a pomenit cu o scrisoare de la Moorhouse în care îi comunica că a sosit în America şi că e gata să predice la Chicago. La aceasta, Moody i-a răspuns că dacă e în drum spre vest, poate da şi pe la el. La acest răspuns rece, Moody considera că nu îl va mai vedea. Dar planurile Domnului sunt altele decât ale noastre. Nu a trecut mult şi Moorhouse i-a scris din nou că e încă în America şi că e gata să vină la Chicago să predice, bineînţeles dacă va vrea şi Moody lucrul acesta. A urmat un alt răspuns şi mai rece: “Dacă din întâm­plare vii spre vest, abate-te şi pe la mine”. La câteva zile, Moody a primit o scrisoare în care Moorhouse îl anunţa: “Joi seara voi predica la Chicago”. Cum pentru joi şi vineri Moody trebuia să plece undeva, a spus unora din bătrâni că e vorba să vină un tânăr englez care ar vrea să predice, dar el nu-l credea capabil, totuşi să-l încerce. În caz că nu poate, vineri seara vor avea numai ora de rugăciune.

Sâmbătă dimineaţa când s-a reîntors Moody, prima vorbă către soţie a fost întrebarea: “Ce v-a vorbit tânărul? Cum îi place poporului?” - “Foarte mult - i-a răspuns soţia - a predicat de două ori din Ioan 3:16. El predică puţin diferit de tine. El spune celor mai păcătoşi că Dumnezeu îi iubeşte”. - “Atunci el a greşit”, ripostă Moody, dar soţia îl potoli spunându-i: “Cred că vei fi de aceeaşi părere cu el când îl vei auzi, căci tot ce vorbeşte, el dovedeşte cu Cuvântul lui Dumnezeu”. Duminică dimineaţa când s-a dus la biserică, Moody a observat că fiecare şi-a adus Biblia cu el ceea ce era un lucru neobişnuit înainte. Când a fost să citească textul, Moorhouse a zis: “Preaiubiţii mei, dacă deschideţi la Evan­ghelia lui Ioan 3:16 veţi găsi textul meu”. A ţinut o predică extraordinară, fără s-o împartă pe puncte, el a luat versetul întreg şi a căutat să dovedească că în toate timpurile Dumne­zeu a iubit lumea, parcurgând Biblia de la Geneza la Apo­calipsa. “Niciodată până atunci - spunea Moody - nu am ştiut că Dumnezeu ne iubeşte aşa de mult. Inima începu să mi se frângă şi nu mi-am putut reţine lacrimile. Cuvintele lui au fost ca o veste bună dintr-o ţară îndepărtată, le-am sorbit. Şi aşa a făcut şi mulţimea”. Luni seara a avut acelaşi text şi s-a luptat să dovedească mulţimii iubirea lui Dumne­zeu. Marţi seara toţi credeau că şi-a epuizat textul dar el a deschis iarăşi la Ioan 3:16 şi a insistat asupra faptului că nu după moarte, ci acum fiecare poate avea parte de dragos­tea lui Dumnezeu şi de viaţa veşnică. A şaptea seară când a urcat la amvon, toţi aveau ochii pironiţi spre el. El a început astfel: “Toată ziua am căutat după un text, dar nu am putut găsi unul mai bun ca Ioan 3:16” şi a predicat a şaptea predică din acelaşi text. A excelat. În încheiere a zis: “Prietenilor, am încercat timp de o săptămână să vă spun cât de mult vă iubeşte Dumnezeu, dar n-am putut face acest lucru cum trebuia cu limba mea gângavă. Dacă aş putea lua scara lui Iacov să mă sui la cer şi aş chema pe arhanghelul Gavril, care stă în faţa Celui Atotputernic, să-mi spună cât de mult iubeşte Dumnezeu lumea tot ce ar putea să-mi spună ar fi: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.

Astfel tânărul Moorhouse, printr-un singur verset a răstur­nat întreaga concepţie a lui Moody. “Până atunci - spune Moody - obişnuiam să predic că Dumnezeu stă la spatele păcătosului cu o sabie cu două tăişuri, gata să ia capul păcătosului. Acum predic că Dumnezeu stă la spatele păcătosului cu dragostea şi că păcătosul fuge de Dumnezeu”.

Zelul înflăcărat, năvalnic, al lui Moorhouse era alimen­tat de la izvorul vieţii, iar predicile lui erau un fel de ţâşnire, ca un torent ce copleşea totul. Cuvântul lui Dumnezeu locuia din plin în el, iar el îl dădea poporului. El a lucrat fără răgaz în vestirea Evangheliei. Îşi dădea seama cum în ceasul tragic al vieţii sale numai Cuvântul lui Dumnezeu l-a salvat, şi dorea ca acest cuvânt să-i salveze pe toţi.

Cu toată sănătatea lui şubredă, el a făcut patru călătorii misionare în America. În 1879 sănătatea lui a fost zdrunci­nată. Doctorii i-au spus: “Trebuie să încetezi de a predica”. - “Cât voi trăi dacă nu mai predic?” întrebă el. “Probabil vreo 18 luni”. - “Iar dacă continui?” - “Poate vreo 9 luni”. - “Bine - zisese el - atunci eu aleg 9 luni şi voi predica pe Cristos atât cât pot”.

La 25 decembrie 1880, el a plecat la Domnul său să-şi prezinte omagiul său Aceluia care ne-a iubit aşa de mult şi pe care L-a predicat timp de 20 de ani cu toată ardoarea sufletului său. Viaţa sa a fost o vestire a lui Dumnezeu către cei păcătoşi şi o mijlocire către Dumnezeu pentru cei păcă­toşi. Despre el se spune că a fost omul prin care Dumnezeu a mişcat milioane de suflete. Şi tu poţi fi un aşa instrument în mâna lui Dumnezeu.



Persoane interesate