CAPITOLUL 20
ZINZENDORF
După
martirajul prin ardere pe rug a marelui reformator din Boemia, Jan Hus, “fraţii”
au avut de îndurat veacuri de persecuţii. Mulţi dintre ei au pecetluit cu sângele
lor mărturia despre dragostea lui Dumnezeu şi mântuirea prin Isus. Întemniţările,
torturile, schingiuirile, i-au determinat în 1722 pe mulţi să-şi părăsească
casele lor părinteşti şi să fugă în Germania, unde un tânăr nobil le-a acordat
azil pe moşiile sale din Saxonia. Acestei aşezări, colonie de refugiaţi
credincioşi, i-au dat numele “Herrnhut” (Paza Domnului). Tânărul nobil era
contele de Zinzendorf, omul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru o mare trezire
spirituală şi mântuirea multora. Biserica fraţilor moravieni a primit prin el
un nou suflu, a cunoscut vremuri de înviorare şi de ridicare spirituală şi de
multă rodnicie.
E
minunată grija pe care o desfăşoară Dumnezeu faţă de unii pe care îi alege
pentru lucrări speciale. După cum albinele pentru o viitoare matcă creează o
botcă mai mare şi îi dau o alimentaţie specială, tot aşa şi Dumnezeu creează
condiţii şi împrejurări speciale pentru unii aleşi ai Săi.
Contele
Nikolaus Ludwig von Zinzendorf s-a născut în 26 mai 1700 la Dresda. La numai
şase săptămâni după naşterea sa i-a murit tatăl, iar mama s-a recăsătorit.
Copilul a fost lăsat în grija bunicii şi a unei mătuşi. Amândouă erau femei
foarte evlavioase şi bune prietene cu Spener, întemeietorul pietismului german,
om inspirat de Baxter. Ele i-au dat copilului o educaţie aleasă, care a
determinat întregul curs al vieţii sale; şi toate ispitele şi momelile pe care
le poate aduce lumea unui tânăr bogat, talentat şi cu titluri, nu l-au putut
abate de la calea lui. Se distinge printr-o evlavie precoce.
Încă la
vârsta timpurie de patru ani, el a făcut următorul legământ: “Scumpe Salvator,
fii al meu şi eu voi fi al Tău!” El şi-a ales ca motto al vieţii sale faimoasa
mărturisire: “Am o singură dorinţă: ea e Cristos şi numai Cristos”. Din vremea copilăriei şi a anilor de şcoală, avem
următoarea mărturie: “Eu nu numai că am fost ferit de a săvârşi păcate mari,
dar în multe cazuri am reuşit ca pe acei ce încercau să mă ducă pe cărări
greşite, să-i fac să îngenuncheze împreună cu mine şi astfel pe unii din ei
i-am câştigat pentru Cristos. Acesta a fost cazul nu numai la şcoală, ci chiar
şi la universitatea pe care am urmat-o şi în călătoriile pe care le-am făcut de
atunci. În timp ce eram la Universitate, făceam exerciţii fizice, căci le
socoteam folositoare. Dar niciodată nu mi-am permis să dansez sau să iau parte
la întruniri compromiţătoare de băieţi şi fete, fiindcă le consideram rele şi
păcătoase. Îmi plăceau distracţiile, dar de îndată ce simţeam că mi se ridică în
suflet afecţii nedisciplinate, mă simţeam osândit. Sufletul meu în întregime
tindea încontinuu spre cruce. Cu fiecare pe care îl întâlneam, vorbeam despre
acest subiect”.
La zece
ani a început şcoala de gramatică fondată de Franke la Halle, iar la 17 ani a
fost admis la Universitate. El dorea mult să devină un vestitor al Evangheliei,
dar întreaga familie, fiind oameni cu titluri, au considerat că ar fi o înjosire
pentru ei ca el să apuce o aşa slujbă şi l-au dat să studieze dreptul, ca să
poată urma cariera tatălui său de consilier şi ministru de stat.
Terminând
cursurile universitare, avea să-şi completeze educaţia prin călătorii şi vizite
în ţări străine. Dar pretutindeni dorinţa supremă de dragoste şi părtăşie cu Cristos
cel răstignit îl controla mereu. Vizitând galeria de picturi din Düsseldorf şi
privind picturile, atenţia i-a fost frapată de un tablou “Ecce Homo”, ce
reprezenta suferinţele lui Cristos Domnul şi dedesubt avea cuvintele:
“Aceasta
am făcut Eu pentru tine. Ce faci tu pentru Mine?”
Tabloul
era lucrat de un pictor credincios numit Stenburg. După trezirea sa spirituală
prin citirea Noului Testament, pictorul dorea să împărtăşească şi altora
bucuria pe care o primise. Dragostea pentru Mântuitorul
îi umplea inima. Dar el nu putea să predice. El ştia doar să picteze. După mai
multă rugăciune, i-a venit gândul să lucreze acest tablou pe care îl dăruise
galeriei de picturi din oraşul său. Adesea Stenburg stătea în colţul sălii cu
picturi şi se ruga ca Dumnezeu să lucreze la inimile celor ce se opreau în
faţa tabloului său.
Când
Zinzendorf se opri în faţa acestui tablou, sorbit de frumuseţea lui şi străpuns
de cuvintele lui, l-a privit timp îndelungat. Un fior negrăit îi stăpânea
sufletul. Căzuse noaptea şi el nu se putea despărţi de acest tablou, până ce
păzitorul sălii veni să-l înştiinţeze că sunase pentru închiderea sălii. Tânărul
conte plecă cu părere de rău. A doua zi se duse la Paris. Îşi aranja afacerile
şi apoi se puse în slujba Domnului cu viaţă, titluri, avere; cu tot ce avea şi
tot ce era, voia să trăiască spre slava Celui ce a făcut totul pentru el. Inima
lui s-a alipit de Isus cel răstignit şi apoi toată viaţa nu a vrut să mai ştie
altceva decât pe Cristos şi pe El răstignit. În toate acţiunile sale, el a
căutat să răspundă la întrebarea: “Dar tu ce faci pentru Mine?” După aceasta, tânărul
conte a scris unui prieten al său: “Dacă obiectul trimiterii mele în Franţa a
fost să mă facă un om al lumii, eu declar că aceştia sunt bani aruncaţi, căci
Dumnezeu în bunătatea Sa, va păstra în mine dorinţa să trăiesc numai pentru
Isus Cristos”. În Paris, o ducesă i-a spus odată: “Bună seara, conte, ai fost
seara trecută la operă?” “Nu, madam - răspunse el - nu am timp pentru operă”. “Ah,
sclipitoare nenorocire!” exclamă el părăsind acest mare oraş.
Reîntors
acasă, Francke, fostul lui profesor, îi oferi să devină succesorul baronului
Canstein în Casa Biblică din Halle, lucru care ar fi fost după plăcerea lui,
dar din nou la stăruinţele rudelor, declină această ofertă şi acceptă postul de
consilier juridic pe lângă regele Saxoniei. La scurt timp s-a căsătorit şi
rudele aşteptau ca tânăra contesă să-l poată abate de la dorinţele lui pentru o
viaţă de evlavie, dar şi ea avea
de asemenea o instruire în pietate şi deci împărtăşea vederile soţului său. La
început, gândul lui nu a fost să se retragă din biserica lutherană, ci să
grupeze pe cei cu adevărat credincioşi. Curând se convinse că nu putea face
aceasta şi se găsi tot mai interesat şi legat de “Unitas fratrum”, Unitatea
frăţească, denumire pe care o purtau credincioşii refugiaţi la Herrnhut.
Astfel, el îşi părăsi slujba de la Dresda în 1727 şi se stabili la
Berthelsdorf, unindu-se cu moravienii.
Refugiaţii
la Herrnhut erau de diferite credinţe: lutherani, reformaţi, baptişti. Prima
parte a anului 1727 a fost petrecută în frământări. Chestiuni doctrinare cu
privire la predestinaţie, la botez, sfinţire, etc., ameninţau să împartă
adunarea. Pe atunci Zinzendorf avea 27 de ani. Ceea ce a putut face el a fost
să-i unească la rugăciune şi aceasta i-a adus la o trezire deosebită şi la o
unitate deplină prin Duhul Domnului, încă cu puţin mai înainte a început să dea
îndrumări spirituale unei clase de nouă fete între 10 şi 13 ani. Totuşi, cu
toate străduinţele, nu a putut vedea trăsături de viaţă nouă la ele. Cu cât
căuta să le spună mai mult despre Domnul Isus Cristos, cu atât ele păreau mai
nepăsătoare. Văzând aceasta, el a început să se roage fierbinte ca Dumnezeu să
le dea harul şi binecuvântarea Sa. Ce spectacol! Un tânăr nobil, talentat,
sănătos, bogat, să-l vezi îngenunchiat, luptându-se în rugăciune pentru alţii.
În ziua de 16 iulie, inima lui a fost copleşită de durere şi, îngenunchiat, a
vărsat râuri de lacrimi în mijlocul bisericii. Această rugăciune a produs un
efect extraordinar asupra celorlalţi. Un număr de fraţi s-au unit cu el în
rugăciune. Au hotărât ore speciale când fiecare, oriunde s-ar afla, să se roage
pentru trezirea lor şi a altora, precum şi zile deosebite de rugăciune când
adunaţi împreună îşi vărsau inimile înaintea Domnului. Ziua de 13 august 1727 a
fost o zi de răspuns la rugăciunile lui Zinzendorf şi a fraţilor moravieni, o
zi de experienţe deosebite cu Dumnezeu. Pe când erau la Cina Domnului s-a făcut o revărsare a Duhului. Apoi a urmat
trezirea tinerilor şi predarea vieţii lor Domnului.
Matthew
Henry în comentariul său asupra lui Zaharia 12:10 “Voi turna... un duh de îndurare
şi rugăciune”, spune că “Dumnezeu când intenţionează să dea o mare îndurare
poporului Său, primul lucru e că îi pune pe rugăciune”. Aşa a fost şi cu
mişcarea începută de Zinzendorf între “fraţii moravieni”. Şi aceste întruniri
pentru rugăciune au durat din 1727 mai mult de 100 de ani. Ele sunt cunoscute
sub numele de “ora de mijlocire”.
Zinzendorf
avea un dar deosebit de conducător. Din nişte membrii simpli ai bisericii din
Herrnhut s-au ridicat bărbaţi de seamă, diaconi, evanghelişti, păstori şi
misionari. Cu vreo 50 de ani înainte de începerea misiunilor moderne pentru străinătate
prin William Carey, biserica moravă avea deja misionari în ţările păgâne. În
1731 contele Zinzendorf a mers la Copenhaga spre a lua parte la încoronarea
Regelui Christian VI şi aici a auzit de la unii de starea spirituală a celor
din Groenlanda. Venind acasă, el a istorisit fraţilor cele auzite. Aceasta a
produs o adâncă impresie asupra bisericii, care avea vreo şase sute de membri,
dar n-au trecut imediat la o acţiune. Tot la Copenhaga, unii din însoţitorii
contelui au întâlnit un negru din Indiile de Vest, care le-a descris starea de
acolo. Acest negru i-a vizitat după aceea la Herrnhut. Aceasta i-a înflăcărat
şi în doi a aprins dorul de a vesti Evanghelia acestor sărmani sclavi. Era un
olar Leonhardt Dober şi un tâmplar David Nitzschmann. Aşa se face că cinci ani
după trezire, adică la 10 ani de la venirea lor aici, ei au deschis misiunea în
Indiile de Vest, iar în anul următor au trimis trei misionari în Groenlanda.
Revista misionară a fraţilor moravieni Periodical Accounts (Rapoarte periodice)
l-a inspirat pe Carey şi la o conferinţă a baptiştilor, el a trântit revista
pe masă şi a spus cuvintele: “Uitaţi-vă ce au făcut moravienii! Noi nu putem
urma exemplul lor şi, în ascultare de Stăpânul nostru ceresc, să mergem în lume şi să predicăm Evanghelia la păgâni?”
Binecunoscutul istoric german al misiunilor protestante spune despre lucrarea
fraţilor moravieni: “Această bisericuţă în 20 de ani a înfiinţat mai multe
misiuni decât întreaga Biserică Evanghelică în 200 de ani”.
O altă
latură a influenţei lui Zinzendorf a fost văzută în trezirea lui John şi Carol
Wesley, întemeietorii metodismului.
El a
trăit o viaţă umilă. Cu toate că era conte, era frate cu toţi săracii. El
predica Evanghelia în toată simplitatea, dar cu o putere deosebită. Atât cântările
cât şi predicile erau pline de Cristos şi ispăşirea Sa. În una din scrisorile
lui Zinzendorf găsim următoarea declaraţie: “Metoda noastră în proclamarea mântuirii
e aceasta: Să arătăm fiecărei inimi pe Mielul plin de dragoste care a murit
pentru noi şi, deşi a fost Fiul lui Dumnezeu, S-a dat pe Sine Însuşi pentru
păcatele noastre; să-L arătăm fiecăruia ca Dumnezeu al său, Mijlocitor al său între
om şi Dumnezeu, Exemplu al său, Frate al său, Mângâietor al său, Sfătuitor al
său, Mântuitor al său, pe scurt Cristos e totul în toate. Prin predicarea sângelui
Său şi a dragostei Sale până la moarte şi încă moarte de cruce, şi niciodată,
fie în predică, fie în discuţie de argumentare, să nu ne abatem nici măcar
pentru un sfert de ceas de la Mielul, plin de dragoste, să nu pomenim nici o
virtute care să nu fie în El, din El şi bazată pe El, să nu predicăm nici o
poruncă afară de credinţa în El, nici o altă justificare decât aceea prin
ispăşirea sa pentru noi, nici o altă sfinţire decât privilegiul de a nu păcătui
mai mult, nici o altă fericire decât de a fi mai aproape de El, de a gândi la
El, de a face plăcerea Sa, nici o altă viaţă decât în El”.
Predicile
lui erau cristocentrice. Acest mesaj evanghelic l-a vestit oamenilor de toate
rangurile şi în jumătate din ţările Europei, precum şi printre coloniştii din
America. El a fost un mare evanghelist.
Despre
Zinzendorf ca predicator, noi avem următorul tablou descris de unul din
contemporanii săi, contele Schrautenbach:
“El cu greu citea alte cărţi afară de Biblie. Niciodată nu şi-a scris
predicile, dar efectul lor a fost foarte mare... Convingerile personale puteau
fi simţite în toate cuvintele sale. Vocea lui era plină, plăcută, sonoră şi
capabilă de expresii şi modulări fine, atât în vorbire cât şi în cântare. Viaţă,
suflet şi armonie se observa în tot ce spunea şi făcea. Înfăţişarea sa era
sublimă şi în stare de o mare expresibilitate, avea fruntea lată şi amplă,
ochii albastru închis, plini de foc şi de continuă mişcare. Buzele îi erau bine
formate şi uşor închise. Privirea îi era ageră şi pătrunzătoare. Era respectuos
faţă de fiecare cu care avea de-a face, deşi toţi simţeau şi cunoşteau
superioritatea lui”.
El a
avut de suferit multe prigoniri din pricină că a fost foarte activ. Fiind
principalul turburător al împărăţiei diavolului, toate săgeţile au fost îndreptate
spre el, dar niciodată n-a dat înapoi. Din contră, îi încuraja şi îi îndruma pe
fraţii săi de slujbă să fie trezitori de suflete, predicatori ai trezirilor,
orice i-ar costa. Într-una din predicile sale către lucrătorii Evangheliei, el
a spus: “Fiecare predicator să fie deplin asigurat că, dacă vrea să se bucure
de o viaţă uşoară şi toate lucrurile să decurgă liniştit în biserica sa, acolo
nu se vor petrece treziri şi convertiri. Căci imediat ce acestea se petrec,
diavolul se agită”.
“Într-o
biserică apostolică, un mod blând de a învăţa e potrivit. Dar dacă într-o adunare
de credincioşi şi necredincioşi nu sunt “fii ai tunetului”, nici Ilie, poporul
va adormi”.
“Stilul
predicilor pe care mulţi sunt forţaţi să-l asculte e prea filozofic, rece,
logic, abstract şi rezervat; un predicator, spre a fi cu adevărat plin de
succes, trebuie să fie îndrăzneţ, puternic prin Dumnezeu, spre a doborî întăriturile,
să răstoarne izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva
cunoştinţei de Dumnezeu, şi orice gând să-l facă rob ascultării de Cristos. El
trebuie să doboare orice împotrivire, să sfărâme falsele fabricate ale
formalismului şi a personale,
să prăbuşească, să ardă şi să nimicească orice temelie rea împreună cu tot ce
s-a clădit pe ea, căci făcând aşa e posibil să clădească o casă spirituală
Domnului”.
Suma şi
substanţa Evangheliei pe care o predica poate fi văzută din următoarele fraze
luate aproape la întâmplare dintr-una din predicile lui Zinzendorf:
“Creştinii
sunt poporul lui Dumnezeu, născuţi prin Duhul Sfânt, ascultători de El, aprinşi
de focul Său, sângele Lui e gloria lor”.
“Ca să
predici bine, priveşte trei lucruri înainte de fiecare predică: întâi la
păcătoşenia ta personală, apoi la adânca nenorocire umană din jurul tău şi trei
la dragostea lui Dumnezeu în Cristos. Astfel, golit de tine însuţi şi plin de
compătimire faţă de semenii tăi, tu poţi fi învrednicit să împarţi mângâierea
lui Dumnezeu sufletelor”.
“Eu sunt,
ca totdeauna, un biet păcătos, un captiv al dragostei divine ce aleargă
alăturea de carul Său de biruinţă şi nu am nici o dorinţă să fiu altceva toată
viaţa mea”.
“Întreg pământul e al Domnului, sufletele oamenilor sunt ale
Lui, eu sunt dator tuturor”.
“În orice fază şi grad al vieţii noastre spirituale, al
creşterii şi al slujbei noastre, sângele lui Isus e indispensabil”.
“Duhul
vine la noi prin calea sângelui pentru deplina mântuire”.
“Sângele
lui Cristos nu e numai remediul suveran pentru păcat. El e de asemenea şi hrana
principală a vieţii creştine”.
La început
Zinzendorf n-a avut intenţia să părăsească biserica lutherană, ci a adoptat
metoda lui Spener şi a organizat pe fraţi ca biserică în biserică. Dar trezirea
făcută a produs turburare bisericii lutherane, care s-a plâns guvernului.
Clerul a susţinut că dacă conducătorul va fi înlăturat, credincioşii de la
Herrnhut vor fi asimilaţi de biserica de stat. Astfel s-a ajuns în 1736 ca el
să fie exilat, izgonit din ţară. Câţiva ani de exil i-a petrecut în America,
unde a lucrat printre germanii din statele New York şi Pennsylvania şi la fel
printre indienii americani. O caracteristică a
comunităţilor înfiinţate de el era colectivizarea bunurilor materiale, aveau
toate de obşte, un fel de comunism primar. Mai târziu în 1749, el a fost
rechemat în ţară unde s-a bucurat cu fraţii săi de care a fost despărţit atâta
timp.
De la el
au rămas predici, lucrări doctrinare şi devoţionale, precum şi un mare număr de
cântări religioase.
Valurile
trezirii de la Herrnhut au ajuns până departe şi influenţa a fost atât de
binecuvântată. În anul 1760 când familia şi prietenii stăteau în jurul
viteazului luptător şi lucrător al Evangheliei ce se afla pe patul morţii, el
le-a spus: “Eu merg la Mântuitorul meu. Sunt gata. Nu mai e nimic care să mă împiedice
acum. Nu vă pot spune cât de mult vă iubesc pe toţi. Cine ar fi putut crede că
rugăciunea mijlocitoare a lui Isus “ca ei să fie una” s-ar fi putut împlini în
chip aşa de izbitor între noi! Eu am cerut primele misiuni printre păgâni şi
mi-au fost date. Nu suntem noi ca în cer? Domnul şi robii săi se înţeleg unii
pe alţii. Eu sunt gata!” Câteva ore mai târziu, în timp ce ginerele său citea
binecuvântarea din Vechiul Testament “Domnul să te binecuvânteze şi să te
păzească. Domnul să facă să lumineze Faţa Sa peste tine şi să se îndure de
tine. Domnul să-şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea”, acest om scump
al lui Dumnezeu a adormit în Domnul, plecând la casa sa veşnică.
La înmormântarea
lui au luat parte peste 4000 de persoane, printre care erau predicatori
moravieni veniţi din Olanda, Anglia, Irlanda, Groenlanda şi America de Nord. Pe
piatra de la mormântul lui sunt săpate cuvintele: “Aici zac rămăşiţele nemuritorului
om al lui Dumnezeu, Nikolaus Ludwig, Conte şi Domn de Zinzendorf şi Pattendorf,
care prin harul lui Dumnezeu şi slujba sa neobosită a devenit lucrătorul
Bisericii Fraţilor, renăscută în acest al XVIII-lea veac. El a fost născut la
Dresda în 26 mai 1700 şi a intrat în bucuria Stăpânului său la Herrnhut în 9
mai 1760. El a fost rânduit să aducă roadă şi roada lui să rămână”.