4.
Isus, Cel fără de păcat
Nu există om fără păcate. Păcatul este ca
şi o boală. Omenirea întreagă suferă de această boală. Isus însă este unic şi
în această privinţă şi noi recunoaştem unicitatea fiinţei Sale.
Noi vrem să ne reproşăm reciproc ceva,
chiar când e vorba de cea mai generoasă şi cea mai binevoitoare apreciere. De
adevărul acestei afirmaţii ne convingem cu cât suntem mai apropiaţi unul de altul,
cu cât legăturile noastre sunt mai strânse, cu cât ne cunoaştem mai bine. Şi
vedem, observăm cu atât mai clar, în relaţiile cu semenii noştri,
comportamentul nostru este deformat (sluţit) de: ostilitate, lipsă de
afecţiune, făţărnicie, nedreptate, indiferenţă, egocentrism. Chiar şi cel mai
bun şi mai altruist om pe care-l cunoaştem nu este aşa cum a fost Isus. Există
în viaţa fiecăruia dintre noi ceva care trebuie trecut sub tăcere. Dar Isus
are o inimă curată. El întreabă pe semenii lui: „Cine din voi Mă poate dovedi
că am păcat?" (Ioan 8:46). Nici cea mai mică umbră nu atinge puritatea
fiinţei Sale; astfel se înfăţişează El, senin, judecăţii contemporanilor şi
duşmanilor Săi. Când El rosteşte acea întrebare, El nu exprimă decât ceea ce
gândeşte despre sine, dar în vorbele Sale nu e nici urmă de aroganţă, întreaga
propovăduire a Sa este condiţionată de această atitudine particulară.
Ce părere au avut ucenicii Lui despre El?
S-ar putea pretinde că mărturia ucenicilor are puţină greutate. S-a spus că
judecata lor nu ar fi destul de obiectivă, că ei l-ar fi „pictat" pe Isus
în culori mai favorabile decât a fost El în realitate. Şi totuşi avem motive
întemeiate pentru a crede mărturia lor:
1. Ucenicii au trăit trei ani într-o
părtăşie strânsă cu Isus. Între apostoli s-au ivit frecuşuri şi certuri, dar
niciodată nu au găsit o greşeală de-a lor la Isus. O legătură atât de strânsă,
pe o perioadă atât de lungă spulberă orice idealizare, lucru care nu s-a
întâmplat în aceste caz.
2. Fiind evrei, din copilărie cunoşteau
Vechiul Testament care afirmă universalitatea păcatului: „Dar toţi s-au
rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici, nu este unul care să facă binele,
nici unul măcar" (Psalmul 14:3). Se poate presupune că nu putem crede în
natura fără de păcat a omului.
3. Apostolii pomenesc dovada lipsei de
păcat al lui Isus mai curând în treacăt, de aceea nu putem numi mărturia lor
tendenţioasă (de exemplu: Ioan 3:5; 2 Corinteni 5:21; Evrei 4:5).
Şi în final avem mărturia duşmanilor lui
Isus: „Ei pândeau pe Isus să vadă dacă va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L
poată învinui" (Marcu 3:2), deci îl pândeau şi încercau să-L prindă: „Apoi
au trimis la Isus pe unii din Farisei Irodiani, ca să-L prindă cu vorba"
(Marcu 12:13). Dacă duşmanul nu mai are argumente alunecă în subiectivism. Aşa
s-a întâmplat şi cu Isus. În Evanghelia după Marcu capitolele 2 şi 3 duşmanii
Săi ridică patru capete de acuzare:
- huleşte împotriva lui Dumnezeu,
- stă la masă cu păcătoşii,
- nu posteşte,
- nu respectă Sabatul.
Toate aceste acuzaţii ori nu se pot lua
în serios, ori se rezumă la o controversă teologică: împuternicirea şi misiunea
lui Isus. La judecata Lui, în faţa soborului, a fost nevoie să mituiască pe
nişte oameni, ca să depună mărturie mincinoasă împotriva Sa. Dar aceste
mărturii s-au contrazis. Atunci l-au acuzat de devieri politice. Pilat nu I-a
găsit nici o vină şi a vrut să-L elibereze. Dar la presiunile norodului a
cedat, L-a condamnat pe Isus la moarte, dar nu înainte de a constata, hotărât,
nevinovăţia Lui: „Dregătorul a zis: ‘Dar ce rău a făcut?’ ... Eu sunt nevinovat
de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră" (Matei 27:23, 24).
Chiar şi împăratul Irod nu L-a găsit vinovat: „Pilat a strâns pe preoţii cei
mai de seamă, pe fruntaşii şi pe norod şi le-a zis: ‘Mi-aţi adus înainte pe
omul acesta ca pe unul care aţâţă norodul la răscoală. Şi iată că, după ce L-am
cercetat cu de-amănuntul, înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de nici unul
din lucrurile care-L pârâţi. Nici Irod nu i-a găsit nici o vină, căci ni l-a
trimis înapoi; şi iată că omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte. Eu
deci, după ce voi pune să-L bată, îi voi da drumul’" (Evanghelia după Luca
23:13-16). Vânzătorul Lui, Iuda restituind cei treizeci de arginţi marilor
preoţi le-a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat" (Evanghelia
după Matei 27:4). Unul din cei doi tâlhari de pe cruce l-a certat pe celălalt
pentru că îl batjocorea pe Isus: „Pentru noi este drept, căci primim răsplata
cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un
rău" (Luca 23:41). Şi ofiţerul roman din plutonul de execuţie a exclamat:
„Cu adevărat, omul acesta era neprihănit" (Luca 23:47).
Iată mărturiile unor oameni nepărtinitori
care nu aveau nici un interes să-L glorifice pe Isus. Dar, dacă în viaţa lui
Isus ar fi existat un singur păcat, o slăbiciune sau vreo nedreptate,
indiferent de ce natură, vrăjmaşii lui, liderii religioşi şi grupările politice
s-ar fi legat de ele.
Faptul că n-aveau nici-o şansă dovedeşte
că Isus a avut un caracter nepătat şi a fost fără păcat.
Pentru mine, care, - în cursul unei vieţi
petrecute în mijlocul unei lumi abandonate unor oameni egoişti, interesaţi şi
păcătoşi - constat mereu propriile mele slăbiciuni şi infamii, tocmai
puritatea, incoruptibilitatea şi lipsa de păcat ale lui Isus devin un argument
hotărâtor ca să cred în El.
Până acum am citat o serie de cauze,
legate direct de viaţa lui Isus, aşa cum ne este prezentată în Noul Testament,
şi care pe mine m-au convins şi sunt motivul credinţei mele în El. Pe lângă
acestea există încă altele, mai personale, dar nu mai puţin sincere, ce explică
credinţa mea în Isus. Chiar dacă, în mod cu totul conştient, se cade să se
renunţe la trăiri şi evenimente din sfera personală, ceea ce urmează va fi un
document privat asupra aceea ce înseamnă Isus pentru mine şi ce importanţă are
pentru mine o viaţă cu Isus.