2.
Învierea Iui Isus
Însemnătatea învierii
pentru credinţa noastră în Isus
Altfel decât în celelalte religii Isus nu
vrea să întemeieze o religie nouă, cu un dumnezeu cu trăsături omeneşti sau
supraomeneşti şi nu încearcă să dirijeze omenirea printr-o unică învăţătură de
înţelepciune, sau filozofie, pe un drum bun, plin de virtuţi, spre Dumnezeu.
Hotărâtor pentru noi este jertfa Lui, care înseamnă salvare, iertarea
păcatelor, acces liber la Dumnezeu, în faţa căruia omul păcătos, curăţit de
sângele lui Isus, apare neprihănit. Afirmaţia însă că în nici o religie nu avem
mântuire, salvare, împăcare cu Dumnezeul cel drept, viaţa din belşug şi viaţă
veşnică numai prin El, ar fi o grandomanie, dacă n-ar fi împlinit prin moartea
şi învierea Lui nenumăratele profeţii ale Vechiului Testament. În absenţa
învierii, moartea lui Isus e zadarnică. Moartea şi învierea lui Isus formează
un tot, şi această unitate deosebeşte hotărâtor creştinismul de celelalte
religii din istoria omenirii.
Marea şi covârşitoarea dovada a lui
Dumnezeu în favoarea lui Isus, ca Fiu al Său este învierea (Romani 1:4). Fără
aceasta Isus rămâne doar comparabil cu un mare învăţător sau înţelept,
Confucius sau Buddha, în cel mai bun caz un vindecător, dar niciodată nu s-ar
putea spune despre El că este fiul lui Dumnezeu, care pretinde că nimeni nu are
acces la Tatăl decât prin El.
Această afirmaţie a lui Isus este
îndreptăţită prin învierea Lui. Prin minunea învierii lui Isus Dumnezeu însuşi
dovedeşte că este fiul Lui prin faptul că: „L-a înviat din morţi" (Faptele
Apostolilor 17:31).
Sâmburele mesajului lui Isus este
învierea şi mântuirea acelora ce cred în El. Nu există învierea lui Isus,
atunci totul este în zadar. Dacă Isus ar fi murit degeaba, atunci nu ar mai
exista iertare pentru păcatele noastre şi nu am mai avea nici o speranţă. Fără
înviere, credinţa în Isus este lipsită de sens, goală şi zadarnică. Scepticii,
ateii şi cei ce au o credinţă diferită de cea creştină ar avea atunci dreptate.
Acest lucru îl face apostolul Pavel foarte explicit - el care dintr-unul dintre
cei mai aprigi duşmani ai creştinilor devine cel mai zelos urmaş al lui
Cristos, dedicându-şi, din acea clipă, viaţa Domnului Său şi Evangheliei Sale.
Pavel îşi dă bine seama de aceste
consecinţe când scrie corintenilor: „Iar dacă se propovăduieşte că Cristos a
înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morţilor?
Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat
Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi
credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui
Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Cristos, când
nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci, dacă nu înviază
morţii, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră
este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce
au adormit în Cristos, sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus
nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii. Dar
acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi" (1 Corinteni
15:12-19).
De aici reiese importanţa neobişnuită a
învierii lui Isus. Dar în acelaşi timp apostolul Pavel ne spune: o teologie
care neagă învierea lui Isus sau o transformă într-un mit, nu numai că este
inutilă, ci este şi o înşelătorie.
Dovezile învierii lui Isus şi încercările
de explicare a lor
Ce dovezi ale învierii lui Isus avem în
Noul Testament? Există două de netăgăduit: mormântul gol şi trupul dispărut al
lui Isus. Luate izolat nu dovedesc nimic.
În
vederea explicării celor două dovezi există trei ipoteze:
1. Isus nu a fost mort când a fost
înmormântat, ci a suferit doar o moarte aparentă.
2. Isus a fost într-adevăr mort, dar El
nu a înviat, ci trupul Lui a fost furat.
3. Isus a fost mort şi a înviat, aşa cum
ne relatează martorii oculari.
Primele două ipoteze au constituit
întotdeauna un punct de plecare pentru cei ce au criticat Biblia. Aceste
ipoteze sunt în totală contradicţie cu declaraţiile martorilor învierii.
Trebuie menţionat faptul că aceşti critici nu contestă toate relatările din
biografia lui Isus, ci numai acelea pe care ei nu le pot crede şi care, după
părerea lor, sunt redate greşit. Ce sprijină teoria lor, este acceptat. Ei
împart deci mărturia martorilor în mai multe părţi: unele pe care ei le pot
accepta, şi altele pe care le resping şi deci, care nu mai contează. Ei îşi
asumă dreptul să hotărască ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals în
Evanghelii. În Noul Testament ei caută să descopere un Isus „originar",
„istoric".
Nu de mult, într-un articol al unui ziar
însemnat se critica un articol, care folosea termenii „înviere" şi alte noţiuni
asemănătoare, care sunt pentru omul zilelor noastre, cu o cultură şi un grad de
civilizaţie ridicat, de necrezut. Se pune întrebarea: cu ce îndreptăţire se
poate spune că învierea lui Isus, pentru contemporanii săi credibilă, este
pentru noi de necrezut? Pentru ei, zborul pe lună a fost ceva de neînchipuit,
iar pentru noi nu. Pentru aceia o plimbare pe lună era de neînchipuit, deci de
necrezut; pentru noi cei de azi absolut altfel. Aceasta este problema: opinia
publică acceptă drept dovezi, încercări pripite de explicare, atâta timp cât
ştiinţa competentă le oferă ca fapte doveditoare. Să vedem pe scurt ce ne oferă
aceste teze, cu adevărat.
(1) Moartea aparentă a lui Isus ca
explicaţie a mormântului gol
Această teză susţine că Isus în momentul
înmormântării a fost doar în letargie, iar apoi şi-a revenit şi a ieşit din
mormânt. Această afirmaţie nu corespunde adevărului din următoarele cauze:
a) Este absolut improbabil că un om
pironit pe cruce, atârnat aşa timp de şase ore (orele 9-15) în arşiţa zilei -
fiecare, care cunoaşte arşiţa amiezei de nesuportat din ţările bazinului
mediteranean (chiar în luna aprilie) să aprecieze ce înseamnă aceasta - să mai
supravieţuiască. Se mai adaugă faptul că prin pătrunderea cuielor în mâinile
şi picioarele Lui, a pierdut mult sânge (Marcu 15:25 şi 33).
b) Soldaţii romani au fost martorii
morţii Lui: „Când au venit la Isus şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit
fluierele picioarelor" (Evanghelia după Ioan 19:33).
c) Ca să fie siguri de moartea Lui, unul
dintre soldaţii romani a înfipt suliţa în coasta lui Isus (care tocmai murise).
Din rană ieşi apă cu sânge, dovada că sângele Lui se afla deja în descompunere
(Ioan 19:34).
d) Pilat, dregătorul roman, a fost
convins de moartea lui Isus, pentru că de frica iudeilor nu ar fi dat
permisiunea lui Iosif din Arimateea să-L îngroape. Pentru a fi sigur de moartea
lui Isus, Pilat a cerut confirmarea sutaşului roman care L-a încredinţat de
moartea Acestuia. „Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat pe sutaş
şi l-a întrebat dacă a murit de mult. După ce s-a încredinţat de la sutaş că a
murit, a dăruit lui Iosif trupul" (Evanghelia după Marcu 15:44 şi 45).
e) Evanghelistul Ioan, care relatează
despre viaţa şi moartea lui Isus, accentuează faptul că el a fost martor ocular
al acelor evenimente „Faptul acesta este adeverit de cel ce L-a văzut; mărturia
lui este adevărată şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să
credeţi" (Ioan 19:35). Ar mai rămâne doar reproşul că el a minţit cu bună
ştiinţă, numai ca să-şi inducă intenţionat cititorii în eroare.
Dar, dacă dovezile aduse aici nu sunt
convingătoare şi totuşi se crede că nu a fost decât o moarte aparentă, atunci
se ridică câteva întrebări, care cer un răspuns din partea acelora care nu cred
că Isus a fost mort cu adevărat.
a) Cum este posibil ca un om epuizat care
nu a mâncat trei zile, nu a beneficiat de nici o îngrijire medicală, a stat
atârnat pe cruce în căldura aceea, dintr-o dată să prindă atâta putere ca:
- să se elibereze de fâşiile de pânză cu
care a fost învelit, conform tradiţiei de înmormântare a evreilor?
- să îndepărteze din faţa mormântului
piatra grea de sute de kilograme, care nu a putut fi mişcată de două femei? Şi
asta încă din interiorul mormântului!
- să biruiască pe soldaţii romani care
împreună cu evreii au venit să păzească mormântul? Cum a putut să se strecoare
pe lângă ei fără să fie observat?
b) Mai sunt şi alte întrebări care
necesită un răspuns:
- Cum putea Isus în starea aceasta de
epuizare fizică să impresioneze pe ucenicii Lui, pretinzând că El este „Domnul
vieţii" şi să-i mobilizeze pentru predicarea Evangheliei? Aceasta ar fi
însemnat pe bună dreptate înşelăciune şi din partea lui Isus. Ce Isus ar fi
fost acesta, care a afirmat despre Sine însuşi „Eu sunt adevărul".
- Unde ar fi rămas? El nu a mai apărut,
căci, cel înviat din morţi, nu este numaidecât recunoscut - chiar de cei mai
apropiaţi lui - El le apare într-un alt trup.
Chiar şi presupunerea că ar fi fost
ajutat de alţii este greu de crezut, aşa cum o s-o arătăm în capitolul care
urmează.
Toate acestea demonstrează că Isus cel
răstignit şi înmormântat a fost mort cu adevărat şi nu a fost vorba doar de
moarte aparentă.
(2) Răpirea trupului mort al lui Isus ca
explicaţie a mormântului gol
Pentru negarea învierii lui Isus, unii
susţin că trupul mort al lui Isus ar fi fost furat. Mai multe variante ar fi
posibile: puteau să-L fure romanii, evreii, apostolii sau alţi ucenici ai Lui
sau unul cum ar fi grădinarul. Indiferent la cine ne gândim e vorba sau de
adversarii sau de partizanii lui Isus.
Furat de vrăjmaşii Lui
Care ar fi fost cauza care să-i determine
pe vrăjmaşii lui Isus să fure trupul mort al Acestuia? Ce scop ar fi urmărit
ei? Ce motive ar fi avut romanii ca să înlăture trupul mort al lui Isus? Mai
târziu, când creştinii au devenit un factor deranjant în Imperiul Roman, ei ar
fi putut aduce trupul Lui mort ca o dovadă.
Ce motive ar fi avut evreii ca să fure
trupul mort al lui Isus? Ei au făcut tot ce depindea de ei ca să-L lichideze şi
să-L vadă în groapă. Tocmai, ca să nu fie furat ei s-au îngrijit ca mormântul
să fie păzit de soldaţii romani. Dacă intenţionau să fure trupul mort, îşi
puteau atinge ţinta fără să se complice în felul acesta.
Este greu de înţeles că ei ar fi înscenat
furtul şi apoi să arunce vina asupra ucenicilor. Tocmai de asta le-a fost frică
şi de aceea ei au mituit soldaţii romani ca să spună o minciună. Dar Isus cel
înviat S-a arătat Măriei din Magdala şi celeilalte Marii: „Pe când se duceau
ele, au intrat în cetate unii din străjeri şi au dat de veste preoţilor celor
mai de seamă despre toate cele întâmplate. Aceştia s-au adunat împreună cu
bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani, şi le-au zis: ‘Spuneţi
aşa: ‚Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi şi L-au furat’. Şi
dacă va ajunge lucrul acesta la urechile dregătorului, îl vom potoli noi şi vă
vom scăpa de grijă’. Ostaşii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a
răspândit zvonul acesta printre Iudei până în ziua de astăzi" (Matei
28:11-15).
Atunci de ce nu au stârpit biserica lui
Isus pe când aceasta era încă în faşă? De ce au abuzat mai târziu de forţă,
când biserica a început să crească, dacă aveau la îndemână o dovadă mult mai
simplă? Dacă posedau trupul lui Isus, l-ar fi scos la iveală ca să destrame
legenda despre învierea lui Isus şi să dezmintă afirmaţia Lui că este fiul lui
Dumnezeu. Şi ar fi făcut aceasta cel târziu când, în urma predicilor
apostolilor despre Isus cel înviat, aderenţii lui s-au răspândit pretutindeni.
Dar tăcerea lor este un argument tot atât de puternic pentru învierea lui Isus,
ca şi mărturia apostolilor.
Indiscutabil rămâne, însă, faptul că
vrăjmaşii lui Isus nu au fost în stare să prezinte trupul mort al lui Isus ca
un contraargument.
Furat
de ucenicii Lui
O altă variantă a acestei ipoteze
susţinută de criticii Bibliei este aceea că ucenicii sau apostolii ar fi furat
trupul mort al lui Isus. Întrebarea este şi aici care ar fi fost scopul acestei
acţiuni şi cum a fost posibilă împlinirea ei?
Pentru ce să fure ucenicii trupul lui
Isus? După răstignirea şi îngroparea lui Isus ucenicii şi apostolii au fost
buimăciţi, dezamăgiţi, descurajaţi. Dacă ar fi avut un motiv să fure trupul lui
Isus, acesta ar fi fost unul singur: inventarea unei legende. Atunci ei n-ar fi
altceva decât nişte „sfinţi mincinoşi", tocmai ei, care condamnă minciuna.
Această ipoteză presupune o înşelăciune conştientă din partea apostolilor -
mesajul şi moartea lor ca martiri ar fi fost zadarnice. De ce să-şi rişte viaţa
datorită unei legende, doar au fost martori oculari.
Ce cinism de necrezut ar fi ceea ce apostolul
Matei a relatat documentar mai târziu: evreii l-au strâns cu uşa pe Pilat: „Dă
poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină
ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi să spună norodului: ‘A înviat din
morţi!’ Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea
dintâi." Pilat le-a zis: „Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum
puteţi" (Matei 27:64 şi 65).
Cealaltă întrebare este cum au reuşit
apostolii să fure trupul lui Isus? Fariseii şi mari preoţi se aşteptau la
eventualitatea unui furt din partea ucenicilor şi ca o prevenire au cerut din
partea lui Pilat păzirea mormântului: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul
acela, pe când era încă în viaţă, a zis: ‘După trei zile voi învia ...’. Ei au
plecat şi au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă" (Matei
27:63 şi 66).
Liderii religioşi s-au asigurat în
această privinţă de trei ori: Au pus pecetea pe mormânt, deci sigiliul nu se
putea distruge fără să se observe. Ca să nu se apropie cineva şi să violeze
pecetea, au postat pe oamenii lor de încredere, împreună cu soldaţii romani, în
faţa mormântului. Şi dacă, cu toate măsurile de precauţie luate, ucenicii ar
fi reuşit totuşi să fure trupul lui Isus, oare romanii nu dispuneau de mijloace
adecvate ca să afle adevărul, să găsească şi să readucă trupul?
Faptul că ucenicii nu au furat trupul lui
Isus este dovedit şi de realitatea că evreii au fost nevoiţi să miluiască
soldaţii romani, ca să depună o mărturie mincinoasă (Matei 28:11-15).
Şi, în final, mai este încă un amănunt
remarcabil: fâşiile de pânză care au fost lăsate şi găsite în mormânt. Cu ce
scop ar fi eliberat ucenicii (sau chiar adversarii lui Isus, ori indiferent
cine altcineva ar fi intenţionat să fure cadavrul) trupul mort din fâşii şi
ştergar şi apoi să fi lăsat totul acolo? (Ioan 20:6-7). Pentru o asemenea
acţiune aveau nevoie de timp suficient, de care nu dispuneau.
Nu există nici o dovadă că trupul lui
Isus a fost furat din mormânt.
(3) Realitatea învierii lui Isus
Cea mai simplă explicaţie a dispariţiei
trupului lui Isus este cea menţionată în Biblie: Dumnezeu L-a înviat din morţi.
În scrierile Noului Testament învierea lui Isus ni se relatează ca un fapt
incontestabil.
a) Avem mărturia garantată a apostolilor
şi autorilor Evangheliilor. Repetat şi cu întreaga intensitate indică ei
conţinutul de adevăr din scrierile lor. În Evanghelia sa, apostolul Ioan scrie
ca martor al morţii şi învierii lui Isus: „Faptul acesta este adeverit de cel
ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, pentru
ca şi voi să credeţi" (Evanghelia după Ioan 19:35). După relatarea
învierii lui Isus, Ioan îşi încheie evanghelia: „Ucenicul acesta este cel ce
adevereşte aceste lucruri şi care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui este
adevărată" (Ioan 21:24).
Petru mărturiseşte, de Rusalii, în Ierusalim:
„Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om
adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline
de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum
bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după
ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin
mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii
pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea ..." (Faptele Apostolilor
2:22-24 şi 32).
Medicul grec Luca, care în scrierile lui
se bazează pe fapte cercetate, de la obârşia lor, ne aduce dovezi ale învierii
la începutul Faptelor Apostolilor: „După patima Lui, li S-a înfăţişat viu,
prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind
cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu." (Faptele
Apostolilor 1:3)
Pavel, odinioară înverşunat adversar al
lui Cristos, duşman şi prigonitor al creştinilor, având moartea multora dintre
aceştia pe conştiinţă, prezent la uciderea cu pietre a lui Ştefan,
propovăduieşte mai târziu, ca apostol, pe Isus cel înviat şi accentuează
energic: „Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi
sunteţi încă în păcatele voastre şi prin urmare şi cei ce au adormit în Cristos
sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos,
atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Cristos a
înviat din morţi, pârga celor adormiţi" (1 Corinteni 15:17-20).
Ucenicii L-au văzut şi au fost cu cel
înviat de mai multe ori împreună (Prima Epistolă către Corinteni 15:5-8), au
stat de vorbă cu El (Luca 24:13-35), au mâncat cu El (Ioan 21:1-14), au atins
trupul şi rănile Lui (Ioan 20:26-29).
b) În timpul celor patruzeci de zile până
la înălţarea Sa, El S-a arătat de mai multe ori (cel puţin zece) mai multor
oameni, ce puteau depune mărturie despre aceasta. Aşa S-a arătat femeilor care
se întorceau de la mormântul gol, Mariei din Magdala, lui Petru, celor doi
ucenici care mergeau spre Emaus, celor zece apostoli, apoi celor unsprezece
apostoli, inclusiv Toma, la peste cinci sute o dată, fratelui Său Iacov, unora
dintre ucenici, printre care au fost Petru, Toma, Natanael, lui Iacov şi Ioan
la lacul Ghenezaret şi din nou apostolilor în Galileea şi pe Muntele
Măslinilor. Apostolul Pavel remarcă în 1 Corinteni 15:6: „După aceea S-a arătat
la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre cari cei mai mulţi sunt încă în
viaţă, iar unii au adormit". Pe mărturia celor rămaşi în viaţă se poate el
baza, 20 de ani mai târziu. Şi în final Pavel se referă la întâlnirea lui cu
Isus pe drumul Damascului: „După ei toţi, ca unei stârpituri mi s-a arătat şi
mie" (1 Corinteni 15:8).
Mărturiile celor care L-au văzut pe Isus după înviere nu pot fi
ignorate, ci trebuiesc recunoscute ca adevărate şi crezute.
c) O dovadă la fel de puternică a
învierii şi înălţării lui Isus este transformarea fundamentală a vieţii
apostolilor şi ucenicilor săi. Din oameni îndoielnici, fricoşi, care s-au
lepădat de El, au devenit martori plini de râvnă ai învierii şi ai mesajului
Lui Isus. Din pricina acestei mărturii stau fără teamă în faţa soborului, merg
în închisori şi sunt persecutaţi. În Faptele Apostolilor vedem bărbaţi care
şi-au pus în joc viaţa pentru numele lui Isus (Faptele Apostolilor 15:26) şi
„care au răscolit lumea" (Faptele Apostolilor 17:6). Ce a determinat,
trebuie să ne întrebăm, această transformare a ucenicilor?
La arestarea lui Isus, Petru s-a
comportat ca un laş. El L-a tăgăduit pe Isus de trei ori şi a jurat că
niciodată nu L-a cunoscut. Dar, numai cu puţin timp mai târziu, de Rusalii, îl
întâlnim pe acelaşi Petru curajos şi plin de îndrăzneală, predicând mulţimilor.
Şi asta în faţa aceluiaşi tribunal care L-a condamnat pe Isus la moarte. În
pofida tuturor ameninţărilor el nu poate să tacă: „Judecaţi voi singuri dacă
este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu;
căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit (Faptele
Apostolilor 4:19-20). Petru a devenit un alt om. Care este cauza acestei
schimbări?
Iacov este unul dintre fraţii Lui Isus
care mereu era de partea evreilor necredincioşi (Ioan 7:5). Dar iată că apare
enumerat printre ucenicii lui Isus în Faptele Apostolilor 1:14. Evident că şi
Iacov crede acum în Isus. În acest loc el este menţionat ca unul căruia i s-a
arătat Isus cel înviat, (1 Corinteni 15:7). Mai târziu Iacov devine unul din
stâlpii comunităţii din Ierusalim. Care este cauza acestei transformări, ce l-a
convins?
Nu există decât o singură explicaţie:
Isus cel înviat a fost acela care a transformat frica lui Petru în îndrăzneală,
îndoiala lui Iacov în credinţă statornică. Acelaşi Isus înviat l-a transformat
pe fariseul Saul în apostolul Pavel. Altfel, schimbarea radicală, bruscă şi
instantanee a acestuia nu ar avea nici o explicaţie. Dintr-un prigonitor
înfocat a devenit un propovăduitor al Evangheliei, expus la primejdii,
necruţându-şi viaţa în a depune mărturie pentru Isus cel înviat. Explicaţia
constă în faptul că Isus cel înviat a intervenit direct şi personal în viaţa
lui. Mai târziu, ca deţinut, Pavel declară în faţa regelui Agripa al II-lea:
„Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii? Şi eu, ce-i drept,
credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva numelui lui Isus din Nazaret
şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am
primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi când erau osândiţi
la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate
sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În pornirea
mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine. În acest
scop, m-am dus la Damasc, cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de seamă.
Pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi
împrejurul tovarăşilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a
soarelui. Am căzut cu toţii la pământ; şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în
limba evreiască: ‘Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Îţi este greu să
arunci cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş.’ ‘Cine eşti, Doamne?’ am
răspuns eu. Şi Domnul a zis: ‘Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti.’ ... De
aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am
propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată ludea şi la
Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte
vrednice de pocăinţa lor. Iată de ce au pus Iudeii mâna pe mine în Templu şi au
căutat să mă omoare. Dar, mulţumită ajutorului lui Dumnezeu am rămas în viaţă
până în ziua aceasta; şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără
să mă depărtez cu nimic de la ce au spus prorocii şi Moise că are să se
întâmple şi anume, că Cristosul trebuie să pătimească şi că, după ce va fi cel
dintâi din învierea morţilor, va vesti lumină norodului şi Neamurilor"
(Faptele Apostolilor 26:8-15, 19-23).
Eu cred în Isus pentru că El a înviat. Şi
aceasta a fost posibil pentru că Dumnezeu L-a înviat din morţi şi a dat tuturor
o dovadă de netăgăduit că este fiul Său. Învierea ca fapt istoric are mulţi
martori. Acest eveniment unic şi hotărâtor nu a fost niciodată contestat
într-un mod serios de evrei şi liderii religioşi ai acestora.
Învierea
Domnului a schimbat radical viaţa apostolilor. Pentru mărturia lor ei şi-au
riscat, ori şi-au dat viaţa.
De atunci şi până azi Isus cel răstignit
şi înviat a dăruit mântuire tuturor acelora care-L urmează cu credinţă şi
ascultare şi şi-au pus vieţile lor la dispoziţia lui ca să fie transformate.
Transformările esenţiale ale vieţii şi minţii lor, influenţa lor, ca sare a
pământului, asupra semenilor îmi dau certitudinea atotputerniciei lui Dumnezeu
Cel viu.