1.
Minunile lui Isus
Dacă vrem să-L înţelegem bine pe Isus nu
putem ignora minunile pe care le-a făcut, mai mult de atât, trebuie să ne
confruntăm cu ele. În Noul Testament Isus şi minunile Sale sunt totuna şi nu
ni-L putem imagina fără ele în evanghelii. Fără minuni, dezbrăcat de ele,
„demitologizat", nu mai rămâne nimic din ceea ce El a pretins că este:
Fiul lui Dumnezeu.
Putem însă crede în aceste minuni - nu
sunt ele în contradicţie cu ştiinţa şi cunoştinţele zilelor noastre? Trebuie
mai întâi să recunoaştem: nu am trăit aceste minuni - deci cum putem crede în
relatările Noului Testament?
Există o serie de martori ai minunilor
lui Isus. Contemporanii care le-au trăit şi alţii care au beneficiat direct.
Avem mărturia apostolilor, care au fost prezenţi atunci când minunile au fost
făcute. Doi dintre ei, Matei (un vameş) şi Ioan (un pescar) relatează în
evanghelii din experienţa lor proprie. Se mai adaugă contemporani ca Marcu,
învăţăcelul apostolilor (cel care - după cum relatează mai târziu, Eusebius, în
a sa istorie a bisericii - redă, pesemne, ceea ce Petru, martor ocular, a
auzit) şi Luca, un medic grec care se bazează în mărturiile lui pe relatările
martorilor oculari pe care el le-a verificat. Ei sunt autorii celor patru
evanghelii autentice, care descriu viaţa lui Isus şi ei toţi menţionează
multele lui minuni.
Întrebarea
care se naşte este: Ne putem baza pe mărturiile din evanghelii făcute de
apostolii şi ucenicii lui Isus, care au trăit aceste minuni? Noi nu am fost
prezenţi atunci, cum ne putem încrede în relatările acestor martori? Este
legitim şi corespunde practicii de toate zilele să ne încredem cuvântului
altora. Ceea ce învăţăm la şcoală, cunoştinţele noastre de istorie şi orice
ştiinţă care se bazează pe izvoare datorează mult spuselor altora.
Nimeni dintre noi nu l-a văzut vreodată
pe Napoleon şi totuşi credem că a trăit, că a fost împăratul Franţei, că a dus
multe bătălii şi a pus stăpânire pe întreaga Europa. Ştim aceste lucruri din
cărţile de istorie compuse pe baza documentelor scrise de contemporanii acelor
evenimente. Deci nu este ceva neobişnuit să credem ceea ce cronicari, biografi,
observatori, martori oculari au relatat. Şi asta o facem mereu.
Orice curte de juri, atunci când vrea să
afle adevărul, se bazează pe martori - nu putem concepe aflarea adevărului, în
lipsa martorilor - şi, acea curte, dă o sentinţă, în mare parte datorată şi
mărturiei acelor martori.
Hotărâtoare este numai calitatea acestor
martori. Ascultătorul sau cititorul cu spirit critic nu acceptă necondiţionat
mărturia fiecărui observator sau autor - în mod special atunci când este vorba
de găsirea adevărului într-un proces. Gradul de adevăr al unei mărturii sau al
unui raport depinde de calitatea martorului.
Martorii minunilor lui Isus:
a. Apostolii, ca martori
Trebuie să recunoaştem că apostolii lui
Isus sunt martori de calitate. Ei sunt competenţi, înşişi martori oculari,
relatând fapte la care au asistat, ei pot garanta pentru acel adevăr, pe care
l-au trăit şi l-au aflat, tocmai din minuni, din învierea şi înălţarea la cer a
lui Isus. În timpul celor trei ani ai lucrării lui Isus au fost tot timpul
împreună cu El şi l-au cunoscut mai bine ca oricine. Atunci de ce să nu dăm
crezare lor şi celor scrise de ei? Ai impresia, citindu-i, că au fost
neserioşi ori numai generoşi în relatarea adevărului, fiindcă urmăresc doar un
anume scop, altfel spus, vor ei să scrie doar „o relatare tendenţioasă"?
Nu, din contră. Ei sunt oameni sinceri şi iubitori de adevăr. Aceasta o dovedeşte
sinceritatea lor, tocmai atunci când e vorba de propriile slăbiciuni şi
greşeli, pe care nu le trec sub tăcere. Un exemplu al bunei lor credinţe este
că ei nu caută să ascundă unele din propriile lor momente de slăbiciune: cearta
lor pentru întâietate, slăbirea legăturilor cu Isus, laşitatea lor când Isus a
fost prins, tăgăduirea lui Petru. Aici nimic nu este idealizat sau înălţat la
nivelul unei legende sfinte. Ei nu se prezintă altfel decât sunt în realitate.
Aici nu vorbesc oameni fanatici, mistici
sau nebuni uşor influenţabili. Ei sunt bărbaţi încercaţi de necazurile vieţii:
pescari (Ioan şi Petru), un vameş (Matei) şi un medic (Luca), care nu a fost
apostol, însă în scrierile lui a folosit relatări ale unor martori oculari,
numai după ce le-a verificat cu atenţie, iar mai târziu un fariseu evreu şi
mare învăţător al legii (Pavel), iniţial unul din cei mai mari duşmani ai
creştinilor. Toţi bărbaţi cumpătaţi cărora nu le lipseşte simţul adevărului.
Rămâne întrebarea dacă nu cumva aceşti
bărbaţi au fost nişte oameni creduli şi predispuşi de a crede în minuni? Dar şi
aceasta nu li se potriveşte.
Când cei cinci mii de bărbaţi, femei şi
copii l-au urmat pe Isus ca să-1 asculte, când s-a înserat, şi ei erau flămânzi
şi obosiţi, apostolii l-au rugat pe Isus să dea drumul mulţimilor în satele
învecinate ca să-şi cumpere mâncare. Ei nu aşteptau ca Isus să facă o minune,
aşa cum El face şi hrăneşte miile de oameni cu cinci pâini şi doi peşti (Matei
14:13-21). Puţin timp după aceea, într-o situaţie asemănătoare, când la patru
mii de bărbaţi, cu nevestele şi copiii lor, li s-a făcut foame, după ce
stătuseră trei zile cu Isus, apostolii întreabă pe Isus de unde să procure în
acel ţinut sărac hrană, ca să sature mulţimile. Deşi trăiseră minunea
înmulţirii pâinilor, ei nu s-au aşteptat ca Isus să facă o nouă minune (Matei
15:32-39).
Scepticismul şi atitudinea critică a
apostolilor reiese însă cel mai bine din poziţia lor faţă de cea mai mare
minune a lui Dumnezeu, minune care şi în zilele noastre este pusă sub semnul
îndoielii şi anume: învierea lui Isus.
Când femeile s-au întors de la mormântul
gol şi au spus apostolilor că a înviat Domnul, ei nu le-au crezut şi resping
relatarea lor ca pe o vorbă goală. „Cuvintele acestea li se păreau apostolilor
basme, şi nu le credeau" (Luca 24:11).
În
aceeaşi seară sosesc la Ierusalim doi ucenici, care plecaseră la Emaus, ca să
dea de ştire apostolilor că s-au întâlnit şi au mâncat împreună cu Isus cel
înviat: „... dar nici pe ei nu i-au crezut" (Marcu 16:13).
În
cele din urmă, Isus însuşi, apare în mijlocul lor.
Dar şi atunci nu au fost convinşi că Isus
stă în faţa lor, ci li se părea că văd un duh. „Pe când vorbeau ei astfel,
însuşi Isus a stătut în mijlocul lor, şi le-a zis: ‘Pace vouă!’ Plini de frică
şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: ‘Pentru ce sunteţi
tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la
mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici
carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.’ (Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a
arătat mâinile şi picioarele Sale). Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi
se mirau, El le-a zis: ‘Aveţi aici ceva de mâncare?’ I-au dat o bucată de peşte
fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor." El a
fost nevoit să mănânce împreună cu ei, ca aceştia să se convingă.
Aşa s-a întâmplat şi cu Toma, care nu a
fost de faţă când Isus s-a arătat apostolilor. El nu crede pe apostoli atunci
când aceştia îi spun: „L-am văzut pe Domnul". Opt zile mai târziu Toma
încă se mai îndoieşte. El trebuie, mai întâi, să atingă urmele rănilor, ca să
se convingă şi abia atunci ştie: este Isus (Ioan 20:24-29).
Şi când Isus cel înviat li s-a arătat
apostolilor pe muntele Galileii unii dintre ei se îndoiau încă: „Când L-au
văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit" (Evanghelia după Matei
28:17).
Apostolii nu au fost oameni creduli ori
ahtiaţi după minuni.
Şi noi nu putem nega învierea şi minunile
Lui aşa cum sunt descrise în Noul Testament de apostoli care au fost martori
oculari. Dar nu putem acuza pe aceşti bărbaţi de înşelăciune; ei au fost
martori, şi martori ai minunilor şi învierii lui Isus. Şi aceasta o accentuează
ei înşişi mereu.
În
Faptele Apostolilor 2:32 Luca relatează cum, în Ierusalim, de prima zi a Rusaliilor,
Petru a făcut cunoscut: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem
martori ai Lui". Ei înşişi ne asigură răspicat că sunt martori oculari
competenţi, şi o spun clar, că nu s-au luat după cine ştie care legende pioase,
ci vorbesc din ceea ce ei înşişi au trăit. Mai târziu Petru ne asigură: „În
adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos,
nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite ci ca unii cari am văzut
noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui" (2 Petru 1:16).
Ioan mărturiseşte: „Ce era de la început,
ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu
mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii (adică Isus) ... vă vestim şi
vouă!" (1 Ioan 1:1 şi 3).
Pentru aceste mărturii apostolii au
suferit prigoniri, anchete, arestări şi-au pus viaţa în primejdie, au fost
persecutaţi, maltrataţi şi omorâţi. Pentru ce toate astea? Care au fost
motivele? Dacă ţinem cont de caracterul acestor bărbaţi, aşa cum este oglindit
în relatările lor sau ale altora (Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor)
şi dacă ţinem seama şi de faptul că ei condamnă permanent minciuna, ipocrizia
şi înşelăciunea, atunci e imposibil ca ei înşişi să fi fost mincinoşi şi
înşelători. Propagând adevărul şi-au riscat viaţa, unii au plătit chiar cu
propria lor viaţă.
Una dintre cele patru evanghelii este
scrisă de Luca. El ne relatează despre minunile, vindecările şi învierea lui
Isus. Luca era grec şi medic. Deci un om cu spirit critic, care ştie foarte
bine ce înseamnă boală şi vindecare. Şi el scrie biografia lui Isus, adresând-o
lui Teofil, cu intenţia vădită de a-l feri de neadevăr. Ceea ce îl interesează
este ca cititorul său să recunoască seriozitatea celor spuse despre Isus,
întărindu-i, astfel, aceluia credinţa în Isus: „Fiindcă mulţi s-au apucat să
alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre
noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la
început, şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea
alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor
acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca
să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe cari le-ai primit prin viu
grai".
b.
Cei de faţă, ca martori
Isus a făcut minunile Sale în văzul
tuturor. Au fost sute şi sute de oameni în Palestina, contemporani ai lui Isus
care au văzut ori au fost părtaşi şi mii care au auzit aceasta din partea unor
martori oculari.
Erau oamenii de atunci mai creduli, mai
uşor şi mai repede influenţabili de minuni decât suntem noi? Scrierile
autorilor romani şi evrei de atunci dovedesc contrariul. Dacă citim în Noul
Testament despre minunile lui Isus constatăm că oamenii nu erau chiar aşa de creduli.
Dacă era vorba de boală, sau de vreo
vindecare adevărată, oamenii se lăsau la fel de puţin înşelaţi ca azi. În
evanghelii se repetă mereu: când Isus vindeca, poporul se mira.
Ca să trăieşti cum bolnavi care se
chinuiau ani de zile pe patul lor de suferinţă erau deodată vindecaţi, nu era
nici ceva de la sine înţeles, ce se petrece în toate zilele, nici un eveniment
pe care să-1 accepţi doar ca „încrezător în minuni". Aceasta se verifică
mai ales în cazul rudelor celor vindecaţi. Faptul acesta este mereu menţionat.
Printre cei care L-au urmat pe Isus pe muntele de lângă lacului din Galileea au
fost mulţi ciungi, orbi, muţi şi „... El i-a tămăduit; aşa că noroadele se
mirau, când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, şchiopii umblă
şi orbii văd, şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel" (Matei 15:30-31).
Când a fost vindecat acel paralizat,
trecut prin acoperişul casei ca să ajungă la Isus şi şi-a dus patul acasă,
Biblia relatează: „Toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu; plini de frică,
ziceau: ‘Azi am văzut lucruri nemaipomenite". Când Isus a vindecat pe un
orb din naştere acesta mărturiseşte: „De când este lumea, nu s-a auzit să fi
deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă omul acesta n-ar veni de la
Dumnezeu, n-ar putea face nimic" (Ioan 9:32-33). Întrebat de farisei cum
de a ajuns să vadă, el răspunde: „Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi
văd" (Ioan 9:15). Iată mărturia sinceră, scurtă şi concisă a unui orb din
naştere care şi-a căpătat vederea. Dar oamenii nu-l cred că el a fost orb din
naştere şi a putut fi vindecat pentru că în experienţa lor nu s-a mai întâlnit
aşa ceva. Ei nu erau oameni creduli, ci trebuiau convinşi că acest om fusese
orb din naştere - până i-au fost găsiţi părinţii şi aceştia înşişi au depus
mărturie (Ioan 9:18, 23).
Aceia care au fost vindecaţi de Isus au
fost în stare să judece cele întâmplate. Orbul a ştiut că acum vede. Toată
fiinţa lui a fost răscolită şi felul lui de viaţă a primit o nouă calitate.
Când Isus i-a cerut lui Simon Petru să
plece în larg şi să arunce năvodul încă o dată, după ce o noapte întreagă nu
prinsese nimic, el spunea aceasta unui pescar care, asemeni fratelui său Andrei
şi lui Ioan şi Iacov ştiau ce înseamnă pescuitul pe lacul Ghenezaret. La prima
vedere ei nu au înţeles scopul ieşirii în larg, pentru că ei pescuiseră toată
noaptea şi nu prinseseră nici un peşte. Dar, deşi se făcuse ziuă şi ştiau din
experienţa lor că şansele unui pescuit bogat s-au spulberat, au trebuit să
constate uimiţi că năvoadele erau pline şi i-a cuprins: „spaima, pe el şi pe
toţi cei ce erau cu el (Petru), din pricina pescuirii, pe care o făcuseră"
(Luca 5:9).
La nunta din Cana în Galileea Isus a
transformat apa din cele şase vase (65 - 100 litri), pregătite pentru ritualul
curăţirii, în vin de calitate. Biblia ne spune: „Nunul, după ce a gustat apa
făcută vin, - el nu ştia de unde vine vinul acesta (slugile însă, care
scoseseră apa, ştiau), - a chemat pe mire, şi i-a zis: ‘Orice om pune la masă
întâi vinul cel bun; şi după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai
puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum’" (Ioan 2:9, 10).
Suntem nevoiţi să acceptăm că nunul ştia ce spune, atunci când a apreciat
calitatea vinului.
Iar când mulţimile flămânde cuprinzând
câteva mii de oameni au fost săturate, Isus nu a dispus decât o dată de cinci
pâini şi doi peşti, iar altădată de şapte pâini şi câţiva peşti micuţi şi cu
aceste cantităţi infime El a săturat pe toţi: „Toţi au mâncat şi s-au săturat;
şi s-au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele de fărâmături".
„Au mâncat toţi şi s-au săturat şi s-au ridicat şapte coşniţe pline cu
rămăşiţele de fărâmături" (Matei 14:20; 15:37).
Au fost acelea sugestionări în masă? Au
avut acei oameni doar halucinaţii? Sau a reuşit Isus să-i hipnotizeze pe toţi?
Este greu de crezut că o mulţime aşa de mare de bărbaţi, femei şi, mai ales,
copii s-a lăsat înşelată, mai ales că era vorba de cea mai elementară
necesitate: astâmpărarea foamei. Dacă toţi cei care au fost părtaşi şi
beneficiari ai minunilor lui Isus ar fi observat că minunile nu au avut loc,
adică că ei în realitate au rămas bolnavi, orbi, flămânzi, au băut apă în loc
de vin, iar peştii prinşi nici nu au existat în năvod, putem afirma cu tărie că
toţi aceşti oameni înşelaţi s-ar fi declarat împotriva lui Isus! Şi nu numai
aceştia ci şi rudele şi vecinii lor puteau depune mărturie despre această
înşelăciune şi cu toţii împreună aveau argumente şi dovezi serioase cu care să
închidă gura apostolilor, ucenicilor şi urmaşilor lor, ori de câte ori îl
propovăduiau pe Isus. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. „Mulţi Samariteni din
cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: ‘Mi-a
spus tot ce am făcut’. Când au venit Samaritenii la El, L-au rugat să rămână
la ei. Şi El a rămas acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din
pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii:
‘Acum nu mai credem din pricina spuselor
tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta este în adevăr
Cristosul, mântuitorul lumii’".
c. Vrăjmaşii lui Isus, ca martori ai
minunilor Lui
Surprinzător este faptul că vrăjmaşii lui
Isus, fariseii, cărturarii şi marii preoţi nu au pus niciodată la îndoială
minunile Lui. Nu s-a pus niciodată problema dacă aceste minuni au fost
efectuate cu adevărat. Dacă nu ar fi avut loc, ei, vrăjmaşii lui Isus ar fi
avut dovezi să conteste faptul că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Dar nici
unul nu a spus: „Nu este adevărat, aceste minuni nu au avut loc". Nu
există nici un contraargument şi nici o voce care s-a pronunţat împotrivă.
După ce fariseii au ascultat mărturia
unor martori oculari, ce asistaseră la învierea lui Lazăr, mort de patru zile
şi al cărui trup intrase deja în putrefacţie, împreună cu marii preoţi adună
soborul şi ziceau: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm
aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru
şi neamul" (Ioan 11:47, 48).
Când Isus în sinagogă l-a vindecat pe
omul cu mâna uscată, fariseii: „... au ieşit afară, şi s-au sfătuit cum să
omoare pe Isus".
Ei nici măcar nu au încercat să se
îndoiască de minunile lui Isus şi nu L-au acuzat de înşelăciune. Dacă ar fi
avut această posibilitate ar fi făcut-o, dar a fost practic imposibil şi au
fost nevoiţi să accepte minunile Lui, aşa cum au fost, ca un fapt real şi
incontestabil. Ei au trebuit să recunoască că: „acest om face multe
minuni."
Preocupările lor nu au fost să pună la
îndoială minunile Lui, ci să-L înlăture pe El. Faptul că împotriva minunilor
lui Isus nu există contraargumente, că duşmanii Săi nu le-au contestat,
dezvăluie caracterul adevărat al acestora.
Natura minunilor lui Isus
Felul şi natura minunilor lui Isus
demonstrează dacă ele au avut loc sau nu. Ce fel de minuni a făcut Isus?
Majoritatea minunilor Sale au fost vindecarea unor oameni chinuiţi şi
suferinzi. De trei ori se menţionează că Isus a înviat din morţi: pe fiica lui
Iair, fruntaşul sinagogii, pe Lazăr, prietenul Lui şi pe unicul fiu al văduvei
din Nain. Toate sunt relatări scurte, neînflorate, aşa cum e aceea despre
învierea fiului văduvei din Nain: „Când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată
că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era văduvă; şi
cu ea erau o mulţime de oameni din cetate. Domnul când a văzut-o, I s-a făcut
milă de ea şi i-a zis: ‘Nu plânge!’ Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă.
Cei ce o duceau, s-au oprit. El a zis: ‘Tinerelule, scoală-te, îţi spun!’
Mortul a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească. Isus l-a dat înapoi
maicii lui. Toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: ‘Un
mare proroc s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său’"
(Luca 7:12-16).
Dacă citim aceste descrieri constatăm că
nu este vorba de trucuri şi artificii dubioase, sau de vrăjitorii misterioase.
În vremea aceea vrăjitoria era larg răspândită. De exemplu, citim în Faptele
Apostolilor 8:9 despre un om numit Simion, care cu vrăjitoriile lui a minunat
pe locuitorii capitalei Samariei. Sau, tot în
Faptele Apostolilor 13:6-12, aflăm că pe insula Pafos trăia un vrăjitor, proroc
mincinos, un iudeu cu numele Bar-Isus.
Minunile lui Isus poartă pecetea
adevărului şi nu pe a aceea a spectaculosului. Isus nu a făcut nici o minune
din motive josnice, sau ca să obţină vreun câştig. El nu a căutat să-şi facă un
nume, sau să devină un vindecător renumit.
Scopul minunilor lui Isus
Pentru ce a făcut Isus atâtea minuni şi
care au fost cauzele care L-au determinat să le facă?
1. Gândindu-ne la vindecarea bolnavilor
ne dăm seama că aceasta a însemnat pentru ei eliberare de dureri, slăbiciuni,
apăsări şi chinuri şi, încă mai înălţător, eliberarea de sub povara vinei şi
iertarea păcatelor.
2. Minunile Lui au fost dovada puterii
Lui depline asupra naturii şi legilor ei şi prin aceasta şi a împuternicirii
lui din partea lui Dumnezeu: „Lucrările pe care le fac Eu, în Numele Tatălui
meu, ele mărturisesc despre Mine". Când Petru a umblat pe apele mării
Ghenezaret, ucenicii, care au fost de faţă şi au văzut această minune au
exclamat: „Cu adevărat, Tu eşti fiul lui Dumnezeu!" (Matei 14:33).
3. Isus a făcut minunile şi semnele Sale
în Numele lui Dumnezeu, cu scopul să trezească în oameni credinţă în El, ca
Fiul Lui şi în Dumnezeu Însuşi. Ioan exprimă astfel aceasta în evanghelia lui:
„Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise
în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să
credeţi că Isus este Cristosul, fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa
în numele Lui" (Ioan 20:30, 31).
Eu cred în Isus pentru că minunile Lui mă
conving şi pentru că ele adeveresc mesajul Lui. Dumnezeu a intervenit direct
prin Isus în vieţile oamenilor şi s-a revelat.
Cu toată insistenţa Dumnezeu ne face
atenţi: Fiul Meu vă vorbeşte, să ascultaţi de El, prin El viaţa voastră capătă
un sens şi în El aveţi viaţa veşnică.