3. O vulpe care ouă?
Ce zici de o vulpe care îşi
trage coada între picioare până la burtă, şi îşi aduce astfel iarbă şi frunze
în vizuina ei, unde îşi face un cuib moale şi depune ouă? Sau ce zici de o
vulpe care se scufundă zilnic câteva ore, căutând hrană pe fundul râului; dar
mai înainte închide ochii, nasul şi urechile foarte bine, şi care totuşi face
pradă mare? Consideri că este absurd? Eu nu.
Bineînţeles că nu sunt vulpe, cu toate
că blana mea nu este mai puţin frumoasă şi moale decât a ei. Dar mărimea nu
corespunde. Eu măsor de-abia o jumătate de metru, de la cap până la vârful
cozii. Şi eu sap vizuini, dar ele se găsesc pe malul râului. Acolo dorm
aproape toată ziua. Rar de tot stau la soare şi îmi pieptăn blana cu ghearele
picioarelor din spate. Vezi deci, eu seamăn numai pe departe cu vulpea.
Corcitură - ca original
Dar eu semăn cu multe alte
animale. (Vrei de aceea să fii rudă cu mine, mă rog! ) Coada mea arată ca cea a
nutriei. “Dinţii cu otravă” de la picioarele din spate ale soţului meu ar putea
fi de la o viperă. Pielea de înot dintre degete ar putea fi de la broaşte, iar
ciocul de la o raţă. Ultimul este unul dintre cele mai importante organe
pentru mine, nu numai din cauza hranei. Lui îi datorez numele meu: ornitorinc.
Eu fac ouă ca o pasăre, dar puilor le dau lapte ca o pisică. Pot să înot ca un
peşte şi să sap ca o cârtiţă.
Fără loc în arborele genealogic
Da, ai dreptate! Dacă mă
priveşti, poţi fi puţin derutat. Unde mă încadrez eu? Sunt peşte sau pasăre,
mamifer sau şarpe? Am de la fiecare câte ceva. Unii cercetători susţin că sunt
o formă de tranziţie, în vârstă de 150 milioane de ani, de la reptile la
mamifere, care nu s-a terminat aşa de bine. Sunt însă destul de modern pentru
această vârstă, nu este aşa? Cercetătorii care m-au studiat au fost surprinşi
de echipamentul meu ultramodern şi de capacităţile mele excelente. Ei nu îşi
pot explica aşa ceva la un animal “atât de bătrân” şi de aceea sunt nesiguri pe
ce creangă a arborelui genealogic mă pot agăţa. Dar pe mine nu mă interesează
arborele lor. Eu nu aparţin nici unui arbore genealogic, eu sunt o capodoperă a
unui artist cu multă imaginaţie: Dumnezeu. Şi eu ştiu că nu sunt unicul din
creaţia Lui remarcabilă.
Şi tu eşti creat de mâna Lui…
Necunoscut în Europa
Până în secolul al XIX-lea
am fost cu totul necunoscut în Europa. Când au ajuns aici primele ştiri despre
mine, oamenii de ştiinţă au refuzat să creadă în existenţa unui astfel de
unicat. Le era frică să nu fie înşelaţi, şi au presupus că cineva a legat cu
multă dibăcie un cioc din piele şi labe de înot de corpul unei nutrii. Dar eu exist
într-adevăr. Mă trag din Australia de Est, şi acolo mă simt bine în râurile şi
lagunele cu apă curată, proaspătă.
Recunosc, nu le-am uşurat munca
cercetătorilor. Cine a vrut să mă vadă, a trebuit să mă urmeze noaptea în apă,
unde am pescuit în apă tulbure, cu ochii închişi. Dacă au avut noroc şi m-au
văzut, au putut vedea cum ocoleam cu uşurinţă fiecare obstacol, cum mă repezeam
direct asupra crevetelor şi a altor moluşte şi le depozitam în buzunarele
bucale. De afară ei puteau observa cum ieşeam la suprafaţă cu “sacoşele” pline,
cum le goleam în gură şi le mâncam cu poftă. În felul acesta pot să mănânc o
cantitate egală cu jumătatea greutăţii mele. Îţi poţi imagina cât ar trebui să
mănânci tu zilnic?
Un cioc fascinant
Dar într-o bună zi, unui cercetător
i-a venit ideea să analizeze mai exact ciocul meu, şi a constatat că suprafaţa
moale a ciocului are mii de orificii mici. În fiecare din aceste orificii
Creatorul meu a instalat un ventil mic, iar acesta este legat cu un nerv foarte
sensibil. Prin el este transmis creierului orice impuls tactil, iar eu pot
reacţiona mai eficace decât dacă acest impuls ar veni de la ochi, urechi sau
alte părţi ale corpului meu. Dacă aş avea numai aceste receptoare mecanice, ar
trebui să mă lovesc sub apă de orice obstacol, înainte de a putea reacţiona. Dar
nu este cazul. Cercetătorii au avut mari greutăţi până ce au descoperit acest
secret al Creatorului meu.
Domnul meu minunat mi-a presărat printre
receptoarele mecanice şi o serie de receptoare electrice. Aceşti senzori
depind de anumite glande care produc o secreţie, de aceea ei funcţionează numai
sub apă. În plus mai sunt şi nişte nervi speciali care reacţionează la curenţi
electrici slabi.
Crezi într-adevăr că asemenea dotări
exclusive sunt rezultatul întâmplării şi necesităţii, mutaţiei şi selecţiei? Sau
cum se cheamă aceste cuvinte deştepte care des-criu cum că totul s-ar fi
dezvoltat de la sine? După observaţiile mele, întâmplarea nu a făcut nimic
deosebit, mutaţia a adus aproape numai lucruri dăunătoare organismului, iar
selecţia alege şi aşa numai din ceea ce există. Deci nu se produce nimic nou.
În timpul înotului mişc ciocul meu de
două-trei ori pe secundă încolo şi încoace. Aşa primesc cele mai fine impulsuri
electrice de la raci sau alte animale mici, şi mă pot arunca asupra lor.
Un costum izotermic pentru scufundare
O altă specialitate
remarcabilă este capacitatea mea de a îmi regla temperatura corpului. De hrană
am nevoie şi iarna, de aceea trebuie să intru zilnic câteva ore în apa foarte
rece. Nici un alt animal nu ar rezista atâta timp. Creatorul meu m-a înzestrat
cu un costum de scafandru păros, care izolează mai bine decât blana unui urs
polar. În afară de aceasta eu pot să influenţez metabolismul în aşa fel încât
după câteva ore în apa îngheţată, aproape de zero grade Celsius, temperatura
corpului meu să fie încă de 32 grade.
O otravă periculoasă
Fiecare specimen masculin a
primit de la Creatorul său la picioarele din spate un pinten de 1-1,5 cm, gol
pe dinăuntru, în care se află o otravă puternică. O asemenea stropitoare de
otravă nu este cunoscută în lumea mamiferelor. Otrava este produsă de o glandă
din coapsă. Oamenii de ştiinţă încă nu ştiu exact de ce se află ea aici. Pintenii
ascuţiţi, îndreptaţi spre interior, sunt folosiţi de partenerul meu în lupta cu
concetăţenii rivali, pentru apărarea teritoriului.
Otrava este foarte puternică. Dacă un
câine este rănit de acest pinten, moare în cel mai scurt timp, datorită unui
stop cardio-respirator. Am auzit de un om de ştiinţă de-al vostru care a testat
această otravă într-o doză foarte mică de 0,05 ml. El şi-a injectat-o în
antebraţ şi a povestit mai târziu că a avut dureri groaznice.
Cu coadă şi picioare
Aşa cum Creatorul i-a dat
cămilei două cocoaşe, mie mi-a dăruit o coadă turtită. Ca depozit de grăsime,
ea este un excelent rezervor de energie. Şi în afară de aceasta ea îmi
foloseşte ca o cârmă la înot şi scufundare. Iar dacă sunt pe uscat pot să o
folosesc la transportul multor lucruri utile în bârlogul meu, introducând-o
în-tre picioare şi apăsând-o pe burtă.
Pieliţele de înot nu sunt nimic
deosebit, deoarece ele se găsesc şi la animalele terestre şi la păsări. La mine
lucrul acesta este însă ceva special. Pe uscat nu îmi ajută la nimic, ba mai
mult, ele mă încurcă la mers. Dar eu pot să le retrag şi apar ghearele
picioarelor, cu care pot să fug, să mă caţăr şi să sap uşor. Locuinţa mea o
construiesc pe malurile prăpăstioase. Intrarea o fac aşa de îngustă, încât,
când intru în bârlog, pereţii ei îmi storc apa din blană. Trebuie să recunoşti:
o soluţie foarte practică.
Ouatul şi alăptatul puilor
Încă ceva. Când a sosit
timpul de împerechere, masculul prinde uşor coada mea cu ciocul şi apoi înotăm
câteva zile tandem, în cerc. Acesta este ritualul nostru de peţire. Între timp,
în trompa mea intră câteva ouă, cu mărimea de 4 mm. Acolo ele sunt fecundate de
sperma soţului meu şi primesc un prim înveliş moale de protecţie. Ouăle (în
cel mai bun caz trei) se deplasează în uterul meu, unde primesc al doilea
înveliş. Când au crescut la 12 mm, ele primesc al treilea şi ultimul înveliş. Prin
aceste învelişuri de protecţie sunt hrăniţi puii mei, iar aceasta fără cordon
ombilical.
Pentru puii mei nu există o ieşire
separată. Cele 2-3 ouă sunt eliminate prin orificiul destinat excrementelor. De
aceea este nevoie de protecţia triplă. Ouăle lipicioase ajung pe burta mea,
iar eu apăs imediat coada peste ele, ţinându-le calde. Aşa clocesc eu ouăle.
Pe maxilarul superior al micuţilor mei
pui Creatorul a lăsat să crească un dinte mic, cu care ei pot să spargă
învelişul moale ca guma. Coada mea îi ţine încă pe burtă. Două zile mai târziu
le pot da lapte. Dar imaginează-ţi că eu nu am mameloane. Laptele iese dintr-un
câmp lactic şi se scurge pe blana mea. De acolo puii mei îl beau cu ciocurile
lor moi.
Laptele conţine foarte mult fier
(conţinutul de fier este de 60 ori mai mare decât al laptelui de vacă). Creatorul
a făcut aceasta, ştiind că ficatul puilor este încă prea mic pentru a depozita
o rezervă îndestulătoare de fier.
Cu toate acestea observi că eu nu sunt
un animal dintr-o epocă trecută, pe lângă care a trecut timpul. Creatorul meu
m-a înzestrat perfect pentru viaţa din zona de coastă a Australiei de Est, unde
mă simt acasă.