Armonie cu patru voci > 9. Suferinţele lui Cristos


CAPITOLUL IX
Suferinţele lui Cristos

Patimile şi moartea lui Cristos ocupă, precum am şi văzut, un loc central în cele patru evanghelii. Jumătate din Evanghelia lui Ioan, de exemplu, vorbeşte despre evenimentele din ultima săptămână. Marcu şi Ioan trec sub tăcere naşterea Mântuitorului, dar se unesc cu Matei şi Luca spre a-şi aduce contribuţia la povestirea marilor evenimente legate de moartea Sa. Cei patru evanghelişti ne prezintă împreună într-un tablou complet şi precis procesele lui Isus (cel civil şi cel religios), răstignirea şi învierea Lui. Nici un alt subiect din viaţa lui Cristos nu este tratat cu atâtea amănunte.

Prevestirea suferinţelor

Chiar de la naşterea lui Isus Cristos, suferinţele care-L aşteaptă sunt prevestite. Umbra Crucii se întinde peste toată viaţa Sa.

Simeon prooroceşte că acest Copil va deveni un semn, care va stârni împotrivirea, şi că va veni ziua când o sabie va tăia inima mamei Lui (Luca 2:34-35). Vedem aceas­tă zi împlinindu-se în Ioan 19:25-27.

În pragul lucrării publice a lui Cristos răsună, solemn şi puternic, mărturia lui Ioan Botezătorul. El uneşte cele două Legăminte, fiecare fiind pecetluit cu sângele ispăşi­tor în Persoana şi opera unică a lui Isus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!" (Ioan 1:29).

Însuşi Isus îşi prevesteşte moartea în multe feluri. În public, mulţimilor, le vorbeşte despre ea, cu precădere sub forma unor imagini. Afirmă că El este bunul Păstor, care îşi dă viaţa pentru oile Lui. În pilda vierilor, El arată că va suferi o moarte violentă prin mâna iudeilor. Când fariseii îi cer un semn din cer, Domnul face o comparaţie cu proorocul Iona: Ca şi Iona în pântecele peştelui, Fiul omului va fi "trei zile şi trei nopţi în inima pământului" (Matei 12:40). Aceasta fiind o aluzie directă la înmormântarea şi la învierea Lui. Câteva zile înainte de a muri, Isus prevesteşte că va fi "înălţat de pe pământ". El reia astfel imaginea şarpelui de aramă înălţat pe o prăjină pentru salvarea israeliţilor (Numeri 21:8-9). Mai com­pară moartea Lui cu aceea a bobului de grâu care cade în pământ şi moare, înainte de a renaşte şi de a aduce multă roadă (Ioan 12:24-34). În Marcu 10:45, El rezumă astfel scopul dublu al Fiului omului care a venit pe pământ: „ca să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi".

De la un moment dat, de când mărturiseşte Petru că Isus este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru îşi prevesteşte moartea, în mod deosebit de clar, ucenici­lor Lui. El le revelează acel mare "trebuie" care domină viaţa Lui: El trebuie să Se ducă la Ierusalim, să sufere, să fie răstignit, apoi să învieze. De trei ori la rând, evangheliile sinoptice repetă conţinutul acestui avertisment:

1) La Cezarea lui Filip.

2) După Schimbarea la faţă.

3) În timpul ultimelor călătorii ale lui Isus spre Ierusa­lim (vezi Matei 16:21; 17:22-23; 20:17-19).

În sfârşit, în momentul Schimbării la faţă, Luca ne ra­portează că Moise şi Ilie s-au întreţinut cu Isus "despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim" (Luca 9:31). Cristos le-a poruncit celor trei ucenici "să nu spună nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi" (Matei 17:9).

Ucenicii însă nu înţelegeau aceste lucruri. Ei probabil credeau că Domnul vorbea iarăşi în pilde şi "se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta" (Luca 9:45).

Învăţătura cea mai adâncă despre suferinţele şi moartea Domnului a fost dată nu numai în cuvinte, ci şi în fapte prin instituirea sfintei Cine: „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine, şi după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu". Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor" (Matei 26:26-28). Vezi şi Marcu 14:22-24; Luca 22:19-20 şi cuvintele care se pot împreuna cu acestea, din Ioan 6:53-58.

Deci, nu se poate înlătura adevărul că Isus a venit pe pământ ca să moară. Acesta fiind scopul Său conştient. Viaţa Lui a fost un mers solemn spre Calvar. Nu este posibil să se susţină că Domnul ar fi sperat întotdeauna să întemeieze Împărăţia fără să treacă prin moarte. Moartea Lui nu a fost o acceptare resemnată faţă de o soartă tragică, devenită inevitabilă, ci moartea Lui a fost o faptă voluntară. El a spus clar despre viaţa Lui: „Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi" (Ioan 10:18). El a pornit spre Ierusalim dintr-o hotărâre liberă şi cu scopul precis de a întâmpina ceasul acela pentru care veni­se: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusa­lim" (Luca 9:51).

NATURA SUFERINŢELOR LUI CRISTOS

Isus nu a suferit doar când a murit. Suferinţa L-a însoţit de-a lungul întregii vieţi în diferite moduri, pe care nu le putem trece sub tăcere.

Isus a suferit fiind ispitit

Ispitele au fost pentru Cristos o suferinţă reală. Exem­plul principal al ispitelor este povestit în Matei 4; Marcu 1 şi Luca 4. Această experienţă însă rezumă, desi­gur, un exerciţiu spiritual repetat în cursul întregii lucrări a Domnului. Luca 4:13 spune că ispititorul nu L-a lăsat pe Isus decât "până la o vreme" (sau "până la un moment favorabil”, n. trad.). Putem să ne închipuim pe Satana revenind la El ca să-L atace prin ispitiri asemănătoare, atunci când Cristos ar fi putut să Se lase aruncat jos de pe straşina Templului, ca să fie purtat de îngeri în ochii tuturor. Tot aşa, în Ghetsimani, paharul amar pe care Tatăl I-l dădea de băut ar fi putut fi schimbat cu oferta satanică a tuturor împărăţiilor pământeşti, fără Cruce.

Acest aspect necontenit al ispitei se traduce din cuvinte ca cele pe care Isus le adresează ucenicilor către sfârşit: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările (sau, altă traducere, în ispitele) Mele" (Luca 22:28). "El a fost ispitit în ceea ce a suferit, spune Noul Testament (Evrei 2:18); literalmente: „El a suferit prin ispită (încercare)". Această afirmaţie ne face să întreză­rim că ispita reprezenta pentru El, Cel sfânt şi drept, o suferinţă mai intensă decât ne-o putem închipui noi. Ea făcea parte din smerirea Lui voluntară.

Isus a suferit din cauza contactului cu păcatul

Noi nu ne putem imagina ce a însemnat pentru Isus relaţiile Lui necontenite cu oamenii păcătoşi, cu viciul, pofta, răul, moartea. Nu numai că printre noroade întâmpina aceste lucruri, ci le găsea chiar şi la cei mai apropiaţi de El. Orbirea ucenicilor, ambiţia lui Iacov şi Ioan, insta­bilitatea lui Simon Petru, mândria şi certurile celor doi­sprezece, trebuie să-I fi tăiat inima Domnului ca o sabie, cu atât mai mult trădarea lui Iuda.

Isus a suferit de împotrivirea oamenilor

Odată El le-a spus ucenicilor Săi: „Dacă vă urăşte lumea, să ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră" (Ioan 15:18). El ştia că a venit într-o lume vrăjmaşă lui Dumnezeu, ca să o împace cu Tatăl. El i-a avertizat pe ucenici că misiunea Lui de pace are să stârnească ostilita­tea multora: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia" (Matei 10:34).,Isus a suferit de critici neîncetate din partea fariseilor, oamenilor culţi şi religioşi; chiar propria lui familie I s-a împotrivit. El a fost calomniat astfel: „Mănâncă cu păcă­toşii; iată un om mâncăcios şi băutor de vin". "Şi-a ieşit din minţi", adăugau chiar şi ai Lui. Iudeii îi atribuiau puterea Sa lui Beelzebul; I se zicea: „Ai drac!" La Naza­ret, locul unde copilărise, au vrut să-L arunce jos de pe un munte. Către sfârşitul lucrării Lui, cele mai înalte autorităţi evreieşti L-au hărţuit cu întrebări insidioase, căutând să-I găsească vreo vină ca să-L piardă. Ioan ne raportează mai multe comploturi împotriva vieţii lui Isus în ultimele şase luni; ele s-au sfârşit prin arestarea finală, în urma trădării lui Iuda.

În faţa acestei vrăjmăşii crescânde, ce chin a îndurat Cristos, El, care-i iubea pe oameni şi venea ca să Se dea lor. Îi vedea cum Îl resping pe Dumnezeu, pierzându-se prin orbirea, orgoliul şi prejudecăţile lor. Şi i-a plâns amarnic în momentul intrării Lui triumfale în Ierusalim (Luca 19:41-44).

Isus a suferit în trupul Său

A cunoscut deseori foamea, setea şi oboseala (Matei 4:2; Ioan 4:6-7). Suferinţele Lui fizice şi-au atins punctul culminant în ultimele douăzeci şi patru de ore ale vieţii Lui pământeşti. În grădina Ghetsimani, toată fiinţa Lui a fost zguduită de un conflict acut şi dureros: „Sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ" (Luca 22:44). Carnea Lui a suferit muşcătura nuielelor, pumnii, scuipările, cununa de spini, trestia care-L bătea în cap, şi în sfârşit tortura crucificării, "supliciul cel mai îngrozitor şi mai oribil", după cum spune Cicero. Domnul n-a vrut să Se ferească de dureri luând drogul care se da de obicei condamnaţilor (Matei 27:34; Marcu 15:23). Către sfârşit, strigătul Său tare: „Mi-e sete!" rezumă el singur toate suferinţele fizice ale agoniei Lui.

Mai mulţi cred că, murind, inima lui Isus s-a rupt lite­ralmente. Ioan scrie că unul din soldaţi "I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă" (Ioan 19:34). Medicii afirmă că această revărsare masi­vă de sânge şi apă dovedeşte ruperea inimii. Intensitatea extremă a durerilor lui Isus a produs o tensiune capabilă să-I rupă fizic inima. Soldaţii L-au găsit "mort" (Ioan 19:33), pe când răstigniţii rămâneau în general până la două sau trei zile pe lemn înainte să-şi dea sufletul. Suliţa care I-a străpuns coasta Domnului nu era menită să-I grăbească sfârşitul, ci să-I constate moartea. Cristos îşi dă­duse viaţa. Este important să ne aducem aminte că El a murit printr-o acţiune a propriei Sale voinţe: „Nimeni nu-Mi ia viaţa cu sila, ci Eu o dau de la Mine" spune El în Ioan 10:18. Matei precizează că Şi-a dat duhul (sau dat înapoi, Matei 27:50).

Isus a îndurat suferinţa morală

În sfârşit, Isus a suferit în inima şi în duhul Său. Suferinţele morale, prezente în toată viaţa Sa, depăşesc la cruce orice imaginaţie. Sufletul Mântuitorului a fost chi­nuit mai grozav decât o poate explica orice expresie omenească, de ţepuşul morţii, adică de păcatul omenesc. (Vezi Isaia 53:11; 1 Corinteni 15:56). "Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte", a spus El în grădi­na Ghetsimani (Marcu 14:34). Pe cruce, Isus a cunoscut lepădarea totală a oamenilor, şi chiar a lui Dumnezeu. Pentru toţi El a suferit iadul, care este despărţirea de Dumnezeu. Nimeni nu va putea cerceta vreodată spaima de nespus a strigătului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Marcu 15:34, compară cu Psalmul 22:1).

"El a fost luat prin apăsare şi judecată" (recitiţi Isaia 53). "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi" (2 Corinteni 5:21). Nu putem decât să ne plecăm capetele în smerenie, recunoştinţă şi adora­ţie pentru Omul durerii, cu Faţa desfigurată de suferinţă, care a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre.

ULTIMELE ŞAPTE CUVINTE ALE MÂNTUITORULUI PE CRUCE

Să urmărim istorisirea răstignirii lui Isus Cristos şi mai îndeaproape şi să ascultăm acum cele şapte cuvinte ale lui Isus pe cruce. După cele două procese pline de frământare, după bătaia cu nuiele, Isus a înaintat, clătinându-Se, purtând crucea Lui, apoi a fost ajutat de Simon din Cirena. Urmat de un alai întreg, El ajunse la locul supliciului, pe un deal mic în afara oraşului, nu departe de un drum unde, în zilele acelea de sărbătoare religioasă, nu­meroşi pelerini şi oameni de tot felul se aflau în trecere.

Locul se numea "Căpăţână", Calvar în limba latină şi Golgota în ebraică. Iudeii, care îl dăduseră pe Isus în mâna romanilor, nu bănuiau că strigătul lor către Pilat: „Răstigneşte-L! Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri" (Matei 27:25) se va împlini în mod tragic aproape patruzeci de ani după aceea, cu distrugerea Ierusalimului. Atunci mii de iudei au fost răstigniţi de romani, pe când sute de mii-se zice chiar un milion de oameni, au fost ucişi sau deportaţi.

Isus a fost pus pe cruce Vineri dimineaţa, între ora nouă şi amiază (Marcu 15:35). Cele trei dintâi cuvinte ale Lui privesc pe cei din jurul Său: cuvinte de rugăciu­ne, de iertare, de dragoste filială. Ele au fost rostite pro­babil la începutul agoniei Lui. Apoi totul s-a scufundat în întuneric şi, pe când se împlinea taina răscumpărării, se pare că s-a scurs un timp de mare tăcere. Apoi ultimele patru cuvinte fură strigate aproape unul după altul, puţin înainte ca Isus să-Şi dea duhul.

Pe când Domnul era pironit pe cruce şi legat cu frânghii de stâlpul orizontal, ca greutatea trupului să nu-I rupă mâinile, El S-a rugat pentru călăii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23:34). El mijlocea astfel pentru soldaţii romani, dar şi pentru poporul iudeu orbit.

Apoi crucea fu ridicată şi fixată în groapa pregătită în pământ. Atunci s-au auzit strigăte batjocoritoare. Fruntaşii iudei, magistraţii, soldaţii romani şi trecătorii începu­ră să-L înjure cu toţii pe Galilean, bătându-şi joc de fali­mentul lucrării Lui: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!" (Matei 27:42). Tâlharii condamnaţi lângă El îl insultau şi ei.

Deodată, unul dintre ei şi-a schimbat atitudinea. Auzise el oare mijlocirea Răstignitului pentru călăii Lui, sau a văzut el privirea Mântuitorului asupra lui? În acelaşi timp l-au pătruns şi convingerea păcatului său şi cea a sfinţe­niei lui Isus. Mărturisindu-şi greşelile, precum şi neprihă­nirea lui Isus, el începu să-l mustre pe celălalt tâlhar. El a adresat lui Isus această rugăminte: „Adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!" Cu aceasta el afir­ma că Isus este Mesia care, după credinţa populară precum şi după proorocii, trebuia să dispară şi să revină. Isus i-a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23:40-43).

Apoi, Domnul, văzând aproape de El pe mama Lui şi pe ucenicul Lui Ioan, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!" Şi ucenicului îi spuse: „Iată mama ta!" Şi din ceasul acela, Ioan a luat-o la el acasă (Ioan 19:26-27). Isus nu putea să uite legătura filială şi umană care îl lega de Maria, îşi încredinţează mama, nu fraţilor Lui necredincioşi şi care se pare că nu erau acolo, ci ucenicului pe care-l iubea şi care, probabil, era nepotul Mariei.

Între timp domnea o atmosferă stranie, grea, înspăimântătoare. Trebuie să se fi auzit vuietele surzi, care anunţau cutremurul de pământ următor. Garda romană îşi împăr­ţise hainele lui Isus şi rămânea acolo ca să păzească pe condamnaţi. Printre mulţimea de oameni batjocoritori sau încremeniţi, care treceau şi mergeau de colo-colo, stăteau şi prieteni şi rude de-ale lui Isus. Printre alţii se putea observa şi un grup de femei care-L însoţiseră din Galilea.

În plină zi, soarele a dispărut. Cerul se învăluia cu nori negri, întunecoşi, în timp ce Fiul lui Dumnezeu Se afunda în spaimă şi pedeapsă pentru păcatul oamenilor. Isus a suferit de atunci trei ore lungi, în tăcere, întuneric şi singurătate.

El a băut tot paharul păcatului; trupul Lui, sufletul Său, toată fiinţa Lui i-a purtat osânda. Toate domniile şi stăpânirile rele, care sunt sursa răului, au fost prin El piro­nite şi făcute de ocară înaintea lumii. Legea lui Dumne­zeu s-a împlinit în persoana Lui cu toată asprimea ei, şi şi-a pierdut stăpânirea peste noi (Coloseni 2:14-15). Crucea este spectacolul cel mai îngrozitor şi în acelaşi timp cel mai puternic. "Oricine vede pe Fiul şi crede în El, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi", a spus Cristos (Ioan 6:40).

În momentul când se sfârşea taina, Isus a vorbit din nou. A strigat către Dumnezeu, care rămânea Dumnezeul Lui, în ciudă judecăţii cu care-L lovise pe Fiul: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" Verbul, în greceşte, este la "trecut simplu" (literalmente: Pentru ce Mă părăsişi?). Totul se sfârşise (vezi Ioan 19:28 a).

Acest "Pentru ce?" marchează punctul culminant al răscumpărării. O astfel de părăsire a Fiului lui Dumnezeu nu se poate explica, ci este un fapt, care permite lui Dum­nezeu să-l regăsească pe om: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păca­tele lor" (2 Corinteni 5:19).

Întrebarea lui Isus fusese exprimată în chip profetic, cu veacuri înainte, de către David, strămoşul Domnului (Psalmul 22:1). Aşa de sfâşietor a răsunat încât cuvintele ebraice ale lui Cristos au rămas săpate în spiritul ascultă­torilor: „Eloi, Eloi, lama Sabactani?" (Matei 27:46; Marcu 15:34). Soldaţii romani, neînţelegând această limbă, au crezut că îl chema pe Ilie.

Acest strigăt a rănit desigur gâtul uscat al Mântuitorului, şi tortura setei şi febrei s-a făcut şi mai arzătoare. Deci fără îndoială aproape imediat a strigat: „Mi-e sete!" (Ioan 19:28). Un soldat I-a adus oţet cu un burete fixat într-o trestie cu care Şi-a umezit buzele. Atunci a ros­tit: „S-a săvârşit!" (Ioan 19:30). Apoi a scos puternic ultimul strigăt: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!" (Luca 23:46). Şi-a plecat capul, rămas până atunci ridicat, fiind deplin conştient, şi Şi-a dat duhul. Chiar la ora aceea se junghia mielul de Paşti în Templu.

Pământul s-a cutremurat cu violenţă; perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt de sus până jos: era semnul că drumul care conduce până în prezenţa prea sfântă a lui Dumnezeu se deschisese prin trupul lui Isus (Evrei 10:19-22). Întunericul a încetat.

Iosif din Arimatea, cu ajutorul lui Nicodim, au obţinut de la Pilat autorizaţia să se ocupe de trupul lui Isus. Amândoi erau membri ai Soborului, ucenici în ascuns ai lui Isus în vremea popularităţii Lui. După moartea Lui însă, ei s-au compromis pentru El. Femeile fiind de faţă, L-au îmbălsămat repede şi L-au înmormântat, în momen­tul când Sabatul tocmai începea.

ÎNSEMNĂTATEA SUFERINŢELOR LUI CRISTOS

Acest subiect este de importanţă teologică. L-am şi menţionat, cu privire la ultimele cuvinte ale lui Isus, pre­cum şi din câteva citate din epistole. Ne vom limita aici la învăţătura evangheliilor şi la însăşi cuvintele lui Cristos.

Când Domnul vorbeşte despre suferinţele Lui, El arată clar scopul lor. "Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20:28; Marcu 10:45). Instituind Sfânta Cină, El declară: „Acesta este sângele Meu, sângele legă­mântului cel nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor" (Matei 26:28). Se mai adaugă la aceste cu­vinte şi cele rostite după înviere, când explică Scripturile ucenicilor Săi: „Aşa este scris, şi aşa trebuia să păti­mească Cristos, şi să învieze a treia zi din morţi, şi să se propovăduiască tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor" (Luca 24:46-47).

În sfârşit, Isus arată şi în alte pasaje că moartea Lui este baza mântuirii: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pen­tru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3:14-15). "Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o bău­tură" (Ioan 6:55); "Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele" (Ioan 10:15).

Dar ce valoare are această mântuire? Sunt unii care nu vor să vadă în moartea lui Cristos decât exemplul unui martir nobil, al unui om al credinţei care îşi arată dragos­tea şi încrederea în Dumnezeu până la dăruirea deplină. Astfel, El ar fi arătat drumul spre abnegaţie, spre nonviolenţă, care aduce omului eliberare de egoismul său păcătos.

În pasajele citate mai sus din Matei 20:28; Marcu 10:45 şi Matei 26:28 însă, Isus introduce două adevăruri importante care indică valoarea morţii Sale ca depăşind infinit valoarea unui martiraj. Primul adevăr este cel al Legământului (sau Testamentul). Sângele legământului nu putea să sugereze ucenicilor decât o jertfă, căci Vechiul Legământ fusese pecetluit cu sângele unor jertfe (Exodul 24:4-8; Evrei 9:18-22). Al doilea adevăr este conţi­nut în cuvântul ispăşire. Sensul iniţial al acestui cuvânt este "preţ de răscumpărare"; Isus Se foloseşte fără îndo­ială de el în acest sens. El vesteşte că viaţa Lui predată va fi un preţ de răscumpărare care va obţine eliberarea unor robi.

Deci, Isus afirmă clar că valoarea jertfei şi răscum­părării este legată de moartea Lui.

În plus, această jertfă este înlocuitoare "pentru mulţi"; este o jertfă pentru păcat, "spre iertarea păcatelor". În Vechiul Testament, când un animal fără cusur era oferit ca să ispăşească păcatul unui om, vinovatul trebuia să-şi pună mâinile asupra victimei ca semn de identificare. Acest gest însemna că victima era substituită păcătosului, murind în locul său.

Isus învaţă pe ucenici că astfel de ritualuri îşi găsesc sensul şi împlinirea în Persoana Lui. Dar câtă vreme a fost El încă împreună cu ucenicii Lui, nu putea să-i facă să înţeleagă în mod complet semnificaţia morţii Sale. Pentru aceasta a trebuit să ia parte la marele eveniment al crucii, luminat de înviere şi de venirea Duhului Sfânt. De atunci încolo, moartea lui Isus ocupă locul central în învăţătura apostolilor. Evanghelia pe care au propovăduit-o ei, dezvoltată în epistole, nu este o teorie subiectivă, clădită după ce s-a întâmplat, cum pretind anumiţi critici, ci îşi trage toate rădăcinile din însăşi învăţătura lui Isus. Noi deci putem afirma cu apostolul Pavel că am învăţat de la Domnul Însuşi că "Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi" (1 Corinteni 15:3; compară cu 11:23).

CHESTIONARUL IX

A. Întrebări despre materia cursului

1. Daţi numele şi mărturia a doi oameni din evanghelii care au făcut o aluzie prevestitoare la suferinţele lui Cristos:
a)
b)

2. Indicaţi trei imagini pe care le foloseşte Isus spre a anunţa moartea Lui:
a)
b)
c)

3. Care evanghelii vorbesc fiecare de câte trei prilejuri în care Isus prevesteşte clar moartea Lui ucenicilor? Care a fost reacţia ucenicilor la revelaţiile acestea?

4. Citaţi un verset care arată că Isus S-a dus în mod deliberat la Ierusalim ca să moară acolo.

5. a) Ce putere avea Isus asupra propriei Lui vieţi? Ci­taţi cuvintele Lui
b) Ce concluzie tragem despre natura morţii Lui?

6. Când a suferit Isus fiind ispitit?

7. Căutaţi trei exemple din evanghelii arătând că atitu­dinea ucenicilor I-a adus suferinţă lui Isus. Daţi şi referinţele:
a)
b)
c)

8. a) Ce fel de oameni L-au criticat pe Isus în timpul lucrării Lui?
b) Care critică a fost cea mai gravă în ochii lui Isus? Daţi referinţa

9. După care semne putem să ştim că Isus a suferit pe cruce, fiind pe deplin conştient până la urmă?

10. a) Care suferinţă a fost pentru Isus mai intensă decât toate celelalte?
b) Cum s-a exprimat ea în gura lui Isus?

11. Notaţi două incidente care s-au petrecut pe când mer­gea Isus la locul supliciului:
a)
b)
c) Care a fost ultimul mesaj al lui Isus dat mulţimii înainte de răstignire?

12. În care moment al agoniei Lui a rostit Isus cele şapte cuvinte de pe cruce?

13. Puteţi să găsiţi care din cuvintele lui Isus pe cruce au fost prevestite direct de Scripturi? Daţi referinţele din Vechiul Testament.

14. Notaţi Numele pe care Isus le dă lui Dumnezeu în cele şapte cuvinte de pe cruce. Ce indică ele?

15. a) Cine I-a strigat lui Cristos să-Şi dovedească divini­tatea şi puterea coborându-Se de pe cruce şi mântuindu-Se pe Sine Însuşi?
b) Care este concepţia umană a puterii lui Dumnezeu, după asemenea cuvinte?
c) Şi dimpotrivă, ce revelaţie aducea Isus lumii?

16. Citaţi câte un cuvânt al lui Isus care indică scopul şi consecinţa morţii Lui:
a) Înainte de răstignire
b) După înviere

17. Ce implică expresia:
a) "Sângele Legământului" (Matei 26:28)?
b) "Care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcate­lor"?

18. De cine, şi de ce, ne răscumpără moartea lui Cristos? Găsiţi referinţe:

19. Care au fost consecinţele imediate ale morţii lui Isus asupra spectatorilor?

20. Ce anume a îngăduit ucenicilor să înţeleagă sensul morţii lui Cristos?

B. Studiu biblic personal

Recitiţi cele patru istorisiri ale morţii lui Cristos.

1. a) Meditaţi asupra cuvintelor de pe cruce, şi notaţi pentru fiecare dintre ele ce ne revelează despre Isus Cristos; despre Persoana şi lucrarea Lui.
b) Ce implică cuvântul "S-a săvârşit!" (cu privire la Scripturi)? Pentru mine şi mântuirea mea?

2. Căutaţi referinţele, din Ioan 10 şi următoarele capi­tole, care arată că moartea lui Cristos:
a) împlinea o poruncă a lui Dumnezeu .
b) era totuşi o acţiune voită (relevaţi în Ioan 10 de câte ori Isus spune că îşi "dă" viaţa)
c) găsiţi un verset profetic în Evanghelia după Ioan care vorbeşte de caracterul înlocuitor al morţii lui Cristos, în acelaşi timp pentru poporul Israel şi pentru toţi oamenii.

3. Rezumaţi însemnătatea şi rezultatele morţii lui Cristos, dând cel puţin:
a) trei versete din evanghelii.
b) unul, din epistolele lui Pavel
c) unul, din epistolele lui Petru
d) unul, din epistolele lui Ioan
e) unul, din epistola către Evrei

4. Studiaţi Exodul 12:1-14 şi faceţi o comparaţie între Paştele evreieşti şi pătimirea lui Cristos, între mielul pascal şi Isus, între simbol şi realitate.

C. Aplicaţie practică

1. Meditaţi Ioan 15:18-21; Marcu 8:34-38; Ioan 12:24-26. Ce învăţătură trag eu pentru mine din aceste texte?

2. În Ioan 12:23, 27-28; 17:1, Isus vorbeşte despre moartea Lui ca despre o "proslăvire". De ce? Ce să deduc pentru mine?

3. Găsiţi în Noul Testament un alt capitol 3, cu versetul 16, care să fie concluzia lui Ioan 3:16 în ce priveşte ucenicul lui Isus Cristos. Citaţi referinţa.

4. Învăţaţi pe dinafară şi recopiaţi două versete din evanghelii, alese de dvs. care v-au frapat, despre moartea lui Isus Cristos.

5. Am mâncat eu oare din Mielul de Paşti, Pâinea vieţii, şi mă hrănesc cu El mai departe, în fiecare zi?

RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL IX

A. Despre materia cursului

1. a) Simeon: „...va fi un semn care va stârni împotri­vire (Luca 2:34).
b) Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29).

2. a) Păstorul cel bun, care îşi dă viaţa pentru oile sale (Ioan 10:11).
b) Şarpele de aramă ridicat pe o prăjină (Ioan 3:14).
c) Grăuntele de grâu care cade în pământ ca să moară (Ioan 12:24).

3. a) Cele trei evanghelii sinoptice: Matei 16:21-23; 17:22-23; 20:19; Marcu 8:31; 9:31; 10:33-34; Luca 9:12, 44; 18:31-34.
b) Ei nu înţelegeau, erau turburaţi şi nu îndrăzneau să-L întrebe pe Isus despre acestea.

4. "Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim" (Luca 9:51).

5. a) "Am puterea să o dau şi am puterea să o iau ia­răşi" (Ioan 10:18).
b) Moartea Lui a fost voluntară.

6. În pustie, dar şi în tot decursul lucrării Lui. Până la ultima suflare, El ar fi putut să Se elibereze sau să Se glorifice pe El Însuşi (vezi de exemplu Matei 26:53).

7. De exemplu:
a) necredinţa ucenicilor, Marcu 9:19.
b) ambiţia oarbă a lui Iacov şi Ioan, Marcu 10:38.
c) trădarea lui Iuda, Ioan 13:21.

8. a) Oamenii învăţaţi, fruntaşii religioşi (fariseii, cărtu­rarii, învăţătorii Legii), cei din satul Lui, din familia Lui.
b) Cea care atribuia Satanei puterea Duhului Sfânt din El, Matei 12:22-37.

9. El a refuzat să bea stupefiantul care se oferea con­damnaţilor. Ultimele Lui cuvinte. Capul I-a rămas ridicat ferm până la sfârşit.

10. a) Suferinţele morale, ca să fie făcut păcat pentru noi.
b) "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?"

11. a) L-au silit pe Simon din Cirena să-I poarte crucea lui Isus.
b) Isus S-a adresat mulţimii şi femeilor care se tânguiau după El.
c) "Plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri", etc.

El anunţă judecata care vine (Luca 23:28-31).

12. Primele trei, la începutul agoniei Lui. Iar ultimele patru chiar la sfârşit, una după alta, după o mare tăcere.

13. Primul cuvânt: Isaia 53:12, "El S-a rugat pentru cei vinovaţi". Al patrulea cuvânt: Psalmul 22:1. Al cincilea cuvânt: Psalmul 22:15; 69:3, 21. Al şaptelea cuvânt: Psalmul 31:5.

14. "Tată... Dumnezeul Meu. Tată... Dumnezeul Meu"... Identificat cu neamul omenesc păcătos, Isus cunoaşte despărţirea de neconceput de Tatăl; El rămâne însă sta­tornic în credinţa Lui personală (Dumnezeul Meu). La sfârşit, El strigă din nou: „Tată"... căci Şi-a regăsit toată seninătatea, toată conştiinţa că este Fiul cel Prea Iubit al lui Dumnezeu. Astfel, în al şaptelea cuvânt, îşi exprimă "deplina încredere în suprema-I slăbiciune".

15. a) Trecătorii, preoţii cei mai de seamă, cărturarii, magistraţii, tâlharul şi soldaţii romani.
b) Dumnezeu trebuie să-Şi dovedească puterea eliberând pe ai Săi în mod spectacular, după cum ne închipuim noi.
c) "Cine îşi va pierde viaţa... o va câştiga" (Matei 10:39). Lui Isus I-a trebuit o putere nespus mai mare, pute­rea dragostei Lui, ca să rămână pe cruce decât ca să Se coboare de pe ea. Dumnezeu îngăduia morţii să-şi facă lucrarea până la capăt; prin ea însă, El a dat oamenilor cea mai nemărginită eliberare; nebunie în ochii omului natural, dar înţelepciunea lui Dumnezeu pentru mântuirea credincioşilor (1 Corinteni 1:18).

16. a) Marcu 10:45; Matei 26:28. Răscumpărare pen­tru mulţi, pentru iertarea păcatelor.
b) Luca 24:47. Prin moartea Lui au devenit posibile pocăinţa şi iertarea păcatelor.

17. a) Ea face aluzie la jertfele din Vechiul Testament care pecetluiseră legământul între Dumnezeu şi poporul Său (Exodul 24:8). Cristos inaugurează un legământ nou, mai bun (vezi Ieremia 31:31).
b) Cristos indică în plus că jertfa Lui va realiza tot ce era prefigurat în jertfele înlocuitoare pentru păcat, din Vechiul Testament.

18. De Satan. De robia păcatului şi a morţii (Ioan 8:34-36, 44; compară cu Evrei 2:14-15); de blestemul Legii (Galateni 3:13).

19. Sutaşul şi soldaţii romani se înfricoşează foarte tare (Matei 27:54); ei recunosc că Isus era neprihănit, chiar Fiul lui Dumnezeu (preludiul pocăinţei păgânilor). Popo­rul se întoarce încremenit (anunţ al pocăinţei finale a iudeilor). Prietenii lui Isus privesc îndelung la scena aceas­ta, de departe.

20. Venirea Duhului Sfânt, care de atunci încolo le-a rea­mintit tot ce Isus îi învăţase şi i-a instruit în tot adevărul.

B. Studiu biblic personal

1. a) Întâiul cuvânt: Mijlocitorul, care cere graţierea vino­vatului. Exemplul perfect la Matei 5:44. "Rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc".

Al doilea cuvânt: Mântuitorul, Cel care, nu numai că obţine iertarea ci şi mântuirea păcătosului, şi are puterea să introducă pe oameni în rai.

Al treilea cuvânt: Omul, fiul cel iubitor al Mariei, Cel care nu uită de greutăţile practice ale vieţii, ci ştie să le rezolve.

Al patrulea cuvânt: Victima ispăşitoare, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul nostru şi suferă pentru noi iadul, despărţirea de Dumnezeu.

Al cincilea cuvânt: Omul durerii, care a cunoscut sufe­rinţele noastre fizice, infirmităţile noastre, şi poate să ne compătimească.

Al şaselea cuvânt: Desăvârşirea credinţei (Evrei 12:2). Îndeplinind perfect Legea lui Dumnezeu şi răscumpărarea oamenilor.

Al şaptelea cuvânt: Fiul lui Dumnezeu, încrezător şi biruitor, întotdeauna dependent de Tatăl.
b) Tot ce fusese prevestit, pregătit, scris dinainte pen­tru mântuirea oamenilor sub vechiul Legământ în Vechiul Testament îşi găseşte îndeplinirea pe cruce, confirmând puternic autoritatea Scripturilor şi inspiraţia lor. Pentru mântuirea mea, acest cuvânt al lui Cristos arată că totul este deja împlinit. Este un fapt din trecut. Jertfa Lui nu trebuie repetată. Nu trebuie să mă sforţez ca să mă unesc cu El; ca să mă nasc la o viaţă nouă, căci El S-a unit cu natura mea omenească, şi m-a cuprins odată pen­tru totdeauna în izbăvirea pe care a săvârşit-o. Mie îmi rămâne doar să cred; să accept în mod personal pentru mine însumi acest "S-a săvârşit".

2. a) Puterea de a-Şi da viaţa şi de a o lua din nou este o poruncă a Tatălui (Ioan 10:18). El acţionează după porunca pe care I-a dat-o Tatăl (Ioan 14:31). Tatăl îi dă acest pahar de băut (Ioan 18:11). Puterea de a-L omorî i-a fost dată de sus lui Pilat (Ioan 19:11). (Compară cu Faptele apostolilor 2:23). "Dat în mâinile voastre după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu".
b) Ioan 10:11, 15, 17, 18 a şi 18 b. De cinci ori este repetat: „Eu o dau". (Vezi şi Ioan 15:13 şi 17:19). "Eu însumi Mă sfinţesc (adică Mă consacru până la moar­te) pentru ei".
c) Ioan 11:51-52; compară cu Ioan 12:32-33.

3. De exemplu:
a) Prin moartea Lui, Cristos ispăşeşte păcatele (Ioan 1:29). El dă viaţa veşnică (Ioan 3:16; 6:54. Atrage la El pe toţi oamenii (Ioan 12:32). Biseri­ca poate fi alcătuită (Ioan 11:52). Diavolul, stăpânitorul lumii acesteia, este judecat şi aruncat afară (Ioan 12:31).
b) Păcatele nu ne sunt ţinute în socoteală, noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu (2 Corinteni 5:19). Această împăcare este obţinută pentru întregul univers, ceresc şi pământesc (Coloseni 1:20). Satana şi toate puterile rele sunt învinse (Coloseni 2:15).
c) Noi suntem răscumpăraţi din felul nostru deşert de vieţuire (1 Petru 1:18-19); pentru ca, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; am fost vindecaţi (1 Petru 2:24).
d) Jertfa Lui ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7); revelează dragostea lui Dumnezeu, şi ne convinge să iubim la rândul nostru (1 Ioan 4:9-11).
e) El nimiceşte pe cel care are puterea morţii, adică pe diavol (Evrei 2:14). Moartea Lui L-a făcut mijlocitorul unui legământ nou, veşnic (Evrei 9:15). El şterge păca­tul prin jertfa Sa (Evrei 9:26) etc.

4. Pentru jertfa Paştelor evreieşti, trebuia un miel de un an, de parte bărbătească, fără cusur; Isus era drept şi nevinovat de orice păcat. El Şi-a dat viaţa în floarea tinereţei şi forţei.

Mielul se înjunghia "între cele două seri" adică înainte de asfinţitul soarelui; Isus a murit şi a fost înmormântat la ceasul acela al zilei.

Sângele acoperea şi ocrotea casele israelite, îngerul jude­căţii trecea fără să le lovească; sângele lui Isus ne izbăveş­te de mânia şi judecata lui Dumnezeu.

Mielul pascal trebuia mâncat întreg; noi nu putem să credem în Isus (să mâncăm, să bem) pe jumătate. Isus a zis: „Dacă nu mâncaţi... nu aveţi viaţa" (Ioan 6:53).

Orice aluat trebuia să fi dispărut din mâncarea aceea; aluatul este un simbol al păcatului, al corupţiei, care trebuie să dispară din creştin (1 Corinteni 5:6-8).

Mielul trebuia mâncat în grabă înaintea plecării: „Să aveţi mijlocul încins şi încălţămintele în picioare"; a crede în Cristos nu înseamnă a fi ajuns la ţel, ci dimpotri­vă este semnul unui punct de plecare. Trebuie să fii pregătit să renunţi la vechea viaţă, şi aceasta în grabă.

În sfârşit, masa de Paşti ne vorbeşte şi de legătură frăţească, şi de legătură cu Cristos.

C. Aplicaţie practică

1. Dacă sunt un ucenic adevărat al lui Cristos, voi avea necazuri şi dificultăţi în lume, voi întâmpina adeseori critici, împotriviri. Să nu mă mir! Ci să învăţ astfel tot mai bine să mă lepăd de mine însumi; să-mi port crucea şi să mă bucur pentru că seamăn cu Domnul Isus.

2. Pentru că El priveşte în acelaşi timp şi la învierea şi la biruinţa Lui finală. Dacă-mi pierd viaţa pentru Cristos aici jos, pot să mă bucur de slava care mi-e făgăduită, şi mi-a şi fost câştigată (Romani 8:18, 30).

3. "Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi" (1 Ioan 3:16).



Persoane interesate