Armonie cu patru voci > 6. Minunile

<<< Cuprins

CAPITOLUL VI

Minunile

Toate încercările de a suprima din evanghelii elementul minune sau de a vedea în el numai înfrumuseţarea tardivă a legendei sunt menite să eşueze total. Minunile sunt o parte integrantă a evangheliilor, ca şi învăţătura lui Isus. O parte importantă a învăţăturii şi a discuţiilor Domnu­lui cu iudeii porneşte de la una din minunile Lui. Cuvinte­le Lui nu ar mai avea nici un sens dacă nu ar fi fost pre­cedate de o minune. În Predica de pe munte, singura par­te din Evanghelie pe care ar vrea s-o păstreze unii critici, Cristos vorbeşte, în încheiere, de minunile săvârşite în Numele Lui: rezultă că ascultătorii cunoşteau bine mi­racolele săvârşite de Isus Însuşi sau de ucenicii Lui. În plus, evangheliile au fost scrise foarte devreme, adică la 30 până la 50 de ani după evenimente, de către martori oculari sau de prietenii lor. Ei menţionau atâtea nume proprii, atâtea fapte şi locuri precise, încât contemporanii lor ar fi putut nega aceste povestiri dacă ar fi fost exage­rate sau născocite.

A existat o tendinţă populară de a atribui, după desfă­şurarea evenimentelor, minuni unor oameni religioşi excepţionali. Această tendinţă şi-a dat frâu liber puţin mai târziu în alte scrieri numite apocrife, în care găsim numeroase invenţii fanteziste. În contrast cu acestea, sobrietatea şi unitatea celor patru evanghelii străluceşte cu atât mai puternic. evangheliile nu atribuie nici un miracol lui Ioan Botezătorul, marele precursor al Mântuitorului, despre care istoricul Iosefus Flavius relatează mai amănunţit decât despre Isus Însuşi. După însăşi mărturi­sirea poporului, "Ioan Botezătorul nu a făcut nici un semn", dar Cristos a săvârşit multe minuni (Ioan 10:41). Ar fi de mirare absenţa acestora, având în vedere că Dom­nul nostru era ceea ce pretindea că este, adică Dumnezeu.

CE ESTE O MINUNE?

Activitatea unei inteligenţe

O minune poate fi descrisă ca un eveniment frapant din domeniul fizic, un eveniment transcendent, care nu poate fi nici explicat nici reprodus în cadrul legilor obişnuite, cunoscute. În plus, minunea se săvârşeşte numai cu un scop şi un rezultat precis, ceea ce implică activitatea unei inteligenţe, a unei voinţe. Noi o atribuim deci unei cauze spirituale, acţiunii directe a unei voinţe supranaturale, superioară forţelor obişnuite ale naturii.

Pentru creştin, minunea este o rază a lumii spirituale şi supranaturale care pătrunde timp de o clipă universul nostru limitat. Posibilitatea minunii îşi găseşte funda­mentul în faptul că Dumnezeu ţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui (Evrei 1:3), universul natural, pre­cum şi cel supranatural fiind împreună expresia gândului şi voii Celui Atotputernic. Creaţiunea cu legile ei stabile este o minune perpetuă şi mai frapantă, decât o minune ocazională, dacă cugeti cu privire la ea. Cei care tăgădu­iesc posibilitatea minunilor neagă în acelaşi timp şi minu­nea continuă de care depinde existenţa lor, adică minu­nea naturii.

Intervenţia unei legi superioare

O minune venită de la Dumnezeu nu tulbură ordinea divină a creaţiunii Lui, cum obiectează unii, ci permite unei legi superioare să suspende pentru o scurtă peri­oadă de timp legile obişnuite. În domeniul fizic vedem adesea că legile se echilibrează între ele, fără să se desfi­inţeze unele pe altele. Voinţa omului transformă cursul lucrurilor în orice vreme. Minunea avionului, declarată odinioară imposibilă de către "ştiinţă", se împotriveşte legii universale a gravităţii. Viaţa unei plante, care o face să crească în înălţime, se împotriveşte legii gravităţii. Intervenţia legilor vieţii sau ale aerodinamicii în cazul zborului nu desfiinţează legea gravităţii, ci o supun, în sfârşit. În cazul unei vindecări, departe de a tulbura ordi­nea divină, minunea tinde la restabilirea echilibrului pier­dut. "Vedem în miracol, nu călcarea unei legi, ci neutra­lizarea, suspendarea momentană a unei legi inferioare printr-o lege superioară".

O minune poate rezulta şi din momentul când sunt acţi­onate anumite forţe cunoscute ale naturii, care sunt dirijate de voinţa divină în anumite împrejurări cu un scop precis.

Minune, miracol, semn

Evangheliile, şi în general Noul Testament, folosesc trei cuvinte pentru a indica minunea. În Faptele apostolilor 2:22, le găsim pe toate trei reunite: „Isus din Nazaret, om adeve­rit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi".

Întâiul cuvânt, minune (dynamis în greceşte) înseamnă literal "putere". El exprimă puterea, forţa supranaturală care se manifestă.

A doua expresie, miracol (teras în greceşte, în tradu­cerea românească este pusă în al treilea rând, n. trad.), subliniază aspectul excepţional şi frapant al evenimentu­lui.

În sfârşit, al treilea termen, semn (semeion în greceşte, al doilea în textul român, n. trad.), implică o semnificaţie a minunii, care atrage atenţia asupra unei realităţi superi­oare. Minunea se desfăşoară totdeauna în împrejurări morale sau spirituale speciale. Acest context face din ea un semn în sensul biblic, ce o deosebeşte de un oarecare eveniment considerat uimitor. Fiind realizată cu un scop precis, la porunca autorului său, miracolul ne informează cu privire la acest autor.

Am observat deja că apostolul Ioan vede mai ales semne în aceste minuni: el le leagă direct de scopul Evangheliei sale (20:30-31), precum şi de afirmaţiile Domnului nostru: „Eu sunt pâinea vieţii, lumina lumii, învierea şi viaţa".

EVENIMENTE MIRACULOASE PRIVITOARE LA ISUS

Pe lângă minunile săvârşite de Domnul nostru, evangheliile menţionează mai multe semne şi manifestări supranaturale care au însoţit naşterea Lui prin:

1. Slujba îngerilor la naşterea lui Isus, la fuga în Egipt, la ispitirea din pustie, în grădina Ghetsimani şi în ziua învierii.

2. Naşterea Lui din fecioară, întruparea.

3. Steaua care i-a condus pe magi.

4. Ocrotirea lui Isus în mijlocul mulţimilor ostile, câtă vreme nu-i venise ceasul.

5. Schimbarea la faţă.

6. Glasul venit din cer la botez, la schimbarea la faţă şi puţin înainte de răstignire (Ioan 12:28).

7. Întunericul, perdeaua ruptă în Templu, cutremurul de pământ, învierea unor sfinţi, atunci când a murit Isus.

8. Învierea, ca eveniment culminant.

Îngerii au avut un rol considerabil în viaţa lui Cristos, îngerii anunţă naşterea lui Ioan Botezătorul; prezic Mari­ei şi lui Iosif, separat, naşterea lui Isus; ei proclamă păs­torilor venirea Domnului şi cântă slava lui Dumnezeu. Un înger conduce fuga, precum şi întoarcerea din Egipt, îngerii slujesc lui Isus după ispitire. Un înger îl întăreşte şi în grădina Ghetsimani. Altul răstoarnă piatra mormântului şi vesteşte învierea.

Isus Însuşi i-a menţionat adeseori pe îngeri, încât nu pu­tem pune realitatea lor la îndoială fără să ne îndoim şi de celelalte cuvinte ale Lui. El a vorbit despre îngeri, suindu-se şi coborându-se peste El (Ioan 1:51), despre rolul în­gerilor la sfârşitul lumii (Matei 13:39, 41; 24:31; 25:31) şi după moarte (în pilda lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv Luca 16:22). El ar fi putut, dacă voia, să facă apel la peste douăsprezece legiuni de îngeri (Matei 26:53). Îngerii nu au sex; şi nu mor niciodată (Luca 20:35-36). Copiii au îngerii lor ocrotitori (Matei 18:10). Şi diavolul are îngerii lui (Matei 25:41).

Miracolul incarnării, întrupării lui Isus, este una din tainele cele mai adânci ale credinţei noastre creştine. El depăşeşte cu mult fenomenul naşterii minunate, revelând nepătrunsă dragoste divină: Dumnezeu cu noi, Emanuel! Dumnezeu în persoana Fiului Său, a "locuit printre noi" (Ioan 1:14). Expresia s-ar putea traduce prin: „El Şi-a ridicat tabernacolul, cortul, printre noi", cortul de carne şi sânge, adică trupul Său, care a fost "rupt", spre a ne deschide accesul înaintea prezenţei lui Dumnezeu Însuşi (vezi Evrei 10:20 şi Matei 27:51).

Modul în care s-a făcut întruparea, operată de puterea Celui Prea înalt, depăşeşte înţelegerea noastră. Reticen­ţa, însăşi sobrietatea evangheliilor asupra acestui subiect delicat, nu ne oferă decât o confirmare suplimentară a adevărului acestei istorisiri.

Cristos n-a apărut deodată ca adult, ceea ce L-ar fi făcut diferit de firea noastră umană, ci a cunoscut proce­sul obişnuit al naşterii, apoi al creşterii. Prezenţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost o minune continuă, din momentul întrupării până la moartea Lui de bună voie pe cruce (Ioan 10:18).

Schimbarea la faţă şi vocea din cer, care a mărturisit despre El în trei rânduri, au fost o oglindire a celeilalte lumi glorioase căreia îi aparţine Domnul şi unde avea să Se întoarcă, îmbrăcat cu făptura noastră omenească restabilită prin învierea Lui.

Învierea este, împreună cu întruparea, cea mai mare mi­nune din evanghelii şi din toată Biblia. Aceste două minuni odată stabilite, celelalte nu sunt greu de acceptat, fiind consecinţele lor logice şi naturale. Nu există la baza credinţei creştine nici un alt fapt care să fi fost adeverit în mod mai cert şi mai complet decât învierea lui Isus Cristos.

MINUNILE LUI ISUS

Se numără aproximativ 35 de minuni ale lui Isus redate amănunţit în evanghelii. Domnul nostru a mai săvârşit multe alte minuni, care sunt menţionate dar nu şi descri­se. Ucenicii au făcut şi ei minuni în numele învăţătorului lor.

Minunile lui Cristos se pot clasa în următoarea ordine cronologică: Şaptezeci dintre ele au fost vindecări (V). Şase au fost izgoniri de draci (D). Trei au fost învieri (Î). Nouă miracole săvârşite asupra naturii (N).

Începutul lucrării

Matei Marcu Luca Ioan

N. 1. Apa schimbată în vin 2

V. 2. Vindecarea fiului unui slujbaş împărătesc în Galilea 4

Lucrarea principală, mai ales în Galilea

Matei Marcu Luca Ioan

V. 3. Vindecarea slăbănogului din Betesda 5

N. 4. Prima pescuire minunată 5

D. 5. Vindecarea îndrăcitului în sinagogă 1

V. 6. Vindecarea soacrei lui Petru 8 1 4

V. 7. Vindecarea unui lepros 8 1 5

V. 8. Vindecarea slăbănogului purtat de patru oameni 8 2 5

V. 9. Vindecarea omului cu mâna uscată 12 3 6

V. 10. Vindecarea robului sutaşului 8 7

Î. 11. Învierea fiului văduvei 7

D. 12. Scoaterea unui drac orb şi mut 12 11

N. 13. Potolirea furtunii 848

D. 14. Îndrăciţii gadareni vindecaţi 8 5 8

V. 15. O femeie vindecată de scurgerea ei de sânge 9 5 8

Î. 16. Învierea fiicei lui Iair 958

V. 17. Doi orbi tămăduiţi 9

D. 18. Un duh mut izgonit 9

N. 19. Prima înmulţire a pâinilor (5000 de oameni) 14 6

N. 20. Isus umblând pe mare 14 6

V. 21. Fiica siro-feniciencei vindecată 15 7

V. 22. Vindecarea unui surd-mut 7

N. 23. A doua înmulţire a pâinilor (4000) 15 8

V. 24. Vindecarea unui orb 8

D. 25. Vindecarea copilului epileptic 17 9

N. 26. Moneda în gura peştelui 17

Perioada finală a lucrării

V. 27. Vindecarea orbului din naştere 9

V. 28. Vindecarea unei femei gârbove 13

V. 29. Omul bolnav de dropică vindecat 14

Î. 30. Învierea lui Lazăr 11

V. 31. Vindecarea celor zece leproşi 17

V. 32. Doi orbi tămăduiţi aproape de Ierihon 20 10 18

N. 33. Smochinul blestemat 21 11

V. 34. Urechea lui Malhu pusă la loc 22

N. 35. A doua pescuire minunată 21

Cum acţionează Isus?

Metoda lui Isus de a vindeca este diferită de la caz la caz. Pentru unii, foloseşte mijloace vizibile, atingându-Se de bolnavi, luându-i de mână sau chiar întrebuinţând saliva Lui sau noroi. Pentru alţii îi este suficient un singur cuvânt, ca în cazul vindecării fiului slujbaşului împărătesc şi a fiicei femeii canaanence.

În ce priveşte dracii, Isus îi scoate întotdeauna numai prin autoritatea cuvântului şi a poruncii Sale.

În anumite cazuri, Isus cere expresia explicită a credin­ţei sau a voinţei bolnavului de a fi vindecat: „Credeţi voi că pot face lucrul acesta?" (Matei 9:28). Sau: „Vrei să te faci sănătos?" (Ioan 5:6). Acest aspect nu este redat în toate împrejurările. Adeseori credinţa celor care cer vindecarea unei rude obţine binecuvântarea, de exemplu în cazul slăbănogului purtat de patru oameni, al slujbaşului împărătesc sau al siro-feniciencei. Necredinţa locuitorilor Nazaretului îl împiedică pe Isus să facă minuni în acest oraş (Matei 13:58).

Credinţa care obţine vindecarea apare mai întâi ca o dorinţă de a se vindeca, apoi ca o încredinţare că Isus poate să vindece, şi apoi ca o cerere umilă şi stăruitoare către Domnul (ca în cazul orbului din Ierihon şi femeia siro-feniciancă).

Comparând minunile lui Isus cu cele ale profeţilor din Vechiul Testament, aceştia au săvârşit minuni în mod ocazional, pe când la Isus, a fost o "ocupaţie zilnică", însăşi expresia puterii şi personalităţii Sale, o reflectare a gloriei Sale.

Motivul minunilor

De mai multe ori ne este relatat că lui Isus I s-a făcut milă de cei suferinzi. Această milă, dragostea Lui pentru fiecare om, îl îndemna să-i vindece, şi nu plăcerea de a satisface curiozitatea oamenilor pentru supranatural.

Domnul nostru nu a acţionat niciodată din ambiţie personală, ca să iasă din vreo încurcătură sau să Se înalţe în ochii altora. În faţa lui Irod, cu toate că era în pericol de moarte, El n-a făcut nici o minune, deşi Irod dorea să vadă una.

Povestirea ispitirii este foarte revelatoare (Matei 4:1-11). Cu prilejul ispitirii Sale de către diavol, chiar cu scopul, în aparenţă legitim, de a dovedi dumnezeirea şi pute­rea Lui, Cristos refuză să facă o demonstraţie a domina­ţiei Sale asupra naturii sau îngerilor, înainte ca să I-o fi poruncit Dumnezeu. După patruzeci de zile de post, El nu recurge la o minune pentru a scăpa de o strâmtorare fizică extremă. Cu o credinţă totală, El preferă să Se hrănească numai din Cuvântul lui Dumnezeu, prin ascul­tare de El. La sugestia Satanei de a provoca o împlinire spectaculoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, Isus răspunde printr-o încredere deplină în Tatăl, printr-o credinţă ce nu aşteaptă doar minuni. El ştie că încrederea totală nu caută miraculosul cu acest scop.

Cristos nu putea să acţioneze decât într-o întreagă de­pendenţă de Dumnezeu: „Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai" (Ioan 5:19). Supune­rea totală a caracterului uman şi divin al Fiului faţă de voinţa Tatălui era adevărata şi singura metodă a lui Cristos, izvorul puterii Sale, motivul care-L făcea să acţione­ze. Prin dependenţa lui Isus faţă de Tatăl, prin credinţa şi ascultarea Lui desăvârşita, a putut Dumnezeu să pă­trundă în lume, să-Şi arate puterea Lui de mântuire şi să Se proslăvească.

VALOAREA MINUNILOR

Minuni divine şi minuni înşelătoare

Biblia ne învaţă despre existenţa unor manifestări supranaturale înşelătoare. Este deci important să ştim cum să apreciem valoarea unui miracol prin discernerea originei lui. Supranaturalul în sine nu dovedeşte că auto­rul său vine de la Dumnezeu, nici că o anumită învăţă­tură are un caracter divin. Totul depinde de puterea care produce minunea. Atât Satana, cât şi duhurile rele pot face minuni într-o anumită măsură.

Isus a prezis lămurit că se vor arăta Cristoşi mincinoşi şi falşi prooroci, care vor face "semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi" (Matei 24:24; compară şi cu 2 Tesaloniceni 2:9-12; 2 Corinteni 11:14). În Vechiul Testa­ment, Dumnezeu a prevenit poporul Israel împotriva făcătorilor de minuni ca vrăjitori, astrologi sau cei care cheamă morţii (Deuteronom 18:10-12). El a arătat

cum să-i deosebească de un prooroc venit de la El: „Dacă se va ridica în mijlocul tău un prooroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune, şi se va împli­ni semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: „Haidem după alţi dumnezei... şi să le slujim!" să nu asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise" (Deu­teronom 13:1-3).

Vedem prin aceasta că pentru a dovedi valoarea unui sol sau a unei învăţături, nu este suficientă o demonstra­ţie miraculoasă. Mai întâi trebuie examinat conţinutul mesajului, cu ajutorul a două criterii:

a) Urmărind învăţătura dacă este dată în numele lui Dumnezeu, spre a întoarce inimile numai spre El sau caută să îndrepte inimile spre alţi dumnezei, spre un om, spre o putere ocultă sau spre o apariţie supranaturală?

b) Apoi cercetând dacă învăţătura este în armonie cu ceea ce Dumnezeu a revelat deja în Cuvântul Său, în Sfintele Scripturi, "La lege şi la mărturie!" (Isaia 8:20). Nici o minune nu poate dovedi originea divină a unui personaj sau fenomen dacă nu se supune acestei armonii.

Isus indică întotdeauna izvorul mesajului şi al acţiunii Sale: Însuşi Dumnezeu vorbeşte şi acţionează. "Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Tatăl, care este în Mine, El face aceste lucrări ale Lui" (Ioan 7:16; 14:10). Revelaţia pe care o aduce Isus con­ţine elemente noi, dar este dată în numele lui Dumnezeu şi se potriveşte perfect cu proorociile din Vechiul Testa­ment (vezi Ioan 5:43, 46).

Mulţi au ezitat totuşi să creadă ceea ce Cristos zicea despre Sine Însuşi. Evreilor le-au trebuit mai multe vea­curi ca să scape de politeismul lor şi să ajungă să creadă într-un singur Dumnezeu. Acum ei trebuia să înţeleagă că Dumnezeul cel unic li se descoperea prin Fiul Său de­venit om. Celor care rămâneau nedumeriţi, Isus le prezen­ta atunci minunile Sale: „Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine: credeţi cel puţin pentru lucrările acestea" (Ioan 14:11). Şi apoi: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl" (Ioan 10:37-38; vezi şi 5:36).

Minunile şi revelaţia

Minunile nu sunt doar dovezi externe care să confirme autoritatea unui trimis al lui Dumnezeu. Ele sunt o parte integrantă a revelaţiei divine, pilde de acţiune concretă. Ele conţin tot atâta învăţătură cât şi cuvântările lui Cristos, şi sunt şi ele menite să producă credinţa (Ioan 11:15). Minunile arată cine este Isus şi ce face El. Prin ele, Domnul îi face pe oameni să priceapă natura Lui şi opera morală pe care a venit s-o împlinească: El este pâinea vieţii, lumina lumii, învierea şi viaţa; El vrea să hrănească sufletele; să le elibereze de întunericul răului şi de moartea spirituală.

Vindecările lui Isus sunt semnele biruinţei Lui asupra vrăjmaşului, ale luptei Lui victorioase pentru salvarea vic­timelor bolii, a posedării demonice şi a păcatului, deoa­rece Cristos a venit ca să nimicească lucrările diavolului (1 Ioan 3:8). După ce a vindecat pe un îndrăcit, Dom­nul Se compară cu "omul mai tare care îl leagă pe cel tare" (Luca 11:21-23, Matei 12:29). Iar când ucenicii vin să-I povestească toate miracolele pe care le-au săvârşit în Numele Lui, El declară: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer" (Luca 10:18; verbul "am văzut" indică în limba greacă o acţiune continuă, o contempla­re). Izbândă victorioasă a Mântuitorului avea să se realizeze pe cruce.

În sfârşit, să notăm elementul profetic conţinut de mi­nuni, învierile prin puterea lui Cristos anunţă propria Lui înviere, şi toate semnele Lui prefigurează gloria Împără­ţiei pe care o va stabili definitiv la întoarcerea Lui.

Concluzie

Deci valoarea unei minuni se poate rezuma astfel:

1. Minunea în sine nu este dovada originii divine a unei învăţături sau descoperiri, decât dacă acestea din urmă sunt date în numele Tatălui şi în acord cu Scripturile.

2. Minunile confirmă autoritatea slujitorilor lui Dumnezeu şi sunt în armonie cu caracterul divin al mesajului lor.

3. Minunile sunt o parte integrantă din revelaţia lui Dum­nezeu, o învăţătură tradusă în fapte, o manifestare a sal­vării oferite de Cristos şi a venirii Împărăţiei Lui.

Încheiem prin a aminti că nu trebuie să dăm minunilor faţă de credinţa noastră, o importanţă exagerată. Isus i-a mustrat pe aceia care voiau să-şi bizuie credinţa pe eve­nimente miraculoase: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!" (Ioan 4:48). Credinţa tre­buie întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu; şi dacă are loc vreo minune, atunci să se întemeieze pe descoperirea lui Dumnezeu prin această minune, şi nu pe minunea însăşi. În pilda cu Lazăr şi bogatul nemilostiv, Cristos declară: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi" (Luca 16:31). Acest adevăr s-a dovedit prea bine după învierea lui Lazăr, fratele Mariei, precum şi după cea a Domnului Însuşi.

Încrederea finală a credinciosului se reazemă pe Dum­nezeu, pe adevărul celor descoperite prin El, şi pe mărturia lăuntrică dată despre acest adevăr de către Duhul Sfânt. "Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nos­tru că suntem copii ai lui Dumnezeu" (Romani 8:16). Duhul Sfânt este autoritatea decisivă care produce certi­tudine în inimile noastre.

CÂTEVA MINUNI DEOSEBITE

Câteva minuni prezintă la prima vedere dificultăţi de interpretare, şi împrejurările lor ridică anumite întrebări, pe care le vom examina pe scurt.

Apa schimbată în vin

Această minune săvârşită asupra naturii a fost foarte criticată (Ioan 2:1-11). Ioan ne spune: „Acest început al semnelor (minunilor) l-a făcut Isus în Cana din Galilea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El". Acesta este începutul, adică întâia minune a Domnului; această afirmare neagă dintr-odată toate poveştile post-evanghelice, apocrife, cu miracolele extraordinare făcute de Isus copil. În Cana, după botezul şi ispitirea Lui, Cristos începe să dezvăluie adevărata Lui natură şi pute­rea Lui. În pragul carierei Sale publice, această minune este în mod vădit profetică. De fapt, ea este o pildă. Domnul nostru venea, nu să îmbunătăţească, ci să transforme vieţile, dându-le o calitate cu totul nouă. El avea să înlocuiască vechiul legământ şi tradiţiile evreieşti de puri­ficare printr-un legământ nou, legământul prin sângele Lui, care vorbeşte mai bine decât cel al jertfelor. Una din ultimele Lui fapte înainte de a muri a fost aceea de a le lăsa ucenicilor semnul acestui legământ, sub acelaşi simbol, al vinului.

Noi putem fi siguri că în Cana, Isus n-a acţionat spre a încuraja băutura. Ci a vrut să Se reveleze pe Sine şi misiunea Lui viitoare, participând în acelaşi timp la bucuria omenească a căsătoriei şi sfinţind-o prin prezenţa Lui. Fiecare rămâne răspunzător de felul cum se foloseşte de bunurile din natură. Vedeţi altundeva ce soluţie radicală porunceşte Cristos cu privire la orice este un prilej de poticnire pentru om (Marcu 9:43-50). Nunul menţio­nează excesele frecvente care se făceau în epoca aceea, fără să le aprobe. Cuvintele lui dimpotrivă subliniază diferenţa între metoda lumii şi cea a lui Isus: oamenii, după ce te-au îmbătat, ajung repede fără vin şi-ţi dau "ce-i mai puţin bun" (original: „cel mai rău"); Cristos însă, mirele anunţat de Ioan Botezătorul, care aşteaptă pe ai Săi la banchetul ceresc, rezervă totdeauna ce-i mai bun pentru sfârşit (Matei 26:29; vezi şi Apocalipsa 19:7-9).

Blestemarea smochinului

Această minune a fost dezaprobată de unii oameni ca nedemnă pentru Cristos; aceasta din pricină că ei nu au înţeles despre ce este vorba (Matei 21:18-19; Marcu 11:12-14, 20). Isus acţiona totdeauna ca să înveţe pe oameni ceva; această minune este un semn, o pildă, nu un gest de nerăbdare. Este singura minune de judecată pe care Domnul a săvârşit-o, nu asupra oamenilor, ci asupra unui pom.

Smochinele apar pe pom înaintea frunzelor. Se poate vedea deci dinainte dacă va fi o recoltă sau nu. Deseori, poamele din anul trecut aşteaptă timp de un an, anotim­pul următor, ca să se coacă. Isus a putut constata, apropiindu-se de smochin, că nu era nici urmă de fructe, în ciu­da frunzişului timpuriu înşelător.

În Vechiul Testament, smochinul este un simbol al poporului evreu. Cristos, venind la iudei, găsise la ei multe frunze (datinile şi evlavia lor exterioară), dar nici o promisiune de roade. Uscarea pomului la porunca Dom­nului era deci semnul profetic al dezastrului ce avea să se năpustească peste Ierusalim, când răbdarea lui Dumne­zeu, ilustrată prin cuvântul din Luca 13:6-9, se va sfârşi.

Isus a mai folosit această minune ca să-i înveţe pe uce­nici că prin credinţă se poate obţine înlăturarea oricărei piedici, fie ea cât de mare (Marcu 11:22-24).

A doua înmulţire a pâinilor

Anumiţi critici au vrut să vadă în acest miracol (Matei 15:32-38; Marcu 8:1-9) o a doua povestire a primei înmulţiri a pâinilor, dar amănuntele şi împrejurările con­trazic această afirmaţie. La întâia înmulţire a pâinilor s-au săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, şi s-au ridicat douăsprezece coşniţe cu resturi. La a doua înmulţire erau patru mii de suflete, hrănite cu şapte pâini şi câţiva peştişori, şi s-au strâns şapte coşniţe cu fărâmituri. Atât locul minunii cât şi publicul erau diferite. A doua oară erau un foarte mare număr de bolnavi şi nu­meroşi oameni dintre "neamuri" veniţi în grabă din ţinu­turile ne-evreieşti pe care Isus tocmai le vizitase, mai ales din Decapole. La prima înmulţire însă, majoritatea ascul­tătorilor erau evrei. Apoi, Cristos însuşi vorbeşte clar de două înmulţiri ale pâinilor deosebite (Marcu 8:19-20 şi Matei 16:9-10).

Îndrăciţii gadareni

Acest miracol revelează marea putere a lui Isus asupra demonilor (Matei 8; Marcu 5 şi Luca 8). Cristos îi cunoş­tea; când vorbea despre ei sau Se adresa lor, nu Se folosea de o simplă imagine uzuală în epoca aceea, ci îi considera ca pe nişte personalităţi din lumea spiritelor rele, înzes­trate cu voinţă şi capabile să pună stăpânire peste un om.

Matei vorbeşte de doi îndrăciţi, pe când Marcu şi Luca nu menţionează decât unul, cazul cel mai frapant, care l-a făcut pe cel de al doilea să treacă în plan secundar. Du­hurile rele care locuiau în omul cel imposibil de legat cu lanţuri erau teribil de răzvrătite şi au discutat multă vreme cu Isus. Domnul nu i-a trimis pe draci în porci, ci le-a îngăduit doar să intre în ei. Ceea ce s-a întâmplat atunci scoate la iveală realitatea redutabilă a puterii lor pe care o izgonea, precum şi certitudinea eliberării pentru omul astfel scăpat. Acţiunea legiunii de draci asupra por­cilor arată că lumea animală este mai lesne influenţată de lumea duhurilor rele decât credem noi; iar faptul că turma înnebunită a pierit repezindu-se de pe faleză în lac ne învaţă că duhurile rele sfârşesc întotdeauna prin a se distruge pe ele însele. S-au aruncat singure chiar în adâncul în care-L rugau fierbinte pe Isus să nu le trimită.

Şi în definitiv, dacă proprietarii porcilor erau iudei, cărora Legea lui Moise le interzicea creşterea acestor animale, poate că Cristos a îngăduit pierderea turmei ca judecată şi avertisment.

CHESTIONARUL VI.

A. Întrebări despre materia cursului

1. Cine ar fi putut nega minunile din evanghelii dacă ar fi fost inventate mai târziu? Dacă suprimăm minunile din evanghelii, ce se mai elimină în acelaşi timp?

2. Ce deosebeşte minunea, de un simplu concurs de îm­prejurări uimitoare?

3. a) Puteţi indica o asemănare fundamentală între universul material şi cel supranatural?

b) După Coloseni 1:16, ce loc ocupă Isus Cristos în aceste două universuri?

4. Daţi pe scurt două răspunsuri obiecţiunii după care minunea, fiind opusă legilor naturii stabilite de Dumnezeu, n-ar putea să provină de la El şi nici măcar să existe:

a)

b)..

5. Daţi cele trei cuvinte folosite de Noul Testament pen­tru a desemna minunile, cu aspectul pe care fiecare din aceste termene îl subliniază:

a)

b)

c)

6. Enumeraţi patru împrejurări în care îngerii au un rol

În viaţa lui Isus:

a)

b)

c)

d)

7. Care este valoarea trecerii lui Isus prin etapele vieţii omeneşti?

8. a) Câţi leproşi au fost vindecaţi, conform evangheliilor (vindecări redate cu unele detalii)?

b) Câţi orbi?

c) Câţi paralitici?

9. Indicaţi două minuni din perioada principală a mi­siunii lui Isus (inclusiv călătoriile spre nord) redate nu­mai de:

a) Matei ...b) Marcu

c) Luca

d) Ioan

10. Unde s-au petrecut următoarele minuni:

a) Vindecarea femeii gârbove de optsprezece ani?

b) Vindecarea femeii cu scurgere de sânge?

c) Învierea lui Lazăr?

d) Vindecarea robului sutaşului?

11. Câte minuni a săvârşit Isus în copilăria şi tinereţea Lui? Confirmaţi răspunsul dvs. cu o referinţă din evanghelii.

12. În ce chip a vindecat Isus:

a) Pe omul surdo-mut?

b) Pe orbul din naştere?

c) Pe soacra lui Petru?

13. Din ce cauză vindeca Isus bolnavii?

a)

b)

14. Rezumaţi în câteva cuvinte valoarea unei minuni dum­nezeieşti:

15. Ce surse diferite poate avea o minune?

16. Cum se recunoaşte originea divină a unei minuni?

17. a) Ce dovezi aducea Isus ca să sprijine adevărul cu pri­vire la El şi la învăţătura Lui?

b) Pe ce trebuie să se sprijine credinţa noastră în pri­mul rând?

18. Indicaţi diferenţa dintre cele două înmulţiri ale pâinilor: Ce fel de public. Numărul de oameni hrăniţi. Coşniţele cu resturi, în ce perioadă din an a avut loc prima înmulţire? (Ioan 6).

19. În ce mod fac vindecările lui Isus parte integrantă din revelaţie?

20. Care învăţătură profetică conţine:

a) primul miracol al lui Isus asupra naturii?

b) ultimul Lui miracol asupra naturii?

B. Studiu biblic personal

După lista celor treizeci şi cinci minuni dată în carte, recitiţi minunile care vă sunt cel mai puţin cunoscute.

1. În istorisirea vindecării fiului slujbaşului împărătesc, slăbănogului purtat de patru inşi, omului cu mâna uscată, femeii cu scurgere de sânge, a fiicei siro-feniciene, a celor zece leproşi, indicaţi pe scurt:

a) Caracteristicile credinţei manifestate în fiecare caz.

b) Atitudinea lui Isus.

2. a) Care au fost reacţiile duhurilor rele în faţa lui Isus?

b) Care a fost atitudinea lui Isus faţă de ele?

c) Care va fi rolul îngerilor la sfârşitul lumii?

3. Studiaţi pe scurt relaţia între păcat şi boală în istorisi­rile cu paraliticul din Betesda, cu slăbănogul purtat de patru oameni şi cu orbul din naştere.

4. Recitiţi Matei 7:15-20 şi 12:22-33 şi comparaţi şi cu Isaia 5:20. Întregiţi descrierea criteriului care îngă­duie să se recunoască natura bună sau rea a unui prooroc sau a unei minuni.

C. Aplicaţie practică

1. Am subliniat deja că Crucea lui Isus Cristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, care moare pentru păcatele noastre, este însuşi izvorul adevăratului creştinism. Ea este deci un criteriu esenţial ca să se încerce dacă un prooroc, o învăţătură, o mişcare, o practică religioasă, un eveni­ment miraculos (viziune, apariţie, voce, revelaţie, daruri supranaturale), etc., vin de la Dumnezeu. Tot ceea ce nu are în centru pe Isus Cristos răstignit şi înviat nu provine dintr-o sursă divină. Am eu vreo revizuire de făcut prin­tre mişcările, crezurile şi practicile la care poate am luat parte, dar care nu corespund acestui criteriu vital?

2. Care este pentru mine personal semnificaţia minunii perdelei rupte? Vezi Matei 27:51; Evrei 10:19-22 şi 4:16; compară şi cu Leviticul 16:15.

3. Am experimentat eu puterea lui Isus, care să mă elibe­reze de păcat sau de duhuri rele, şi cum o pot eu face urmând exemplul pe care mi-l dau vindecările din evanghelii?

4. A se învăţa pe dinafară şi a se copia Matei 28:18 şi 7:17-18,20.

RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL VI

A. Despre materia cursului

1. Martorii oculari, care mai trăiau când s-au scris eveni­mentele. Numeroase cuvinte ale lui Isus, rostite cu prilejul vreunei minuni. Ele n-ar mai avea nici un rost.

2. Minunea este produsă de o voinţă şi de o inteligenţă superioară, în împrejurări date şi cu un scop moral precis.

3. a) Amândouă sunt create de aceeaşi inteligenţă divină şi cârmuite de voinţa Sa.

b) Locul cel dintâi, El fiind izvorul şi scopul amândurora.

4. a) Minunile de vindecare restabilesc ordinea într-un trup.

b) Minunile nu distrug legile naturale, ci le înlătură momentan, făcând să intervină o lege superioară.

5. a) Minune = putere.

b) Miracol = eveniment excepţional, izbitor.

c) Semn = fapt care atrage atenţia asupra unei reali­tăţi spirituale.

6. a) Ei aduc păstorilor vestea naşterii Lui.

b) Ei îi slujesc după ispitirea Lui.

c) Un înger îl întăreşte în Ghetsimani.

d) Un înger vesteşte învierea Lui.

7. A fost o minune continuă fără de care Isus nu ar fi fost pe deplin om ca şi noi, în toate etapele vieţii. El poate să ne înţeleagă în toate privinţele.

8. a) Unsprezece (unul, plus alţi zece deodată).

b) Şapte.

c) Trei (vezi cel din Matei 8:6) sau patru dacă se numără şi omul cu mâna uscată.

9. a) Doi orbi vindecaţi; un duh mut izgonit.

b) Un surdo-mut vindecat; orbul din Betsaida vinde­cat.

c) Prima pescuire minunată; învierea fiului văduvei.

d) Vindecarea fiului slujbaşului împărătesc; vindeca­rea slăbănogului din Betesda.

10. a) Într-o sinagogă, probabil în Perea.

b) În aer liber, în mijlocul mulţimii, aproape de lacul Galileii.

c) În Betania, într-un mormânt.

d) În Capernaum.

11. Nici una, căci Ioan 2:11 ne spune că minunea din nunta în Cana Galileii a fost întâiul miracol al lui Isus, care avea atunci vreo treizeci de ani.

12. a) El îi pune degetele în urechi, îi atinge limba cu sali­va Lui, şi printr-un suspin de milă şi o rugăciune porunceşte mecanismului blocat să se deschidă.

b) El Se foloseşte, de asemeni, de saliva Lui, adăugând puţin pământ, apoi şi de apa unui izvor unde orbul trebuie să se spele el însuşi.

c) El ceartă febra; ia pe bolnavă de mână şi o ridică.

13. a) Ca să asculte de ceea ce Tatăl îi arăta şi îi porun­cea să facă.

b) Din dragoste, milă şi pentru a răspunde credinţei celor ce-L solicitau.

14. Ea confirmă autoritatea slujitorului lui Dumnezeu şi a învăţăturii sale; ea este în sine o revelaţie a lui Dumne­zeu, prefigurând slava Împărăţiei Lui.

15. O sursă satanică, înşelătoare; o sursă divină, bună şi adevărată.

16. După învăţătura care o însoţeşte, şi după rezultate: această învăţătură trebuie să fie adusă în numele lui Dumnezeu, şi să îndrepte inimile către El, către Isus Cristos, precum şi să fie de acord cu revelaţia Scripturii.

17. a) Lucrările Sale, minunile Sale (Ioan 5:36).

b) Pe Însuşi Dumnezeu, pe veridicitatea Cuvântului Său, despre care mărturiseşte Duhul Sfânt.

18. Prima înmulţire: public mai ales evreiesc, cinci mii de oameni hrăniţi, douăsprezece coşniţe cu resturi. Ea a avut loc primăvara, puţin înainte de sărbătoarea Paştelor, Ioan 6:4.

A doua înmulţire: oameni din Decapole, mulţi bolnavi, patru mii de oameni, şapte coşniţe cu resturi.

19. Ele sunt pilde în acţiune, exprimând în mod vizibil puterea lui Isus pentru eliberarea sufletului şi vindecarea de păcat.

20. a) Apa schimbată în vin era imaginea transformării naturii (viaţa nouă), pe care Isus venea s-o aducă în vieţi sub legământul cel nou.

b) A doua pescuire minunată prevestea numeroasele suflete pe care ucenicii aveau să le "pescuiască" pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nemaiacţionând prin eforturile lor proprii, ci cu ajutorul lui Isus.

B. Studiu biblic personal

1. Slujbaşul împărătesc cu fiul său:

a) rugăminţi repetate, credinţă doar în cuvântul Lui.

b) Isus îl încearcă (Ioan 4:48), apoi îi vesteşte vindeca­rea pe care o săvârşeşte de la distanţă.

Slăbănogul purtat de patru oameni:

a) stăruinţă şi iscusinţă în a birui obstacolele; asculta­rea slăbănogului de porunca lui Isus.

b) Isus pătrunde viaţa ascunsă a slăbănogului. El îi vindecă mai întâi sufletul (iertarea păcatelor), şi apoi îi dă o poruncă practică precisă.

Omul cu mâna uscată:

a) ascultare de poruncile lui Isus.

b) Isus foloseşte ocazia ca să înveţe pe iudei, fără să-I pese de criticile şi de vrăjmăşia pe care o va stârni. Porunci precise în timpul vindecării vizibile de toţi.

Femeia cu scurgere de sânge:

a) deşi timidă ajunge să-şi împlinească gândul cutezător al credinţei ei.

b) Isus scoate în evidenţă această credinţă ascunsă, o obligă să şi-o mărturisească şi o îmbărbătează (Matei 9:22).

Siro-fenicianca:

a) strigăte insistente şi cuviincioase; voinţă stăruitoare, în ciuda unui refuz aparent; umilinţă.

b) Isus o încearcă prin tăcere, apoi cu un refuz; în sfârşit laudă credinţa ei şi îi vindecă fiica de la distanţă.

Cei zece leproşi:

a) Cerere de la distanţă, apel la milă; ascultare, chiar înainte de a vedea vindecarea; recunoştinţa samariteanu­lui faţă de Dumnezeu.

b) Porunca rapidă a lui Isus; mustrarea celor nerecunos­cători, făgăduinţă deosebită celui care şi-a manifestat credinţa prin recunoştinţă.

2. a) Ei se agitau, ţipau, îşi scuturau victima. Recunoş­teau natura divină a lui Isus, prezenţa Lui însă le era insuportabilă: ei erau demascaţi. Câteodată discutau, îl implorau, dar nu puteau să reziste poruncilor şi autorităţii Sale.

b) Isus le vorbeşte direct, ca unor persoane; El le pune întrebări, adeseori le impune tăcerea, îi scoate afară întotdeauna prin autoritatea cuvântului Său, le interzice să revină. Se informează şi de originea posesiunii (Marcu 9:21).

c) Îngerii vor însoţi pe Cristos în slava Sa, vor aduna pe cei aleşi şi vor despărţi pe cei răi de cei buni, ca să execu­te judecata lui Dumnezeu.

3. Păcatul nu este neapărat cauza bolii sau morţii (Ioan 9:3; Luca 13:1-5). Povestirea cu slăbănogul purtat de patru oameni arată totuşi că condiţia fizică este adeseori legată de condiţia spirituală, şi că Isus nu consideră vin­decarea trupească decât în vederea celei sufleteşti. Dacă vindecarea spirituală nu a precedat pe cea a trupului, ea trebuie în orice caz să o urmeze, altfel binecuvântarea se va schimba în blestem (Ioan 5:14; vezi şi 9:35-38).

4. Pentru a recunoaşte natura bună sau rea a unui pro­oroc sau a unei minuni, trebuie luat în considerare un criteriu dublu:

a) a privi la roade, rezultate, fapte.

b) a examina pomul, izvorul, în numele cui este pro­dusă roada. Dacă unul din aceşti doi (fructul sau pomul) este rău, contrariu revelaţiei lui Dumnezeu în Scripturi, şi restul este rău, în ciuda aparenţelor favorabile.

C. Aplicaţie practică

1. Numeroase secte, diverse mişcări, asociaţii culturale sau religioase au drept bază viziuni sau practici şi concepţii care nu-L pun în centru pe Isus Cristos cel răstig­nit. Spiritismul şi ocultismul sub toate formele sunt inter­zise de Dumnezeu (Deuteronom 18:11).

2. Perdeaua ruptă în mod miraculos simbolizează trupul rupt, frânt al lui Isus, prin care îmi este deschis accesul în însăşi prezenţa lui Dumnezeu, locul Prea Sfânt (din Exo­dul 26:33-34, Leviticul 16:15) adică la scaunul harului.

3. Pot fi eliberat punând în aplicare credinţa descrisă mai sus (B 1):

1) Crezând că Isus poate şi vrea să mă dezrobească.

2) Venind la El şi cerându-I umil această eliberare.

3) Cu o atitudine stăruitoare, nu sub impulsul unui mo­ment.

4) Bizuindu-mă, nu pe simţirile sau pe eforturile mele, ci pe Cuvântul lui Isus, pe Scriptură (vezi şi întâia Epistolă a lui Ioan 3:5,8; Ioan 10:10). El Şi-a dat viaţa ca să mă elibereze, şi dacă îl rog să acţioneze, o face! Atunci să exprim credinţa mea:

a) prin ascultare, cu tăria pe care El mi-o dă îndată,

b) spunându-i: „Îţi mulţumesc!"

c) prin mărturisirea în faţa tuturor.

Nu pot să-L rog pe Cristos să izgonească răul din mine fără să accept ca El să intre în locul lui ca Stăpân, cu viaţa şi puterea Sa. Împreună cu El, voi învăţa cum să rezist duşmanului, care nu va mai putea să atace decât de afară.

<<< Cuprins