Armonie cu patru voci > 3. Pregătirea venirii lui Cristos


CAPITOLUL III
Pregătirea venirii lui Cristos

Spre a înţelege bine evangheliile şi viaţa lui Cristos, trebuie să le situăm în contextul lor religios şi politic. Pe de o parte, trebuie sesizată relaţia lor cu Vechiul Testa­ment, unde îşi au ele rădăcina, iar pe de altă parte, legă­tura lor cu epoca apariţiei lor.

"Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie" (Galateni 4:4). Vom cerceta cum această afirmare se justifică admirabil de bine şi cum a fost pregătită venirea lui Cristos. Isus Cristos este, pentru credincios, centrul istoriei. Tot ce vine înainte I-a croit drumul, direct sau indirect; iar tot ce urmează îi pregăteşte revenirea în slavă în Împărăţia Sa veşnică.

REVELAŢIA CĂTRE POPORUL IUDEU

Poporul iudeu este cel care a primit revelaţia lui Dum­nezeu prin trimiterea pe pământ a Fiului Său Isus Cristos. "Mântuirea vine de la iudei" a spus Isus femeii din Sama­ria (Ioan 4:22). În adevăr, în mijlocul acestui popor S-a născut Isus. Cu două mii de ani mai înainte, Dumnezeu alcătuise acest popor Israel, chemându-l pe Avraam, punându-l de-o parte, împreună cu urmaşii lui, spre a li Se arăta şi a-i pregăti să primească pe Mântuitorul lumii, pe Mesia cel făgăduit prin toţi profeţii. Această revelaţie divină este conţinută în Vechiul Testament, Însuşi Dumnezeu creează această aşteptare mesianică.

Evangheliile ar fi de neînţeles fără Vechiul Testament, din care conţin numeroase citate, cele mai multe date de Isus Însuşi. Cristos, misiunea Lui; valoarea vieţii şi a morţii Sale, sunt prezise şi prefigurate în nenumărate feluri în Scripturi. Vom sublinia aici întemeierea şi proorociile explicite.

Instituirile

Tot sistemul jertfelor este o pildă a jertfei lui Cristos. Împreună cu rânduielile şi cu Legea, el revela, pe de o parte, sfinţenia lui Dumnezeu care nu poate suferi păca­tul, ci îl pedepseşte cu moartea; iar pe de altă parte, revela şi dragostea Lui care înlocuieşte pe cel vinovat printr-o altă victimă. Cel vinovat trebuia să se identifice cu aceasta, punându-şi mâinile peste ea (Leviticul 4:29).

Sărbători ca Paştele (Ex. 12) sau marea zi a ispăşirii (Levitic 16) prefigurau lucrarea pe care Cristosul avea s-o împlinească pe cruce.

Funcţiile de împărat, de preot, de prooroc, pentru care se primea ungerea în numele lui Dumnezeu, prevesteau pe Acela care la un moment dat le va îndeplini desăvârşit. El va fi Mesia (care înseamnă "Unsul"), Sfântul Rob al lui Dumnezeu, în acelaşi timp împărat, preot şi prooroc prin excelenţă.

Proorociile explicite

Pe lângă orânduiri şi legi, Vechiul Testament conţine şi numeroase proorocii importante, pe care Isus le-a împlinit întocmai. Scrise cu sute de ani înainte, ele descriau trăsă­turile principale ale vieţii lui Cristos, atestând suferinţele Sale şi gloria care le va urma:

Mesia va fi sămânţa femeii Geneza 3:15 = Matei 1:18

El se va naşte dintr-o fecioară Isaia 7:14 = Matei 1:22-23

El va fi din casa lui David 2 Samuel 7:12 = Luca 1:31-33

El se va naşte în Betleem Mica 5:1-2 = Matei 2:6; Levitic 2:4, 15 El va avea un înaintaş Isaia 40:3; Maleahi 3:1 = Matei 3:1-3

Marcu 1:2-3

El va fi Însuşi Dumnezeu Întrupat Isaia 9:6 = Luca 2 11

El va fi uns cu Duhul Sfânt pentru o slujbă de mântuire Isaia 11:2-3; 61:1 = Luca 3:22; 4:18; Ioan 3 34 El va fi respins de oameni Psalmul 69:9; Isaia 53:3 = Ioan 1:11; 7:5 Isus va fi părăsit de toţi Zaharia 13:7 = Matei 26:31; Marcu 14 50 El va fi pus în numărul celor fărădelege Isaia 53 12 = Marcu 15:28; Luca 22:37

Va fi bătut şi scuipat pe faţă Isaia 50:6 = Matei 26:67; 27 26

I se va da oţet de băut Psalmul 69:21 = Matei 27:34 48

Va fi străpuns cu cuie Psalmul 22:16 = Levitic 23:33; Ioan 20 25

Va cunoaşte agonia setei Psalmul 22:15 = Ioan 19 28

Îmbrăcămintea Lui va fi împărţită prin tragerea la sorţi Psalmul 22:18 = Ioan 19:24; Luca 23:34

Va fi părăsit de Dumnezeu Psalmul 22:1 = Matei 27: 46

Îşi va încredinţa duhul Tatălui ceresc Psalmul 31:5 = Levitic 23:46

Nici unul din oasele Lui nu va fi zdrobit Psalmul 34:20 = Ioan 19:33

Mormântul Lui va fi pus la un loc cu cel bogat Isaia 53:9 = Matei 27:57-60

El va învia fără să fi văzut putrezirea Psalmul 16:10 = Luca 24:6 (comp. cu Faptele apostolilor 2:27, 31).

Se va înălţa în slavă Psalmul 24:7-8 = Levitic 24:51; Faptele apostolilor 1:9 Va fi aşezat la dreapta lui Dumnezeu Psalmul 110:1 = Matei 26:64

Va fi lumina neamurilor Isaia 42:1, 6 = Levitic 2:32; Faptele apostolilor 13:47

Împărăţia Lui nu va avea sfârşit Daniel 2:44 = Luca 1:33

Va fi Domnul păcii Isaia 9:5-6 = Ioan 14:27

Nu degeaba scrie Ioan în prologul Evangheliei sale: „A venit la ai Săi..." Ai Săi, adică poporul pregătit de Dumnezeu cu mii de ani înainte, pe care proorocii l-au învăţat să aştepte pe Mesia şi împărăţia Lui. Am mai văzut că majoritatea citatelor din Vechiul Testament. În evanghelii sunt puse în valoare de către Isus Însuşi. Să subliniam două puncte importante în această privinţă:

1) Isus declară că El împlineşte legea şi proorocii. "Am venit, nu să stric, ci să împlinesc", afirmă El în Predica de pe munte (Matei 5:17). După înviere, El dă ucenicilor învăţături şi mai clare despre El Însuşi: „Şi a început de la Moise şi de la toţi proorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El" (Levitic 24:27). "Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile şi le-a zis: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Cristos şi să învieze a treia zi din morţi. Şi să se propovăduiască tutu­ror neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păca­telor, începând din Ierusalim" (Luca 24:45-47).

2) Atitudinea lui Isus faţă de Vechiul Testament tre­buie să se repete şi în atitudinea noastră. Vom reveni la acest punct într-un capitol următor.

PREGĂTIREA CELORLALTE NAŢIUNI

Pregătirea celorlalte naţiuni care înconjurau poporul Israel, din acea epocă, se poate considera sub un aspect dublu: negativ şi pozitiv.

Palestina se află la răspântia continentelor: Africa, Asia şi Europa. Ţară mică, înconjurată de naţiuni mari, ea a văzut ridicându-se imperii puternice care s-au perindat unul după altul, lăsând loc dominaţiei greceşti şi, în final, celei romane.

Din punct de vedere negativ, nici unul din aceste impe­rii nu ajunsese, prin puterea, religia sau prin civilizaţia lui, să stabilească o societate durabilă şi justă. Nici Egiptul cu ştiinţa şi comorile lui; nici imperiile Babilonului şi Persiei, cu fastul lor oriental, cu încrederea lor în puterile cereşti sau chiar cu morala lor, câteodată ridicată; nici Grecia, cu cultura ei, cu religia omului şi cu filozofia ei adâncă, şi nici romanii, cu realizările lor practice, sociale şi politice, n-au putut să satisfacă inima omului, nici să găsească un leac radical împotriva păcatului, răului şi morţii. Decadenţa vechilor religii şi slăbirea morală lăsau pe mulţi oameni sceptici şi decepţionaţi. Lumea avea nevoie urgentă de un mesaj al vieţii.

Din punct de vedere pozitiv, cultura greacă, răspândindu-se peste tot în ultimele trei secole î.Cr., a alcătuit, cu limba ei, un mijloc de contact remarcabil. Limba greacă se vorbea printre popoare foarte diferite şi împrăştiate. În această limbă, propovăduirea Bunei Vestiri a lui Isus Cristos s-a răspândit repede pretutindeni, evangheliile, şi chiar tot Noul Testament, fiind scrise în greceşte.

Pe de altă parte, romanii ajunseseră, când S-a născut Cristos, la o unificare a întregii lumi mediteraneene sub guvernul lor: vestita "pace romană" a domnit mai bine de două sute de ani, asigurând o stabilitate favorabilă dezvoltării creştinismului, în ciuda unor prigoniri crunte. Căile pe care le-au croit romanii îngăduiră călătoriile şi schimbul liber al comerţului şi al ideilor, nelimitate de graniţe. Primii misionari creştini au profitat din belşug de acest prilej pentru răspândirea Evangheliei.

În fine, lumea fusese pregătită şi prin împrăştierea iudeilor. Numeroşi emigranţi iudei alcătuiseră cam peste tot colonii înfloritoare, dintre care una din cele mai importante a fost Alexandria, în Egipt. În fiecare oraş unde se regăseau, iudeii creau câte o sinagogă, după obiceiul luat în robia babiloneană. Acolo, sabat după sabat, ei învăţau credinţa lor şi, adeseori, se întorceau şi păgâni, atraşi de revelaţia adevăratului Dumnezeu, la iudaism. Mai mulţi oameni din afara poporului iudeu s-au deprins astfel cu Vechiul Testament, cu cerinţele divine, cu promisiunea unui Mesia; inimile lor erau pregătite să primească "vestea cea bună". Coloniile evreieşti, răspândite în centrele însemnate, influenţară şi gândirea naţiu­nilor în care se găseau şi alcătuiră astfel puncte de întâlnire şi de contact inestimabile pentru un misionar ca Pavel. În fiecare loc necunoscut, apostolul Pavel se ducea mai întâi la sinagogă; acolo predica şi atingea în acelaşi timp şi pe iudei şi pe "prozeliţi" (oameni de origine păgână, întorşi la iudaism) care gravitau în jurul lor.

SITUAŢIA PALESTINEI ÎN VREMEA LUI ISUS

Situaţia politică

Este important să sesizăm că, între sfârşitul Vechiului Testament (proorocul Maleahi) şi venirea lui Isus, au trecut cam 400 ani, o perioadă tot atât de lungă ca aceea care ne desparte azi de Reformă.

În acest timp, iudeii din Palestina au trăit patru epoci diferite:

1) Perioada dominaţiei Perşilor

2) Perioada dominaţiei Greciei, de la 331 până la 167 î.Cr., imperiu care s-a ridicat prin cuceririle lui Alexandru cel Mare. După el, Împărăţia lui s-a împărţit în patru regate, iar Palestina a fost supusă, când Egiptului (sub dinastia Ptolemeilor), când Siriei (sub dinastia Seleucizilor). Sub Ptolomei, care în general erau binevoitori faţă de iudei, s-a dezvoltat un centru evreiesc înfloritor la Alexandria. În acest oraş s-a tradus Vechiul Testament din limba ebraică în limba greacă (între sfârşitul sec. al 3-lea şi sec. al 2-lea î.Cr.). Această traducere s-a numit Septuaginta, pentru că şaptezeci de învăţaţi iudei ar fi început-o. Septuaginta a răspândit revelaţia adevăratului Dumnezeu în toată lumea antică. Ea era folosită larg în vremea lui Isus şi a fost întrebuinţată curent şi de primii creştini.

Unul din Seleucizi, numit Antiohus Epifan, avea necaz pe iudei, şi, în 168 î.Cr., el a pustiit Ierusalimul şi a spur­cat Templul. Asuprirea, torturile şi masacrele făcute de el au provocat o răzvrătire.

3) Perioada de independenţă, între 176 şi 63 î.Cr. Sub conducerea unor cârmuitori eroici din familia Macabeilor, iudeii au scuturat jugul Seleucizilor şi şi-au recucerit libertatea timp de vreo sută de ani.

4) Perioada dominaţiei romane, de la 63 î.Cr., până la vremea lui Cristos, şi mai târziu, în anul 63 î.Cr., Palestina a fost cucerită de romani. Ei au pus domn peste Iudea pe Antipater, care era edomit (adică urmaş al lui Esau, n. trad.). A urmat atunci un timp de turburări sângeroase şi de lupte neîntrerupte, căci iudeii voiau să-şi recâştige libertatea. Irod cel Mare, fiul lui Antipater, a domnit între 37 şi 3 î.Cr. El a fost un tiran destrăbălat şi crud. Un istoric a scris despre el: „Şi-a luat domnia ca o vulpe, a domnit ca un tigru, şi a murit ca un câine". Totuşi, ca să facă pe placul iudeilor, Irod cel Mare a reclădit Templul din Ierusalim cu o splendoare nemaipomenită.

Acest Irod domnea când S-a născut Isus, în anul 4 î.Cr., şi tot el a poruncit masacrul pruncilor din Betleem. (Anul naşterii lui Isus este astăzi considerat ca precedând cu 4 ani vechile calcule după care este datată era noastră). Deja atunci, Irod suferea de boala grea care l-a prăpădit un an după aceea, în anul 3 î.Cr.

După moartea lui, îi urmară fiii săi: Arhelau şi Antipa.

1) Arhelau, cel mai mare, crunt ca tatăl său, domni peste Iudea. Dar în anul 6 d.Cr., el fu izgonit, şi iudeii înşişi preferară în loc un procuror roman acestui tiran edomit. În vremea morţii lui Isus, procurorul roman era Pilat din Pont.

2) Irod Antipa cârmui Galilea şi Perea ca dregător (tetrarh) până în anul 39 d.Cr. El a tăiat capul lui Ioan Botezătorul (Marcu 6:14-29); tot el şi-a bătut joc de Isus înainte de a-L trimite înapoi la Pilat (Luca 23:11).

Să mai menţionăm că, de la anul 41 până la 44 d.Cr., a domnit peste Galilea Irod Agripa. (Moartea lui îngrozitoare este descrisă în Faptele apostolilor 12). Apoi fură puşi asupra ţării nişte procuratori romani ca Felix sau Festus, de care amintesc Faptele apostolilor, până la izbucnirea războiului care a adus distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Cr., şi împrăştierea finală a iudeilor în toată lumea (zisă şi diaspora).

Ne vine greu să sesizăm cum au fost anii care au prece­dat şi însoţit naşterea şi adolescenţa lui Isus. În Palestina şi mai ales în Iudea, ani de lupte sângeroase, de incertitu­dini adânci, de revolte continue şi de acte de opresiune din partea tiranilor. Se consideră că elita evreiască, fie războinică, fie intelectuală, a pierit cu zecile de mii, nelăsând în ţară decât pe cei slabi. Cete de rezistenţi, care adeseori degenerau în tâlhari (vezi pilda samariteanului cel milostiv, Luca 10:30-37), se dedau la violenţe şi pusti­iri. În strâmtorarea lor, iudeii aşteptau, mai intens ca niciodată, pe un Mesia liberator, dar şi-L închipuiau ca pe un cârmuitor politic puternic, care va izgoni pe asupritor şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu şi domnia glori­oasă a poporului iudeu. Se înţelege că romanii, în această atmosferă, priveau cu ochi răi pe oricine apărea ca un conducător şi care atrăgea noroadele după sine. Erau gata să zdrobească orice tentativă de răscoală. Pentru o grupă de manifestanţi, tot poporul putea să sufere repre­salii. Vedeţi, de exemplu, frica conducătorilor iudei în Ioan 11:48-50, sau argumentul pe care l-au găsit, ca să obţi­nă din partea lui Pilat osândirea lui Cristos la moarte (Ioan 19:12; Luca 23:1-5), cu toate că ura lor împo­triva lui Isus avea motive foarte diferite.

Situaţia religioasă

Roma lăsa ţărilor pe care le cucerise o parte din guver­nul lor intern şi o mare libertate religioasă. În epoca Domnului nostru, organul de cârmuire recunoscut de iudei era soborul.

Soborul reprezenta în acelaşi timp puterea civilă şi cea religioasă, în ochii iudeilor, el era autoritatea cea mai înaltă. În frunte cu Marele Preot, era alcătuit din 70 de membri, toţi însuraţi; mai ales preoţi, saduchei (nobili) dar şi farisei, cărturari şi fruntaşi ai triburilor sau famili­ilor (bătrâni).

Sinagogile, locuri de cult şi de instrucţie religioasă, erau răspândite prin toată Palestina, precum şi în străină­tate, printre iudeii împrăştiaţi. În fiecare oraş sau centru important erau câte una sau mai multe sinagogi, chiar şi la Ierusalim, pe lângă vestitul lui Templu. Ele erau cârmuite de câte un grup de bătrâni, şi aveau copii ale cărţilor din Vechiul Testament, care se citeau public în mod regulat.

În ziua Sabatului, adunarea putea să roage pe orice mem­bru ştiutor de carte sau pe un musafir care se afla acolo în treacăt să citească şi să comenteze textul sfânt. Astfel a predicat Isus adeseori în sinagogi. Ucenicii Săi, apoi Pavel şi mulţi alţii, se folosiră şi ei de acest obicei. Adu­nările şi locurile de cult ale primilor creştini îşi luară model, în parte, după sinagogă.

În vremea lui Isus se găseau în popor următoarele ten­dinţe, clase sau secte:
a) Saducheii: Ei reprezentau mai mult o clasă socială decât un partid. Era clasa marilor preoţi şi nobililor din ţară, care în mod general admirau cultura şi gândirea greacă. Adeseori erau sceptici, necrezând nici în îngeri nici în posibilitatea unei învieri. Isus le-a răspuns susţinut de textele din cărţile lui Moise, singurele pe care ei le mai acceptau din Vechiul Testament.
b) Fariseii: Acest partid religios şi politic conservator, opus influenţei greceşti, era foarte important şi trăgea cea mai mare parte din popor după el.
c) Cărturarii sau învăţătorii Legii: Erau o clasă de oameni ştiutori de carte, a căror funcţie era de a copia Scripturile şi de a le preda oamenilor, precum şi de a le comenta. Deprinşi cu fiecare amănunt al Legii, ei reprezentau juriştii de pe vremea aceea.
d) Zeloţii: Acest partid era alcătuit din patrioţi fana­tici, care se împotriveau romanilor mai mult decât fariseii. Adeseori se dedau la violenţe. În mijlocul celor doispre­zece apostoli se afla şi un fost zelot. Se pare că Isus se referă la ei când vorbeşte de cei ce dau năvală ca să pună mâna pe Împărăţia cerurilor (Matei 11:12; Levitic 16:16).
e) Irodianii: Acest partid era devotat dinastiei lui Irod, urâtă de restul poporului. Adeseori s-au împotrivit lui Cristos (Matei 22:16; Marcu 3:6).
f) Să mai numim la urmă şi secta Esenienilor. evangheliile nu o pomenesc, dar influenţa ei în vremea aceea era considerabilă. Esenienii erau oameni foarte religioşi, trăiau în comunităţi ascetice, împărţindu-şi bunurile şi posedând în exclusivitate scrieri particulare. Anumite comunităţi dintre acestea se retraseră în pustie. Probabil că Ioan Botezătorul şi Isus au avut contacte cu această mişcare, precum şi cu celelalte secte sau partide enumera­te mai sus.

LUCRAREA LUI IOAN BOTEZĂTORUL

Venirea lui Isus a fost pregătită de lucrarea lui Ioan Botezătorul, înaintaşul Său, a cărei siluetă măreaţă se ridică în pragul celor patru E vanghelii; Ioan Botezătorul, ultim prooroc din Legământul cel vechi şi vestitorul celui nou. El este cel care face legătura între cele două legăminte, prin mărturia lui izbitoare despre Cristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29).

Ioan Botezătorul era înrudit cu Isus şi s-a născut şase luni înaintea Lui. Potrivit cu porunca îngerului care prevestise naşterea lui, el a fost "nazireu"; briciul n-a trecut pe capul lui şi el nu s-a atins de nici o băutură îmbătă­toare (vezi Numeri 6, n. trad.).

El a rămas cam 30 ani în anonimat, ca şi Domnul, tră­ind în pustie o viaţă ascetică, îmbrăcat cu haine de piele, hrănindu-se cu lăcuste şi miere sălbatică. A subliniat el însuşi că nu era Ilie în persoană (Ioan 1:21); căci iudeii, după proorocia lui Maleahi, la sfârşitul Vechiului Testa­ment, credeau că Ilie va reapărea înainte ca să se arate Mesia. Totuşi, Ioan Botezătorul, îmbrăcat cu puterea şi duhul lui Ilie, era cu adevărat înaintaşul vestit de Maleahi; Însuşi Isus a spus-o clar (Matei 11:14).

Care era mesajul acestui om, mesaj care, atunci ca şi astăzi, pregăteşte pe om să-L recunoască pe Cristos? Este dublu:
a) Ioan Botezătorul predică pocăinţa, nu numai o căin­ţă sentimentală, ci o pocăire însoţită de fapte, de pără­sirea păcatelor şi de săvârşirea unor fapte drepte. Depă­şind concepţiile evreieşti din vremea aceea, precum şi noţiunile multor creştini de mai târziu, el se ridică cu pu­tere împotriva ideii potrivit căreia apartenenţa la "poporul lui Dumnezeu", fie prin sânge fie prin tradiţie, ar fi de ajuns pentru a fi salvat. Trebuie neapărat o inimă nouă, o viaţă schimbată, simbolizată prin botez (Matei 3:7-9).
b) El mărturiseşte despre Isus. Ioan Botezătorul mărtu­riseşte printre altele: despre veşnicia lui Isus, despre natura Lui ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1:30, 34), despre opera Sa de ispăşire şi substituire pentru lumea întreagă (Ioan 1:29), despre botezul cu Duhul Sfânt pe care-L va da El (Luca 3:16). Apoi despre judecata finală pe care o va face, asemuită unui foc îngrozitor (Luca 3:17).

Ioan Botezătorul întrezăreşte mai ales puterea şi jude­cata în mâinile lui Mesia, urmând astfel pe proorocii din vechime, mai cu seamă pe Maleahi (Maleahi 3:1-3; 4:1). Sesizează bine aspectul spiritual al Împărăţiei, deoarece trebuie să te pregăteşti pentru ea prin pocăinţă, dar toată perioada care desparte cele două veniri ale lui Cristos încă nu-i este revelată. Cu toate că au fost la şcoala învăţătorului timp de mai mulţi ani, nici ucenicii lui Isus n-au înţeles decât după înviere şi Rusalii desfăşurarea planului divin şi valoarea primei faze a întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Din temniţa lui, desigur frământat de faptul că focul judecăţii nu se manifesta, Ioan Botezătorul a trimis ucenici ai săi la Isus să-L întrebe despre aceasta. Domnul răspunde subliniind harul lucrării Sale, har prevestit de prooroci (Matei 11:2-6). Îşi va fi adus atunci aminte Ioan Botezătorul că văzuse Duhul Sfânt pogorându-se peste Isus, nu ca o flacără de foc, ci ca un porumbel?

În Matei 11:11 (vezi şi Luca 7:24-30; 16:16), Isus salută pe înaintaşul Său, Ioan Botezătorul, ca pe unul din cei mai mari muritori "născuţi din femeie" care apar­ţin perioadei Legii şi a profeţilor. În acelaşi timp, Cristos afirmă transcendenţa totală a Împărăţiei lui Dumnezeu, cu valorile ei, asupra a tot ce a precedat-o. În acest capitol al lui Matei 11, Isus urmează ca un ecou propovăduirea elocventă a vărului Său, vorbind despre necesitatea pocă­inţei şi despre venirea judecăţii (aducând aspre mustrări la adresa cetăţilor care nu se pocăiseră). Totuşi, El nu încetează chemarea harului Său: „Veniţi la Mine... şi vă voi da odihnă... Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima". Buna Vestire este adresată săracilor şi celor smeriţi.

Este frapant să constatăm că Domnul nostru reia, la începutul lucrării Lui, chiar propovăduirea lui Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă şi credeţi!" (vezi Matei 3:2 şi Marcu 1:15). Această vestire este indispensabilă, spre a aduce la Cristos şi la botezul cu Duhul Sfânt. După Rusa­lii, Petru şi ceilalţi ucenici insistă şi mai mult asupra acestui adevăr (Faptele apostolilor 2:38; 3:19; 26:20).

CONCLUZIE

Astfel, când a existat o limbă gata să răspândească vestea cea bună; când drumurile au fost deschise în toate ţările, unite sub acelaşi guvern; când poporul iudeu, aşteptându-L pe Mesia al lui, avea o influenţă spirituală asupra popoarelor printre care fusese împrăştiat; când în cele din urmă marele înaintaş pregătise venirea Mântuitorului, atunci a apărut Isus, Lumina lumii.

"Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr" (Ioan 1:14).

GEOGRAFIA PALESTINEI

Spre a urmări drumul lui Isus prin Palestina şi a înţe­lege bine lucrarea Sa, trebuie neapărat cunoscută şi geografia acestei ţări. Cititorul se va familiariza singur cu principalele cetăţi şi ţinuturi menţionate în evanghelii, cu ajutorul unei hărţi geografice.

Iudeii erau concentraţi mai ales în Iudea. Erau mai puţini în Galilea, unde se stabiliseră treptat-treptat şi oameni din "neamuri" (păgâni, n. trad.). La nord-estul Galileii se afla ţinutul unde domnea Filip, fratele lui Irod Antipa; mai spre sud, vreo zece cetăţi ne-evreieşti se găseau răspândite prin ţinutul zis Decapole. De acolo, spre miazăzi, se întindea Perea, zisă în evanghelii "ţinu­tul Iudeii de dincolo de Iordan".

În general, iudeii din Iudea şi Ierusalim dispreţuiau pe galileeni, pe care-i considerau nişte provinciali puţini ştiutori de carte (Ioan 7:41, 52). Dar şi mai mare era dispreţul lor pentru orice om care nu era evreu. Samaritenii, urmaşii naturali ai rămăşiţei poporului care, în timpul robiei din Babilon, se amestecaseră cu paginii, erau urâţi în precădere. Aceşti samariteni aveau templul lor în Samaria, unde celebrau un cult iudaic degenerat. Şi ei purtau adeseori ură iudeilor. Nu era uşor să treci prin ţara lor (Luca 9:53). De aceea iudeii făceau de obicei un mare ocol prin Perea ca să evite Samaria (Ioan 4:9).

Printre cetăţile din Galilea, Nazaretul parcă avea o faimă particular de rea, deoarece circula cu privire la el un fel de proverb: „Poate veni din Nazaret ceva bun?" (Ioan 1:46). Ca şi astăzi, Nazaretul se afla pe coasta dealurilor care se ridică la nordul Văii Izreel.

CHESTIONARUL III.

A. Întrebări despre materia cursului

1. a) Ce înseamnă cuvântul "Mesia"?
b) Care funcţii din Vechiul Testament vesteau ce va fi Isus Cristos?

2. Cum era vestit aspectul înlocuitor al morţii lui Cristos în Vechiul Testament?

3. După lista din curs, care aspect al primei veniri a lui Cristos fu obiectul celor mai multe proorocii explicite?

4. Citaţi un cuvânt al lui Isus după înviere, care indică că Vechiul Testament era plin cu adevăruri privitoare la El.

5. Palestina este o ţară mică, dar care este poziţia ei geografică?

6. Care problemă spirituală şi socială nu fusese rezol­vată de marele imperii care se perindaseră unul după altul până la venirea lui Cristos?

7. a) În ce constă contribuţia pozitivă a Greciei la pro­povăduirea creştinismului?
b) Dar contribuţia Romei?

8. Cum se face că numeroşi păgâni auziseră despre Dumnezeul cel adevărat înainte ca să-L fi propovăduit primii creştini?

9. a) Câtă vreme s-a scurs între Maleahi şi întâmplările povestite în Matei 1?
b) Ce prevesteau ultimele versete ale lui Maleahi 4:5-6)?
c) Cine a împlinit această proorocie, conform cuvinte­lor lui Isus? Daţi şi referinţa.

10. Ce este traducerea celor şaptezeci (Septuaginta)?

11. a) De ce naţionalitate era împăratul care domnea asupra Palestinei când S-a născut Isus?
b) Câţi ani a trăit el după naşterea lui Isus?
c) Avea el oare vreo altă autoritate asupra lui?
d) El şi fiii lui aveau prieteni în popor?

12. a) Cum se chema omul care împărăţea peste Galilea şi Perea în timpul lui Isus?
b) Cum l-a numit Isus în Luca 13:32?
c) Ce i-a răspuns Isus, când S-a înfăţişat înainte lui? (Luca 23:8-12).

13. Indicaţi trei aspecte ale situaţiei politice din Palestina în vremea lui Isus: a)
b)
c).

14. De ce se temeau romanii în atmosfera de atunci şi care erau metodele lor împotriva "rezistenţilor"?

15. Ce era Soborul?

16. a) Citaţi trei clase sau partide însemnate menţionate în evanghelii.
b) Care era partidul cel mai liberal sau "modernist"?
c) Cel mai conservator?
d) Cel mai religios?
e) Cel mai aristocratic?
f) Cel mai fanatic?

17. a) Ce fel de pocăinţă predica Ioan Botezătorul?
b) Cine i-a reluat propovăduirea când a fost întemni­ţat?

18. De ce se poate spune că cuvântul din Ioan 1:29 leagă cele două Legăminte: Vechiul şi Noul Testament? Daţi mai întâi răspunsul; apoi citiţi pentru dvs. un comentariu izbitor din Noul Testament în această privinţă (Evrei 9:11-12; 10:1-18).

19. De ce dispreţuiau iudeii pe samariteni?

20. Care erau cele trei ţinuturi mai importante în care era împărţită Palestina la vest de Iordan?
a)
b)
c).
d) Care era cel mai important ţinut la est de Iordan, menţionat în evanghelii?
e) Cine stăpânea peste ţinutul în care se găsea Isus când şi-a mărturisit Petru credinţa? (Matei 16:16).

B. Studiu biblic personal

Citire: Evanghelia după Matei.

1. Recitiţi pasajele care vorbesc despre propovăduirea lui Ioan Botezătorul: Matei 3; Marcu 1:1-8; Luca 3:1-22; Ioan 1:19-36; 3:22-32; 5:33-36; 10:41-42.
a) Ce nume şi titluri a dat el lui Isus?
b) Ce pilde a folosit el ca să descrie judecata?
c) După sfaturile date poporului de către Ioan Boteză­torul (Luca 3:7-14), daţi câte un nume "văilor" şi "munţilor" (spiritual vorbind) care trebuie "astupa­te"; respectiv "prefăcute în loc neted", precum şi "căilor strâmbe" ce erau de îndreptat (Luca 3:4-6).
d) Citaţi două cuvinte ale lui Ioan Botezătorul care dovedesc smerenia lui şi rămân ca o pildă pentru predica­torii Evangheliei.
e) După Matei 11:2-19; Luca 7:18-35 şi Ioan 1:37; 3:26; 10:40-42, indicaţi câteva rezultate ale propovăduirii lui Ioan Botezătorul.

2. a) Cu ce compară Isus mana din Vechiul Testament? (Psalmul 78:24 şi Ioan 6:31-35).
b) Dar Templul? (Ioan 2:18-22).
c) Dar şarpele de aramă? (Numeri 21:4-9 şi Ioan 3:14-17).
d) La ce povestiri din Vechiul Testament face Isus aluzie, când îndeamnă pe oameni la vigilenţă în aşteptarea revenirii Lui şi a judecăţii? (Luca 17:26-30).
e) Când îi învaţă că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii? (Luca 20:27-40).
f) După Isus, cu ce nu trebuie confundat Cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul Testament? Şi de ce mare primejdie trebuie să ne ferim? (Matei 12:1-15; 15:1-11).

3. Notaţi pe harta alăturată diferitele ţinuturi şi cetăţi date mai jos. Cu culori (maro pentru munţi şi verde pen­tru văi), se pot reprezenta şi mai bine feluritele ţinuturi din Palestina. Mai multe Biblii conţin astfel de hărţi, care pot fi luate ca model.

De înscris pe hartă:
a) Ţinuturile: Iudea, Galilea, Samaria, Perea, Tetrarhia lui Filip, Valea Izreel (care se numeşte în Biblie şi Valea Meghido, sau Armaghedon); Lacul Tiberiadei (care se cheamă şi Lacul Ghenezaret sau Marea Galileii), Iordanul.
b) Cetăţile: Ierusalim, Nazaret, Capernaum, Samaria, Sihar (vezi povestea femeii din Samaria, Ioan 4), Ierihon, Cezarea lui Filip, Betleem, Tiberiada, Tir (Sidon este mai spre miazănoapte), Betania.

Se va completa această hartă pe măsură ce se studiază evangheliile şi lecţiile următoare.

C. Aplicaţie practică

1. Este Isus pentru mine Mielul lui Dumnezeu care ridică, nu numai păcatul lumii, ci şi al meu?

Cum pot eu să ştiu dacă da?

2. Care este atitudinea mea în faţa Vechiului Testament?

3. De comparat atitudinea mea, mărturia mea, cu cele ale lui Ioan Botezătorul. Care este propovăduirea care pregă­teşte venirea lui Isus într-o inimă, care aduce o trezire?

4. Învăţaţi pe dinafară şi recopiaţi din memorie: Ioan 1:29 şi Luca 13:3.

ISRAELUL ÎN TIMPUL EVANGHELIILOR

RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL III.

A. Despre materia cursului

1. a) Uns.
b) Funcţiile de preot, de împărat şi de prooroc.

2. Prin jertfe şi prin ziua Marei Ispăşiri; un animal era jertfit în locul păcătosului, care îşi punea mâinile pe capul victimei în semn de identificare.

3. Suferinţele Sale, moartea Sa şi slava de care aveau să fie urmate (comp. cu 1 Petru 1:11).

4. Luca 24:44; vezi şi versetele 27, 46 şi 47 (de citat un verset în întregime).

5. Ea se află la răspântia celor trei mari continente: Africa, Asia şi Europa.

6. Problema păcatului din inima omului; cea a morţii şi toate consecinţele ei pentru indivizi şi pentru naţiuni.

7. a) Limba ei, răspândită prin toată lumea mediterane­ană civilizată din vremea aceea, mijloc de preţ care a permis pretutindeni înţelegerea rapidă a Evangheliei.
b) Marele avantaj că multe ţări şi popoare foarte dife­rite erau unificate şi pacificate sub un singur guvern; şi frumoasele drumuri romane duceau peste tot, fără limite de graniţă.

8. Mulţi iudei împrăştiaţi prin lumea păgână alcătuiseră sinagogi şi răspândiseră traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta).

9. a) Aproape 400 ani.
b) Venirea proorocului Ilie, înaintea "zilei Domnului".
c) Ioan Botezătorul, Matei 11:14.

10. O traducere a Vechiului Testament în limba greacă, din secolele al treilea şi al doilea î.Cr. Ea se răspândi repe­de peste tot şi fu întrebuinţată în mod curent de către primii creştini.

11. a) Edomită. b) Un an. c) Romanii, d) Irodianii, puţin numeroşi. b) "Vulpea aceia". c) Nimic.

12. a) Irod Antipa.

13. a) Isus S-a născut într-o ţară care era sub ocupaţie, "colonizată" de către romani.
b) Adâncă nesiguranţă: răscoale necontenite împotri­va tiranilor edomiţi sau împotriva romanilor; masacre; năvăliri ale "rezistenţilor".
c) Aşteptarea evreiască încordată a unui eliberator, Mesia, conceput ca un conducător politic.

14. Romanii se temeau de orice conducător, de oricine atrăgea norodul la sine. Ei masacrau pe rezistenţi, sau făceau uz de represalii împotriva poporului.

15. Organul cel mai înalt al cârmuirii evreieşti. El deţinea puterea civilă şi religioasă. Era compus de 70 membri, prezidat de Marele Preot.

16. a) De exemplu: saducheii, fariseii, cărturarii (învăţătorii Legii). b) saducheii. c) fariseii. d) fariseii. e) saducheii.
f) zeloţii.

17. a) O pocăinţă care se traduce prin un nou mod de viaţă: a se lăsa de păcat, a practica fapte drepte.
b) Isus Cristos (vezi Matei 3:2 şi 4:17).

18. Expresia "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" se referă la jertfele zilnice pentru ispăşirea păcatelor israeliţilor, sub Legământul cel Vechi. Acestea prefigu­rau şi vesteau moartea lui Isus Cristos pe Cruce, jertfă unică şi definitivă pentru lumea întreagă, prin Legământul cel Nou (vezi Evrei 7:27 şi 9:26).

19. Pentru că ei erau de sânge amestecat, şi că urmau nişte datini şi un cult iudaic degenerat.

20. a) Galilea (nord). b) Samaria (centru). c) Iudea (sud), d) Perea, e) Tetrarhul (dregătorul) Filip, un frate al lui Irod Antipa, adică un alt fiu al lui Irod cel Mare. I

B. Studiu biblic personal

1. a) Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29). Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1:34). Mirele (Ioan 3:29). Fiul (Ioan 3:36). Indirect: Cristosul (Ioan 3:28). Domnul (Ioan 1:23). Adevărul (Ioan 5:33).

Pe de altă parte, el descrie pe Isus ca pe "Un om pe care voi nu-L cunoaşteţi" (Ioan 1:26), "care este înaintea mea" (Ioan 1:30), "Cel care vine după mine" (Ioan 1:15), "Cel care vine de sus, din cer" (Ioan 3:31), "Cel pe care L-a trimis Dumnezeu" (Ioan 3:34), "Acela care este mai puternic decât mine" (Luca 3:16), "Cel ce botează cu Duhul Sfânt" (Ioan 1:33).
b) Mânia lui Dumnezeu, mânia viitoare (Ioan 3:36, Luca 3:7). Lopata unui ţăran care desparte grâul de pleavă (Luca 3:17). Focul care nu se stinge, care arde pleava şi pomii care nu fac rod bun (Matei 3:12, Luca 3:9, 17). Securea înfiptă la rădăcina unui pom ca să-l taie (Luca 3:9; Matei 3:10).
c) "Văi" de astupat: lipsa şi sărăcia lucie a aproapelui nostru, care ne înconjoară, spiritul de revendicare ("mulţumiţi-vă cu lefurile voastre"). "Munţi" de prefăcut în loc neted: bogăţii de împărţit; violenţe de suprimat, lăcomie de bani de părăsit. "Căi strâmbe" de netezit: orice vicleşug şi nedreptate în afaceri, lipsa de adevăr, folosirea presiunii spre a se îmbogăţi, egoismul, dorinţele nestăpânite, extorcarea, frauda.
d) Marcu 1:7 şi Ioan 3:30.
e) Rezultate negative: Critici; se spune că are drac (Matei 11:18). Oamenii care se cred că sunt buni şi mo­rali, ca fariseii şi cărturarii, învăţătorii Legii, nu se pocă­iesc şi se prăpădesc astfel pe ei înşişi, zădărnicindu-şi mântuirea pe care le-o oferea Dumnezeu (Luca 7:30). Rezultate pozitive: mulţi oameni, mai ales dintre clasele dispreţuite, îşi recunosc păcatele şi se botează în semn de pocăinţă. Ei declară "drept" pe Dumnezeu, adică recunosc că Dumnezeu are dreptate, că ceea ce le reve­lează El prin Ioan Botezătorul este drept. Doi ucenici ajung la credinţă (Ioan 1:37), noroadele merg la Isus (Ioan 3:26). Inimile sunt pregătite să-L recunoască pe Cristos şi să creadă în El (Ioan 10:41-42).

2. a) Cu Sine Însuşi, trimis din cer.
b) Cu trupul Sau.
c) Cu Sine Însuşi, ridicat pe Cruce pentru ca "oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică" şi să fie eliberat, vindecat de muşcătura păcatului (comp. Numeri 21:8 cu Ioan 6:40).
d) Aluzie la potop şi la Sodoma distrusă (Geneza 7:17-23; 19:24).
e) Vezi povestirea cu rugul în flăcări pe care l-a văzut Moise în pustie (Exodul 3-6).
f) Trebuie să ne ferim de marea primejdie de a înlocui şi zădărnici Cuvântul lui Dumnezeu prin datini religioase omeneşti.

3. Vezi harta.

C. Aplicaţie practică

1. Isus a făgăduit că cel care ascultă Cuvântul Său şi crede în El are viaţa veşnică şi că păcatele îi sunt iertate (Ioan 3:16; 5:24; Luca 24:17, comp. Faptele apostolilor 10:43). Dacă eu împlinesc această condiţie, însuşi Cuvântul Său îmi permite să ştiu că El devine Mântuitorul meu şi ridică păcatul meu.

Pot împlini condiţia astfel: să exprim credinţa mea venind la Dumnezeu în rugăciune, să pun (cu gândul) mâinile mele peste Cristos, ca israeliţii din trecut peste victima lor ispăşitoare, mărturisindu-mi păcatele, şi să accept că Cristos a murit pentru mine şi că de acum încolo viaţa mea îi aparţine pentru totdeauna.

2. Mai bună atitudine decât cea a lui Isus Însuşi nu pot avea: să consider Vechiul Testament Cuvântul lui Dumnezeu, care mărturiseşte despre Cristos (Ioan 5:39), să-l citesc şi să-l studiez spre a-l cunoaşte bine, cum îl cunoş­tea Isus. El îşi întemeia propovăduirea pe Vechiul Testa­ment şi-l cita necurmat adversarilor Săi.

3. Prea des discut (sau tac) cu necredincioşii, în loc să urmez exemplul lui Ioan Botezătorul şi:
a) Să mă ating de adevărata lor problemă; păcatele de care trebuie să se pocăiască.
b) Să le vorbesc despre Isus. Nu vor trezi o inimă, nici discuţiile, nici argumentele iscusite, ci convingerea de pă­cat şi revelaţia că Isus este Salvatorul, însuşi Duhul Sfânt, şi nu vorbele mele în sine, poate convinge de păcat (Ioan 16:8-9). Ioan Botezătorul era plin de Duhul Sfânt chiar din pântecele mamei sale (Luca 1:15). Isus a venit să boteze cu Duhul Sfânt pe toţi cei care cred în El. Această făgăduinţă îmi este oferită şi mie; deci, dacă ascult de Dumnezeu, pot să fiu şi eu umplut de Duhul Sfânt ca să dau o mărturie creştină (Faptele apostolilor 2:38-39 şi 5:32; Ioan 7:37-39).



Persoane interesate