CAPITOLUL
I
Caracterele
generale şi compunerea celor patru evanghelii
Evangheliile, care se află chiar în miezul Bibliei, sunt
cele mai preţioase scrieri din lume, mai importante decât toate celelalte părţi
ale Scripturii şi decât toate cărţile din lumea întreagă. Asta deoarece ele ne
descriu pe Cel prevestit de tot Vechiul Testament, propovăduit şi prezentat de
întreg Noul Testament, pe Cel care a schimbat cursul istoriei şi viaţa a
milioane de persoane: pe Isus Cristos. A-L cunoaşte înseamnă a primi viaţa
veşnică, după însăşi cuvintele Sale: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai
trimes Tu" (Ioan 17:3). Să studiem evangheliile cu respect, cu o inimă
deschisă şi cu dorinţa de a întâlni Persoana admirabilă care este centrul lor,
şi care a spus: „Veniţi la Mine... şi învăţaţi de la Mine" (Matei
11:28-29).
Înainte de a studia viaţa şi învăţăturile lui Isus, să
aruncăm o privire peste ansamblul celor patru evanghelii şi peste
caracteristicile lor principale.
EVANGHELIE înseamnă
"Veste Bună", vestea cea bună a lui Isus. Faptele şi Persoana lui
Isus alcătuiesc Evanghelia. Deci, Evanghelia nu este în primul rând o scriere,
ci viaţa şi mesajul unei Persoane. De-abia pe parcurs şi-a extins acest termen
semnificaţia cuprinzând cele patru povestiri canonice care, din originea
Bisericii, au fost primite de ea drept singurele lucrări cu autoritate.
Există deci o singură Evanghelie, în sensul cel dintâi al
cuvântului; ea ne-a venit însă scrisă sub patru forme diferite. Una din
caracteristicile cele mai izbitoare ale acestor texte este locul dominant pe
care îl deţine povestirea răstignirii şi învierii Mântuitorului. Moartea lui
Isus Cristos, urmată de învierea Sa, este tema Evangheliei, şi prin urmare şi
tema propovăduirii creştine.
Se deosebesc două feluri principale de evanghelii:
1) cele trei evanghelii, după Matei, Marcu şi Luca;
2) Evanghelia după Ioan.
Primele trei evanghelii sunt numite evanghelii sinoptice
(sau pe scurt: sinopticele, din cuvântul grecesc "syn" şi "opsis"
care înseamnă "a vedea împreună") pentru că ele descriu viaţa lui
Cristos din puncte de vedere foarte asemănătoare. Întrebările pe care le
provoacă compararea acestor trei evanghelii între ele şi cea a izvoarelor lor
comune sau particulare constituie aşa-numita "problemă sinoptică".
Noi nu putem să o studiem aici în detaliu; sunt cărţi care se dedică acestui
studiu.
A patra evanghelie, Evanghelia după Ioan, diferă în mod
frapant de celelalte trei. Ea expune mai ales lucrarea lui Isus în Iudea, pe
când sinopticele descriu îndeosebi pe cea din Galilea. Afară de patimile
Domnului, învierea, înmulţirea pâinilor şi de umblarea pe mare a lui Isus, Ioan
mai aduce şi povestiri şi cuvântări pe care primele trei evanghelii nu le
pomenesc. Aceste trei evanghelii îl prezintă pe Cristos în viaţa activă,
ocupat cu alţii. Evanghelia după Ioan exprimă o altă atmosferă, mai intimă;
stilul ei este diferit; ea redă cuvântări lungi ale lui Isus, unde El vorbeşte
despre relaţiile Sale cu Dumnezeu.
Cele
patru aspecte ale Evangheliei
Faptul că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui nemărginită, ne-a
dat Evanghelia sub patru forme diferite, reprezintă o foarte mare bogăţie. Sunt
patru portrete ale lui Cristos care contribuie, fiecare în parte, la o mare
frescă comună.
Nici una dintre ele însă, luată singură, nu este o biografie
în sensul modern al acestui termen. Mai multe întâmplări sunt omise, însuşi
evanghelistul Ioan, al cărui text completează cele trei evanghelii precedente,
ne spune că multe semne nu sunt relatate în cartea lui şi că nici chiar în
lumea întreagă n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi putut scrie despre
semnele Domnului (Ioan 20:30; 21:25).
Sunt necesare două imagini foarte asemănătoare, luate însă
din unghiuri diferite, pentru a da într-un stereoscop o impresie de adâncime;
tot aşa este cu diferitele portrete ale lui Cristos, dacă le privim în
ansamblu: ele creează o impresie de relief, de viaţă puternică şi de mişcare
(redată mai ales de evanghelistul Marcu), tot tabloul fiind învăluit în
atmosfera spirituală lăuntrică a celei de a patra evanghelii.
„În
aceste patru mari portrete care se completează în mod reciproc, găsim însăşi
Persoana lui Isus Cristos".
Simboluri
antice
Din primele veacuri, mai mulţi creştini au căutat o cauză a
faptului că evangheliile există în număr de patru. S-a imaginat o relaţie între
cele patru evanghelii şi cele patru puncte cardinale, sau cele patru vânturi
ale pământului. Alţii au comparat evangheliile cu râul care ieşea din Eden şi
uda grădina, râu care se împărţea apoi în patru braţe (Geneza 2:10). S-a mai
căutat o corespondenţă între evanghelii şi cele patru făpturi vii din Ezechiel
sau din Apocalipsa (Ezechiel 1:5; Apocalipsa 4:6-7).
Fără a reţine aceste presupuneri cam fanteziste, putem
observa că fiecare din evanghelii a fost scrisă cu un scop diferit. Condus de o
intenţie morală şi spirituală precisă, autorul scoate în evidenţă anumite
fapte, cu dorinţa de a atinge o categorie specială de cititori.
Scopul şi caracteristicile fiecărei evanghelii s-au definit
în deosebi astfel:
MATEI: prezintă pe Isus ca împărat. Este
evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Caracterul acestei evanghelii este profetic
şi mesianic sub simbolul leului (Apocalipsa 4:7). Cuvântul cheie este „împlinit”.
MARCU: arată pe Isus "Cel ce
slujeşte" în mod activ şi puternic sub simbolul taurului. Cuvântul cheie
este „îndată".
LUCA: prezintă pe Isus ca pe Omul ideal.
Caracterul acestei evanghelii este istoric şi uman, sub simbolul omului.
Cuvântul cheie este „milă”.
IOAN: prezintă pe Isus, Fiul lui Dumnezeu,
jertfa adusă pentru păcat. Caracterul acestei evanghelii este spiritual şi
veşnic. Simbolul ei este vulturul. Cuvântul cheie este „credeţi”.
Cititorul atent nu se va mulţumi cu aceste generalizări,
căci etichetele prea simplificate pot fi artificiale şi arbitrare. Să ne uităm
mai degrabă la fiecare evanghelie propriu-zisă. Vom găsi anumite trăsături
evidente care ne sugerează singure punctul de vedere şi intenţia autorului.
Scopul
lui Matei
Matei pledează o cauză. El prezintă viaţa istorică a lui
Cristos în aşa fel încât să elimine prejudecăţile iudeilor şi să le înlesnească
credinţa. Matei demonstrează că Isus este Mesia cel prevestit şi aşteptat, că
El împlineşte proorociile din Vechiul Testament. El foloseşte fiecare prilej
favorabil ca să arate cum o prevestire sau alta îşi găseşte împlinirea în
Cristos. Această evanghelie a fost scrisă, fără îndoială, pentru nişte cititori
evrei care aşteptau venirea împărăţiei mesianice. În numeroase pasaje se
asociază mesajul Evangheliei cu "Împărăţia lui Dumnezeu".
Scopul
lui Marcu
La Marcu se observă un punct de vedere cu totul diferit.
Aici se vede că ne aflăm în faţa unei scrieri care se adresează
"neamurilor", adică ne-evreilor, şi mai ales cititorilor romani.
Găsim explicate obiceiurile şi convingerile evreieşti în (7:1-5; 12:18; 14:12;
15:42). Cuvintele şi numele din limba aramaică sunt traduse în 3:17; 5:41;
7:34; 10:46. Anumite cuvinte latineşti se strecoară în povestire (6:27; 12:42;
15:16). Aluziile la Legea lui Moise şi referinţele la Vechiul Testament sunt
mai rare. Activitatea "cam năvalnică" a acestei evanghelii este în
mod precis ceea ce convenea cititorilor din ginta romană care, prin spiritul ei
de cucerire, îşi întinsese stăpânirea şi realizările ei practice peste toată
lumea mediteraneană, în Europa, Africa şi Orientul apropiat.
Scopul
lui Luca
Luca, de asemenea, prezintă o formă de gândire ne-evreiască.
Evanghelia este dedicată unui creştin cu numele Teofil (1:3), un om dintre
"neamuri" şi pare scrisă pentru "neamuri". În timp ce Matei
merge cu cartea neamului lui Isus până la Avraam, tatăl poporului evreu, Luca
indică originea Sa de la Adam, tatăl neamului omenesc. Ca şi Marcu, Luca
traduce pe greceşte termenii, în mod special ebraici, al căror sens ar fi
scăpat cititorilor săi. El situează evenimentele după perioadele de mandat ale
guvernatorilor romani (2:1-2; 3:1-2), în paralel cu datele evreieşti.
Luca a scris şi o prefaţă în care indică două scopuri: în
primul rând, intenţia de a reda o istorie cronologică a vieţii lui Cristos; în
al doilea rând, intenţia de a oferi lui Teofil şi lumii greceşti un document
exact, bazat pe izvoare demne de încredere, aşa încât fiecare să poată
recunoaşte autenticitatea învăţăturilor deja primite (1:1-4).
Scopul
lui Ioan
Ioan nu lasă nici o îndoială despre scopului său. Cartea lui
începe cu cuvintele uimitoare şi adânci ale "prologului" (1:1-18),
apoi el îşi desfăşoară planul său desăvârşit, spre a ajunge la următoarea
concluzie: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care
nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru
ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să
aveţi viaţa în Numele Lui" (20:30-31).
Acelaşi scop îl urmăresc primele trei evanghelii, însă el
apare în mod deosebit în a patra. Ioan doreşte să prezinte divinitatea lui
Cristos şi să aducă pe cititorii săi la credinţa în Isus. Evanghelia lui Ioan
pune în evidenţă realităţile eterne şi spirituale cuprinse în Cristos. El se
adresează în acelaşi timp Bisericii, spre a conduce pe creştini la o credinţă
mai adâncă, şi oamenilor din toată lumea care iubesc şi caută pe Dumnezeul cel
adevărat şi viaţa veşnică.
În rezumat, Evanghelia, sub cele patru forme ale sale, se
adresează:
1) mai întâi iudeilor, ca adepţi ai religiei care prevesteşte
Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ;
2) apoi celor ne-evrei, adică "neamurilor", pe
de-o parte romanilor care reprezintă autoritatea şi puterea activă, şi pe
de altă parte grecilor, prietenii gândirii şi ai înţelepciunii umane;
3) în sfârşit, credincioşilor de orice rasă ca să le
adâncească viziunea spirituală despre Cristos.
Cum au fost scrise evangheliile?
Propovăduirea orală precedând redactarea
Datele exacte şi împrejurările detaliate ale redactării
celor patru evanghelii nu ne sunt cunoscute. Primele trei evanghelii trebuie să
fi fost scrise înainte de anul 70, data distrugerii Ierusalimului, iar
Evanghelia după Ioan cam în jurul anului 95.
Anumite fapte sunt însă clare. Înainte de a fi scriitori,
cei patru evanghelişti au fost nişte propovăduitori. Compunerea evangheliilor
nu a fost cauza, ci rezultatul predicării lor. Ultima poruncă a Stăpânului nu
era oare "Propovăduiţi Evanghelia!"? Marcu ne informează că
ucenicii s-au dus şi au propovăduit pretutindeni, iar "Domnul lucra
împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele, care-l însoţeau"
(Marcu 16:20).
Un amănunt foarte important este subliniat în textul din
Faptele apostolilor 1:21-22. Apostolii au insistat asupra necesităţii de a
numi, ca urmaş al lui Iuda, pe unul din cei care fuseseră cu Domnul "cu
începere de la botezul lui Ioan până în ziua în care S-a înălţat El de la
noi". Din aceasta reiese că predicarea celor dintâi apostoli trebuia
să fie bizuită pe mărturia oculară a lucrării lui Isus, de la începutul ei.
Aceasta scoate în relief autoritatea unică pe care o are
pentru noi rezumatul acestei propovăduiri, aşa cum îl găsim în evanghelii şi în
tot Noul Testament, scris de către ucenici ai lui Isus sau de contemporani în
contact cu cercul lor. Când o tradiţie, având originea în secolele următoare,
se află în contradicţie cu mărturia apostolilor sau a asociaţilor lor, este
autoritar cuvântul martorilor contemporani cu Isus, nu tradiţia. Pentru a nu ne
abate, este foarte important să revenim neîncetat la origine.
Care era conţinutul predicării acestor martori oculari? Nu
ne este greu să ne dăm seama de aceasta. La început, apostolii au mărturisit
despre înviere (Faptele apostolilor 1:21-22; 4:33). Faptele apostolilor 11:20
ne mai spune că creştinii împrăştiaţi "au propovăduit Evanghelia
Domnului Isus". Alte pasaje din Faptele apostolilor 10:34-43 şi
13:16-41 şi din epistolele apostolului Pavel (ex. 1 Corinteni 15:3-8) redau în
mod concis unele din aceste predici. Mesajul este centrat puternic pe cruce şi
înviere, pomenind în acelaşi timp şi lucrarea publică a Domnului nostru.
Analizând îndeosebi pasajul din Faptele apostolilor 10:34-43, se poate regăsi
un fel de schemă a unei evanghelii ca a lui Marcu, Matei sau Luca; aceşti
autori ar fi putut să-l ia drept plan pentru scrierile lor. Predica lui Pavel
din Faptele apostolilor 13 este asemănătoare cu textele citate mai sus.
În general se distinge în predicarea apostolilor povestirea
faptelor privitoare la Isus (în greceşte "kerygma") pe de-o
parte, şi învăţătura Lui (în greceşte "didache”), pe de altă parte.
Se crede că "kerygma", partea narativă a evangheliilor, era
predată mai întâi, îndeosebi ascultătorilor încă necredincioşi spre a-i aduce la
credinţă, pe când cuvintele sau discursurile lui Isus, "didache",
probabil că se repetau celor care primiseră deja Vestea Bună şi cunoşteau
istoria Domnului.
Metoda catihetică evreiască a fost cu siguranţă aplicată de
la început şi de către creştini: învăţătorul rostea povestirea, iar elevul i-o
repeta până şi-o însuşea perfect. Fiind repetate de multe ori, întâmplările
referitoare la viaţa lui Cristos, sau cuvintele Lui, s-au stabilit astfel sub
anumite forme verbale definite, aprobate de apostoli şi de martorii oculari.
Elevii le învăţau pe dinafară. Anumite variante secundare sau amănunte
complementare i s-au adăugat lesne, mai ales când învăţământul, primit în
dialectul ebraic pe care-l vorbeau Isus şi ucenicii (aramaică), era redat în
greceşte.
S-a încercat foarte devreme să se alcătuiască scrieri cu
faptele sau cuvintele Domnului. Probabil anumite notiţe au fost scrise chiar
din vremea lui Isus, de exemplu de către Matei, singurul "funcţionar al
guvernului" dintre ucenici, care ştia desigur să scrie şi în limba aramaică
şi în cea greacă.
Luca (1:1) ne vorbeşte şi el de mai multe istorisiri scrise.
Sursele evangheliilor
Fără să intrăm în toate detaliile, vom menţiona cele mai
importante surse ale evangheliilor, mai ales ale sinopticelor, cum le
întrezărim din însuşi textul biblic, sau prin afirmaţiile conducătorilor
Bisericii primare.
1) Mai întâi, singurul izvor esenţial îl constituie viaţa şi
învăţătura Domnului nostru.
2) Apoi, predicarea orală a apostolilor şi amintirile lor
personale. Se presupune, de obicei, că anumite părţi din această propovăduire a
lor au alcătuit o mică expunere de sine stătătoare, fiind predate sau recitate
fiecare în parte. Se deosebesc, de exemplu: „kerygma şi didache"
(istorisirea faptelor şi învăţăturii lui Isus); textele din Vechiul Testament
care dovedesc că Isus este Mesia; anumite cântări (Luca 1 şi 2); cuvântările
escatologice (privind evenimentele referitoare la sfârşitul vremurilor),
anumite pilde, istorisirile controverselor cu Isus.
3) Felurite încercări scrise, consemnând anumite părţi din
predicarea orală (Luca 1:1).
4) Textele lui Matei, aşa numite "LOGIA".
5) Învăţătura lui Petru (pusă în scris de Marcu).
6) O sursă comună a lui Matei şi a lui Luca, dar neîntrebuinţată
de Marcu. Unii critici au denumit această sursă ipotetică cu litera Q (de la
"Quelle" = izvor, în limba germană). Alţii susţin că această sursă
este inclusă în aşa zisele "Logia" ale lui Matei, sau adăugată după
aceste "Logia".
7) O sursă particulară a lui Matei.
8) O sursă particulară a lui Luca.
Compunerea evangheliilor
Nu se poate trata temeinic această problemă în lucrarea de
faţă. Ne vom mulţumi să rezumăm ceea ce pare mai plauzibil privind compunerea
evangheliilor.
MATEI, după mai multe vechi mărturii
patristice (ale bătrânilor din Biserica primitivă), a scris el cel dintâi,
nişte "Cuvinte ale lui Isus", în limba arameică. Acestei culegeri i
s-a pus numele "Logia" (discursuri în greceşte). Poate că apostolul a
scris notiţe chiar de la început, din timpul vieţii lui Isus. Aceste
"Logia" au fost, după toate aparenţele, însoţite de povestiri din
viaţa lui Isus, chiar de la început. Mai târziu, se pare că însuşi Matei sau
vreun însoţitor apropiat care-l ajuta, a redactat din nou, direct în limba
greacă, un text adaptat evreilor după împrăştierea lor ("Diaspora").
Numai acest text grec a ajuns până la noi.
Se discerne uşor o bază alcătuită din cuvântări ale lui Isus
în Evanghelia după Matei. Aceste ansambluri sunt adunate în cinci mari
secţiuni, care se termină fiecare cu expresia: „După aceste cuvinte..."
(Vezi Matei 7:28; 11:1; 13:53; 19:1; 26:1). Acest aranjament grupează cuvintele
Domnului nostru pe subiecte, mai degrabă decât în funcţie de împrejurările în
care au fost rostite, ceea ce întemeiază presupunerea că Isus a trebuit să-Şi
repete, El Însuşi, învăţătura în numeroase ocazii.
Se pare că Evanghelia după Matei a fost scrisă în limba
greacă înainte de anul 70, ca şi celelalte două sinoptice, deoarece distrugerea
Ierusalimului apare ca fiind încă viitoare. Se poate sugera o dată între 50 şi
65. Primii părinţi ai Bisericii l-au privit întotdeauna pe Matei ca pe cel
dintâi scriitor al unei evanghelii, dar astăzi, în general, se crede mai
degrabă că Marcu a fost înaintea lui. Matei a rămas însă pe bună dreptate în
cap de listă, fie pentru că reprezintă cu adevărat o ediţie greacă bazată pe
documentul zis "Logia", acesta fiind anterior lui Marcu, fie din
cauza relaţiei sale cu Vechiul Testament. Evanghelia după Matei este
continuarea marilor teme din Scriptura evreilor: Mesia, Israel, Legea, Împărăţia
lui Dumnezeu, proorociile.
Evanghelia după MARCU s-ar putea numi şi Evanghelia
după apostolul Petru. Probabil că, după tradiţie, ea a fost prima evanghelie
scrisă în limba greacă, la cererea credincioşilor romani, între anii 50 şi 55.
Marcu redă, după mărturiile cele mai vechi, cuvântările lui
Petru. Papias, un creştin care a trăit cam între anii 70 şi 130, şi care se
pare că l-a cunoscut pe apostolul Ioan, spune că Marcu, "interpretul
lui Petru, a scris cu exactitate tot ce zicea Petru, şi anume cuvintele şi
faptele lui Isus. Marcu a avut grijă, înainte de toate, să nu omită nimic din
ce auzise şi să nu includă nici o informaţie falsă" (citat de către
istoricul Eusebiu, 260-340 d.Cr.). Eusebiu mai relatează mărturii că Petru, din
exces de modestie, n-a redactat cu însăşi mâna lui o evanghelie, ci Marcu,
colaboratorul său foarte apropiat, a scris amintirile apostolului despre Isus:
„Deci Marcu a scris aceste lucruri, dar de fapt Petru este cel care
mărturiseşte, căci toate câte se găsesc în textul lui Marcu sunt doar
amintirile şi cuvântările lui Petru".
Menţionăm aici că ultimele douăsprezece versete ale lui
Marcu (16:9-20) lipsesc din mai multe importante vechi manuscrise. Acest fapt
ar putea însemna că Evanghelia primară se oprea la versetul 8, sau că
sfârşitul ei s-ar fi pierdut. O foarte veche mărturie lasă să se înţeleagă că
finalul actual ar fi fost adăugat de către un colaborator apropiat al
apostolului Ioan, numit Aristion. Deci aceste ultime versete îşi păstrează astfel
toată autoritatea lor apostolică.
Evanghelia după LUCA a fost scrisă de către acelaşi
autor care a scris şi Faptele apostolilor; aceasta reiese uşor când se compară
prefaţa din Luca 1:1-4 şi cea din Faptele apostolilor 1:1. Părţile din Faptele
apostolilor unde se întrebuinţează pronumele "noi" indică (de la
capitolul 16 încolo), că autorul a fost un însoţitor al lui Pavel. În afară de
aceasta, mai reiese şi faptul că autorul cunoştea terminologia medicală, şi
astfel s-a ajuns la concluzia că nu era altul decât Luca, "doctorul cel
prea iubit", un fidel însoţitor în călătoriile misionare ale apostolului
Pavel, menţionat de trei ori pe nume în Noul Testament (Coloseni 4:14; 2
Timotei 4:11; Filimon 24). Chiar din secolul al doilea ne-au ajuns numeroase
mărturii antice, atestând că Luca este cu adevărat autorul celei de-a treia
evanghelii.
Data acestei evanghelii este determinată de către cea a
Faptelor apostolilor, căci evanghelia a fost scrisă mai întâi. Se pare că a
fost redactată între anii 58 şi 60 la Cezarea, în timp ce Pavel era întemniţat
acolo. Tot în acest oraş locuia evanghelistul Filip, de la care Luca a cules cu
siguranţă informaţii utile (Faptele apostolilor 21:8).
Evanghelia după IOAN nu-şi denumeşte nici ea autorul,
de fapt nici celelalte trei nu poartă nici o semnătură. Criticii au discutat
foarte mult în această privinţă. Existenţa celei de-a patra evanghelii însă
este atestată de cele mai vechi mărturii. Scrisorile lui Ignat, episcopul din
Antiohia (martirizat în 115 d.Cr.), adresate Bisericilor din Asia Mică, sunt
saturate de influenţa acestei evanghelii şi a gândirii ioanice. Chiar de la
începutul secolului al doilea, secta gnostică se foloseşte şi ea de această
evanghelie.
Clement din Alexandria (150-215) scrie că apostolul Ioan,
văzând că ceea ce privea lucrarea istorică a lui Isus fusese suficient
istorisită, "îmbărbătat de prietenii săi şi insuflat de Duhul Sfânt, a
scris o evanghelie spirituală". Istoricul Eusebiu relatează tradiţia
conform căreia Ioan şi-a redactat evanghelia pentru a completa sinopticele, mai
cu seamă în ce priveşte începutul lucrării lui Isus, pe care celelalte trei
evanghelii nu-l prea descriu.
Tradiţia spune că Ioan şi-a scris evanghelia la o vârstă
înaintată pentru a răspunde cererilor stăruitoare ale credincioşilor care
trăiau în jurul lui în Efes; probabil că el a dictat-o unui secretar. La
sfârşitul evangheliei (Ioan 21:24) găsim un fel de certificat de autenticitate
dat de un grup de creştini, cu siguranţă cei care au avut misiunea să
răspândească documentul. Respingerea zvonului greşit, cum că Ioan nu va muri,
poate fi luată ca indiciu despre vârsta lui înaintată (vezi Ioan 21:23).
Ioan dă despre sine, în evanghelia sa, indicaţii discrete,
anonime, ca "ucenicul pe care-l iubea Isus", sau "un
alt ucenic" (1:37, 40; 18:15). Nici pe fratele său Iacov nu-l citează
pe nume, pe când acesta ocupă un loc important în celelalte evanghelii. Pe alţi
ucenici însă, Ioan îi numeşte cu grijă. Este clar că autorul celei de-a patra
evanghelii se bucura de o intimitate deosebită cu Domnul şi făcea parte din
cercul celor trei ucenici admişi la acest privilegiu. Petru se distingea
totdeauna cu claritate de "ucenicul pe care-l iubea Isus", iar
Iacov fusese ucis (vezi Faptele apostolilor 12:2) multă vreme înainte ca să se fi
scris a patra
evanghelie. Bazându-ne numai pe textul biblic, ajungem la aceeaşi concluzie cu
tradiţia: autorul se poate identifica fără îndoială cu persoana apostolului
Ioan. Se presupune că Ioan şi-a redactat evanghelia după exilul lui la Patmos
(vezi Apocalipsa 1:9), sub Domiţian (81-96), ceea ce i-ar pune data
aproximativă în jurul anului 95 d.Cr.
Concluzie
Locul unic pe care-l ocupă evangheliile în tradiţia
Bisericii din primele secole este stabilit. Alte istorisiri au încercat să
povestească viaţa lui Isus, dar evangheliile apocrife (= neautentice, suspecte,
îndoielnice) şi târzii care au rezultat din aceste tentative abundă în
născociri şi legende fantastice, aşa că nu pot fi luate în considerare.
Măreţia, cumpătarea, veridicitatea şi autoritatea apostolică a celor patru
evanghelii ale noastre reies cu atât mai strălucitor.
După anul 100, aceste patru expuneri "canonice"
(primite de Biserică, autentice; din cuvântul "canon", adică regulă,
normă) trebuie să fi alcătuit o singură culegere şi, la sfârşitul secolului al
doilea, erau bunul de obşte al tuturor bisericilor sub numele pe care-l poartă
şi astăzi. Ele se aflau în capul listei scrierilor creştine în fiecare comunitate
şi erau folosite şi de duşmanii şi de prietenii creştinismului. În epoca
aceea, creştinii nu alcătuiau vreo mică sectă strânsă într-o localitate, ci se
găseau împrăştiaţi în tot imperiul roman. Semnificaţia unanimităţii lor asupra
evangheliilor este nespus de mare: autoritatea acestora, ca fiind dări de seamă
autentic apostolice era indiscutabilă.
În sfârşit, în ciuda marilor diferenţe de caracter şi de
profesiuni ale autorilor (funcţionar, pescar, medic) precum şi diversităţii
centrelor importante unde ele au fost foarte probabil redactate (Ierusalim,
Roma, Cezarea, Efes), ne izbeşte cu atât mai mult adânca lor unitate în a
zugrăvi minunata Persoană a Salvatorului nostru.
CHESTIONARUL I
A.
Întrebări despre materia cursului
1. Daţi o definiţie, pe scurt, a următorilor termeni:
a)
Evanghelia,
b)
evangheliile,
2. Evangheliile se împart în două categorii, care anume?
a)
b)
3. Indicaţi trei caracteristici deosebite ale Evangheliei
după Ioan, comparată cu cele sinoptice:
a)
b)
c)
4. Recitiţi cu atenţie paragraful "Simboluri
antice" şi enumeraţi, dacă se poate, fără a vă uita la textul cursului,
caracterele principale ale evangheliilor, simbolul fiecăreia şi cuvântul cheie:
Matei, Marcu, Luca, Ioan: caracter, simbol, cuvânt cheie.
5. Care este scopul lui Matei?
6. Care este scopul lui Marcu?
7. Care este scopul lui Luca?
8. Care este scopul lui Ioan? Cui se adresează fiecare
dintre ei?
9. Care stadiu important al slujbei apostolilor s-a petrecut
înainte ca să fie redactate evangheliile?
10. Ce importanţă are pentru noi istorisirea din Faptele
apostolilor 1:21-22? Vezi şi Luca 1 şi 2.
11. Ce înseamnă "Logia" lui Matei?
12. A scris Petru însuşi o Evanghelie? Cum putem cunoaşte
predicile şi amintirile lui cu privire la Isus?
13. Cine era Luca? Care altă carte din Noul Testament este
scrisă tot de el?
14. Când şi-a scris Ioan evanghelia? Care evanghelie se
crede că a fost scrisă cea dintâi? În ce an a avut loc distrugerea
Ierusalimului (prevestită de Isus în Matei 24, Marcu 13 şi Luca 21) şi
împrăştierea iudeilor în toată lumea? Evangheliile sinoptice au fost scrise
înainte sau după această dată?
15. Ce înseamnă următoarele cuvinte:
a) canonic?
b)
apocrif?
16. Care este diferenţa între evangheliile canonice şi cele
apocrife?
17. De când au fost primite cele patru evanghelii de
Biserică? Unde erau ele răspândite la sfârşitul secolului al doilea?
18. După părerea dvs., este un avantaj să avem patru
evanghelii şi nu una singură? De ce?
19. Care este persoana cea mai importantă din evanghelii?
Care istorisire ocupă cel mai mare loc în cele patru evanghelii, în raport cu restul
textului?
20. Ce indică primirea unanimă a celor patru evanghelii de
către primii creştini?
B.
Studiu biblic personal
Citire: Evanghelia după Ioan.
Căutaţi răspunsurile mai ales din textul evangheliilor.
1. În ce constă "vestea bună" a Evangheliei?
Răspundeţi cu câteva versete-cheie din evanghelii. Când se găseşte prima dată
expresia "veste bună" în Evanghelie? Dar ultima dată?
2. Căutaţi referinţele indicate în paragraful despre
"Scopul lui Marcu" şi faceţi o listă de cuvinte sau obiceiuri pe care
Marcu le explică romanilor. Pe două coloane, notaţi pe de-o parte cuvintele şi
obiceiurile iudeilor, pe cealaltă explicaţia sau tălmăcirea lor.
3. Câte evanghelii au un prolog şi câte versete are fiecare
prolog? Studiaţi prologul lui Luca. Ce metodă a ales el spre a-şi aduna
materialul evangheliei sale? De unde îi veneau informaţiile? Le-a verificat,
le-a completat Luca, şi până la ce epocă a cercetat el? Cum va expune el
faptele?
4. Faceţi o listă din Evanghelia după Ioan:
a) cu
evenimentele care s-au petrecut altundeva decât în Iudea (capitolul 2; 4; 6; 7
la 9; 10:40 la 11:6).
b) cu
cuvântările principale ale lui Isus; puneţi-le şi câte un titlu pe scurt şi
indicaţi unde se găsesc (capitolul, versetele).
C.
Aplicaţie practică
1. Din evangheliile, de-o parte, şi tradiţiile creştine care
s-au format în secolele următoare, pe de altă parte, care este pentru mine
învăţătura care deţine autoritatea? Şi de ce?
2. Dacă privesc la diversitatea caracterului, profesiunii şi
instruiriii celor patru evanghelişti, dându-mi seama cum s-a folosit Dumnezeu
de fiecare în parte ca să transmită Evanghelia, ce îmbărbătare trag eu pentru
mine însumi? Şi ce învăţ eu despre Dumnezeu?
3. Învăţaţi pe dinafară şi copiaţi aceste versete:
a) "Îi
vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele
sale" (Matei 1:21).
b) "Lucrurile
acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul
lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui" (Ioan 20:31).
4. Care gând, care adevăr, m-a izbit cel mai mult în acest
studiu? Am eu oare o hotărâre de luat, o atitudine de schimbat, o poruncă de
îndeplinit de azi încolo, o rugăciune de adus lui Dumnezeu (fie de smerire, de
laudă sau de cerere)?
Cât timp v-a trebuit pentru studiul acestei lecţii? Pentru a
răspunde la seria de întrebări A? dar seria B? seria C?
N. B. Întrebarea Nr. 4 este de repetat după fiecare chestionar.
Scrieţi-vă răspunsul numai pentru dvs. singur, dacă vreţi; acest răspuns, dat
lui Dumnezeu, poate va fi partea cea mai folositoare a întregului studiu.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL I
A.
Despre materia cursului
1. a) Viaţa şi mesajul lui Isus Cristos: El este
"Vestea cea bună". Evanghelia nu este în primul rând o scriere, ci
viaţa şi mesajul unei persoane.
b) Cele
patru istorisiri scrise care redau această viaţă. Ele expun în patru forme
diferite viaţa şi învăţăturile lui Isus Cristos.
2. a) Sinopticele: Matei, Marcu şi Luca se grupează în
categoria evangheliilor numite sinoptice, cuvânt compus din două cuvinte
greceşti: „syn” şi „opsis”, care înseamnă a vedea împreună. Ele
prezintă viaţa şi învăţătura lui Cristos din puncte de vedere foarte
asemănătoare.
b) A
patra Evanghelie, cea după Ioan prezintă lucrarea şi viaţa lui Isus dintr-un
unghi diferit de primele trei.
3. Evanghelia după Ioan:
a)
Lucrarea lui Isus Cristos se desfăşoară mai ales în Iudea.
b)
Istorisiri şi semne particulare, atmosferă spirituală.
c) Isus
ţine cuvântări despre propria Sa Persoană şi despre relaţiile Sale cu
Dumnezeu-Tatăl.
Sinopticele:
a) Lucrarea
lui Isus Cristos se desfăşoară mai ales în Galilea.
b)
Istorisiri şi semne care se regăsesc în toate trei; atmosferă activă.
c) Isus
se ocupă de alţii şi vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu.
|
4.
|
Matei
|
Marcu
|
Luca
|
Ioan
|
|
Caracter:
|
profetic
|
activ
|
istoric
|
spiritual
|
|
|
împărătesc
|
puternic
|
omenesc
|
veşnic
|
|
Simbol:
|
leul
|
boul
|
omul
|
vulturul
|
|
Cuvântul-cheie:
|
împlinit
|
îndată
|
milă
|
credeţi
|
|
5. Scopul lui
|
El se adresează:
|
|
MATEI: a dovedi că Isus este Mesia
|
iudeilor
|
|
6. MARCU: a prezenta neamurilor Evanghelia
|
romanilor
|
|
7. LUCA: a reda despre viaţa lui Cristos o istorisire
continuă, exactă, bazată pe fapte verificate de la origini
|
grecilor
|
|
8. IOAN: a dovedi că Isus este Cristosul, Fiul lui
Dumnezeu
|
credincioşilor
|
9. Predicarea orală a Evangheliei.
10. Faptele apostolilor 1:21-22 dă un criteriu esenţial care
defineşte autoritatea unică a mărturiei celor 12 ucenici:
a) de a
fi fost martor ocular al vieţii lui Isus;
b) tot
timpul, de la botezul lui Cristos până la învierea Sa. Nu putem să recurgem la
surse de informaţii mai vechi, nici la o mărturie mai autentică (comp. şi cu
Ioan 15:27).
11. O culegere de cuvinte ale lui Isus care ar fi fost
scrisă de către Matei în limba aramaică. Acest text în aramaică n-a ajuns până
la noi; se pare că el constituie însă baza Evangheliei după Matei, scrisă în
greceşte.
12. El însuşi, nu. Prin Evanghelia după Marcu, secretarul şi
interpretul lui Petru, care a notat cu grijă amintirile şi propovăduirea lui
Petru.
13. Un grec învăţat, medic, un însoţitor de călătorie al
apostolului Pavel. Faptele apostolilor.
14. În jurul anului 95. - Evanghelia după Marcu. - În anul
70 d.Cr. Înainte de anul 70.
15. a) Canonic: primit, "măsurat" de către
Biserică, autentic, b) Apocrif: suspect, dubios, neautentic.
16. Evangheliile apocrife sunt mai târzii decât cele patru
evanghelii canonice; ele au fost scrise de către oameni care nu corespund cu
criteriile din Faptele apostolilor 1:21-22. Ele sunt pline cu invenţii, poveşti
fictive şi legende fantastice.
17. Îndată după apariţia lor; iar cele patru împreună, de la
sfârşitul secolului I. d.Cr., numaidecât după redactarea Evangheliei după Ioan
în toate bisericile din imperiul roman.
18. Da. Istorisirile, sesizate fiecare prin intermediul unei
personalităţi diferite, se completează, se confirmă una pe alta şi ne redau
astfel un portret mai viu la lui Cristos.
19. Isus Cristos. - Povestirea morţii Sale (ultima
săptămână).
20. Cum că autoritatea lor, ca dări de seamă autentice
provenind de la apostoli, era netăgăduită.
B. Studiu biblic personal
1. Isus Însuşi este Evanghelia. El este o veste bună, căci:
Isus mântuieşte pe om de păcat, de pierzarea veşnică. Matei 1:21; Ioan 3:16
Îşi dă viaţa drept răscumpărare pentru mulţi. Marcu 10:45
Potoleşte orice sete, orice foame. Ioan 6:35; 7:37-39
Salvează pe om de judecată. Ioan 5:24
Vindecă trupul, dar şi sufletul. Matei 11:5; Marcu 2:10-12
Dă odihnă şi pacea sufletească. Matei 11:28-29
Învie morţii şi dă viaţa veşnică. Ioan 11:25
Prima pomenire a "bunei vestiri" în Evanghelie:
îngerii o vestesc oamenilor. Luca 2:10
Ultima pomenire: Isus porunceşte ucenicilor Săi să o
vestească şi ei întregii făpturi. Marcu 16:15
2. Marcu (cuvinte sau obiceiuri explicate pentru romani):
Mâinile necurate, mini nespălate înainte de a prânzi. Marcu 7:1-5
Saduchei, cei care zic că nu este înviere. Marcu 12:18
Ziua dintâi a praznicului Azimilor, când se jertfea mielul
de Paşti. Marcu 14:12
Ziua Pregătirii, ziua dinaintea Sabatului. Marcu 15:42
Boanerghes, fiii tunetului. Marcu 3:17
"Talita cumi!" "Fetiţo, scoală-te îţi
zic!" Marcu 5:41
"Efata!" - "Deschide-te!" Marcu 7:34
Bartimeu, Fiul lui Timeu. Marcu 10:46
Ostaş de pază. (Cuvânt latinesc întrebuinţat în textul
grec). Marcu 6:27
Doi bănuţi, un gologan. (Sau sfert de ban). Marcu 12:42
În curte, adică în palat. (Pretoriul lui Pilat). Marcu 15:16
3. Luca şi Ioan au câte un prolog (introducere) de respectiv
4 şi 18 versete. Matei, drept prefaţă, dă cartea neamului lui Isus. Marcu,
izbitorul său verset întâi: „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu".
Prologul lui Luca: Metoda sa este "modernă", adică
obiectivă, ordonată. Nu numai că Luca a cules istorisiri orale sau scrise de la
surse sigure, şi anume de la martori oculari care au luat parte la evenimente
de la început şi care pe urmă şi-au dedicat viaţa ca să propovăduiască ce
văzuseră, auziseră şi pipăiseră (comp. cu 1 Ioan 1:1-2), ci el însuşi a şi
verificat cu grijă toate aceste lucruri de la originea lor, prin cercetări
amănunţite. El vrea să expună faptele într-un mod ordonat şi în întregime.
4. Evanghelia după Ioan:
a)
Evenimente care s-au petrecut în afară de Iudea: Nunta din Cana. Ioan 2
Convorbirea cu femeia samariteană. Ioan 4:1-42
Vindecarea fiului unui slujbaş împărătesc. Ioan 4:46-54
Prima înmulţire a pâinilor. Ioan 6:1-13
Isus umblând pe mare. Ioan 6:16-21
Cuvântarea despre pâinea vieţii şi mărturisirea lui Petru. Ioan
6:32-69
Necredinţa fraţilor lui Isus. Ioan 7:3-9
Retragerea dincolo de Iordan, în Perea. Ioan 10:40-42
Vezi şi arătarea Sa ucenicilor Lui la Marea Tiberiadei. Ioan
21
b)
Cuvântările principale ale lui Isus:
Naşterea din nou. Ioan 3:1-21
Lucrarea Fiului şi relaţia Sa cu Tatăl. Ioan 5:17-47
Pâinea vieţii. Ioan 6:26-58
Mărturia lui Isus despre Sine Însuşi şi despre misiunea Sa. Ioan
8:12-59
Păstorul cel bun. Ioan 10:1-38
Grăuntele de grâu. Ioan 12:23-36
Ultimele cuvântări intime, adresate ucenicilor, despre
dragoste, credinţă, ascultare de porunci, despre viţă şi mlădiţe, despre Duhul
Sfânt, etc. Ioan 13 la 16
C. Aplicaţie practică
1. Evangheliile sunt dări de seamă autentice (verificate şi
de Luca) ale unor martori oculari care au trăit intim cu Domnul Isus timp de
peste trei ani. Nu se poate găsi sursă mai neîndoielnică, nici mai autorizată
(comp. cu răspunsul la întrebarea 10 din seria A).
2. Dumnezeu nu se uită la ceea ce omul ia în considerare
(diplome, capacităţi intelectuale, tehnică, etc.), ci la inima omului. 1 Samuel
16:7
El se foloseşte de darurile cele mai diferite, chiar de ale unor
oameni "necărturari şi de rând" ca Petru şi Ioan. Faptele apostolilor
4:13
Oricât de limitat aş fi eu, dacă urmez pe Domnul Isus de
aproape, El poate înmulţi şi roada mărturiei mele, precum a făcut cu primii
ucenici; "a fi cu Isus" dă cu adevărat înţelepciune, instrucţie şi
autoritate.