Când omul nu mai poate să creadă > 4. Ce să facem, dacă nu mai putem să credem?

<<< Cuprins

4. Ce să facem, dacă nu mai putem să credem?

În încheiere, vreau să vă spun în câteva cuvinte:

a. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă dea lumină!

El este lângă voi. Spuneţi: „Doamne, ajută-mă să am credinţă. Fă-mă să văd lumina!" El ascultă aceste rugăciuni!

b. Bazaţi-vă pe prezenţa lui Dumnezeu!

Isus este prezent! Căutaţi un loc liniştit şi spuneţi-I: „Doamne Isuse, vreau să-ţi dau viaţa mea". Aşa am făcut şi eu atunci când în necredinţa mea am început să mă tem de Dumnezeu şi când am auzit de Isus.

c. Citiţi Biblia!

Petreceţi în fiecare zi un sfert de oră singuri cu Isus! Citiţi din Biblie şi ascultaţi ce vrea să vă spună Dumnezeu. Citiţi ascultând! Şi apoi împreunaţi-vă palmele şi spuneţi: „Doamne Isuse, am atâtea să-ţi spun. Nu mai pot s-o scot la capăt cu viaţa mea, ajută-mă Tu!"

d. Căutaţi părtăşia altora credincioşi!

Căutaţi părtăşia cu oameni care caută şi ei sincer să fie creştini! Nu rămâneţi singur! Pe calea spre cer nu există călători singuratici. Căutaţi părtăşia cu creştini care au acelaşi drum!

Când omul nu mai poate să creadă > 3. Oameni care nu pot să creadă



3. Oameni care nu pot să creadă

a. Din prima grupă fac parte oamenii care-mi explică:

— Nu pot să cred, pentru că pur şi simplu nu sunt religios. Dumneavoastră, domnule Busch, sunteţi religios, dar eu nu sunt!

La aceasta pot să răspund întotdeauna numai un singur lucru:

— Nici eu nu sunt religios.

Adică, pentru mine, clopotele, tămâia şi toate lucrurile acestea nu sunt deloc importante. Mă bucur că în ultimii ani am predicat în Essen tot mereu într-o sală în care se afla numai o fanfară bună. Nu exista nici o orgă şi nici un clopot - şi nu mi-au lipsit. Nu am nimic împotriva acestor lucruri, dar nu am nevoie de ele. Atât de puţin religios sunt eu!

Pe vremea când Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit pe pământ, au existat foarte mulţi oameni religioşi. Erau cărturarii, preoţii, fariseii - toţi oameni foarte religioşi. De exemplu, nişte oameni religioşi ceva mai liberali erau saducheii. Aceştia sunt cei care în zilele noastre ar spune:

— Îl caut pe Dumnezeu în natură!

În timpul perioadei naziste, ei spuneau:

— În stindardele noastre flutură Dumnezeu, întotdeauna religioşi!

Şi aceşti oameni religioşi L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru că nu era de acord cu ei. Şi apoi au mai existat oameni total nereligioşi: prosti­tuate, afacerişti - Biblia îi numeşte vameşi -, meşte­şugari înrobiţi de munca lor, pentru că trebuia să lupte pentru pâinea de toate zilele, un bărbat bogat, Zacheu, care a făcut bani cu carul. Aceştia au fost toţi oameni total nereligioşi. Şi ei L-au găsit pe Isus! Cum se poate una ca asta? Ei au ştiut: „Suntem vino­vaţi înaintea lui Dumnezeu. În viaţa noastră nimic nu este în regulă. Şi acum vine un Mântuitor, care face din noi copiii lui Dumnezeu!" Atunci au crezut în El.

Domnul Isus nu a venit ca să-i facă pe oamenii religioşi şi mai religioşi, ci Domnul Isus a venit, ca să-i mântuiască pe păcătoşi de la moarte şi din iad şi ca să-i facă copiii lui Dumnezeu! Şi dacă există oameni, care spun: „Nu pot să cred, pentru că nu sunt religios", atunci pot să le spun: „Aveţi cele mai mari şanse să deveniţi copiii lui Dumnezeu!" Sun­tem păcătoşi, asta o ştim foarte bine, dar: „Isus a murit pentru mine!" O spun încă o dată: Isus nu a venit, ca să-i facă pe oamenii religioşi şi mai reli­gioşi, ci ca să facă din păcătoşii pierduţi copiii Dum­nezeului celui viu!

b. ...pentru că nu vor să creadă

Cel de-al doilea grup constă din oamenii care spun, ce-i drept: „Nu pot să cred!", dar care în reali­tate - dacă sunt foarte sinceri - trebuie să recunoască: „Nici nu vreau să cred!" Căci dacă ar ajunge să creadă ar trebui să li se schimbe întreaga viaţă. Şi ei tocmai lucrul acesta nu-l vor. Ei ştiu că în viaţa lor nu este nimic în regulă. Dar dacă ar deveni copiii lui Dumnezeu, ar trebui să iasă cu viaţa lor la lumină. Nu, asta nu vor. Şi apoi s-ar putea ca colegii lor să-i ia de proşti! Şi ce ar spune rudele, dacă ar deveni aşa, deodată, creştini! Nu, mai bine nu! Şi dacă întâlniţi oameni, care vă spun: „Nu pot să cred!", priviţi cu atenţie, dacă nu cumva ar trebui să spună: „Nici nu vreau să cred!"

În Biblie există o istorie cutremurătoare. Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus, este sus, pe Muntele Măslinilor. La poala muntelui, în faţa Lui, se scaldă în razele minunate ale soarelui oraşul Ierusalim. Şi dincolo se ridică muntele Templului, pe care se află Templul splendid, despre care chiar şi păgânii spu­neau, că ar fi una din marile minuni ale lumii. Toate acestea sunt în faţa Lui. Dar ucenicii lui Isus con­stată deodată cu spaimă că pe faţa lui Isus se preling lacrimi. Se uită la El surprinşi şi nedumeriţi. Şi apoi, Domnul Isus exclamă cuvintele:

— Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.

Aceasta este una din cele mai cutremurătoare afirmaţii ale Bibliei: „Şi n-aţi vrut!" Şi locuitorii Ierusalimului au spus: „Nu putem să credem!" - dar ei nu au vrut să creadă!

Vedeţi dumneavoastră: cine nu vrea să creadă nici nu trebuie să creadă! Pot să vă spun ceva? În biserică încă mai există tot felul de constrângeri. În împărăţia lui Dumnezeu există numai libertate totală. Cine vrea să trăiască fără Dumnezeu poate să trăiască aşa! Dumnezeu ni se oferă nouă, oamenilor. Dar noi putem să-L respingem. Vreţi să trăiţi fără Dumnezeu? Puteţi s-o faceţi! Vreţi să trăiţi fără pace cu Dumnezeu? Puteţi s-o faceţi! Vreţi să trăiţi fără rugăciune? Puteţi s-o faceţi! Vreţi să trăiţi fără Biblie? Puteţi s-o faceţi! Vreţi să încălcaţi poruncile lui Dumnezeu? Puteţi s-o faceţi! Vreţi să profanaţi duminica, să curviţi, să vă îmbătaţi, să minţiţi, să furaţi? Puteţi s-o faceţi! Cine nu-L vrea pe acest Mântuitor, pe care L-a trimis Dumnezeu ca să-i mântuiască pe păcătoşi, acela poate să-L respingă. Cine vrea să se ducă direct în iad, poate s-o facă! La Dumnezeu nu există con­strângeri. Numai vreau să ştiţi foarte clar, că în cazul acesta trebuie să suportaţi consecinţele. Prin Isus, Dumnezeu vă oferă iertarea păcatelor şi pacea Sa. Puteţi să spuneţi: „Nu am nevoie de ele! Nu le vreau!" Atunci puteţi să trăiţi ca atare! Dar să nu cumva să credeţi, că în ultimele cinci minute ale vieţii - când veţi fi pe moarte -, veţi mai putea apuca ceea ce Dumnezeu v-a tot oferit o viaţă întreagă. Puteţi să refuzaţi oferta păcii pe care v-o face Dum­nezeu în Isus, dar atunci va trebui să trăiţi pe veci fără pace cu Dumnezeu. Şi acesta este iadul!

Iadul este locul în care omul a scăpat cu adevărat definitiv de Dumnezeu. Acolo nu veţi mai fi invitat. Acolo nu vă va mai chema nimeni. Acolo poate veţi mai vrea să vă rugaţi, dar nu veţi mai putea. Poate acolo veţi dori să chemaţi Numele lui Isus, dar nu vi-L veţi mai aminti. Nu trebuie să-mi accep­taţi mesajul. Puteţi să nu vă întoarceţi la Isus. Dar să vă fie clar, că prin aceasta alegeţi iadul! Aveţi libertate deplină! „Şi n-aţi vrut!" le spune Isus locui­torilor Ierusalimului. Isus nu i-a silit. Dar ce au ales ei a fost înfiorător!

c. ...pentru că au trecut prin atâtea în viaţă

Cel de-al treilea grup al celor care spun: „Nu pot să cred!" începe întotdeauna cu o afirmaţie ciu­dată. Nu am auzit-o niciodată de la femei. O spun numai bărbaţii. Afirmaţia sună aşa:

— Domnule pastor, am trecut prin atâtea în viaţă, încât nu mai pot să cred!

Îi întreb:

— Prin ce-aţi trecut? Nici eu nu am avut o viaţă plictisitoare!

— Da..., am trecut prin atâtea, încât nu mai pot să cred!

Aceasta este o afirmaţie, care bântuie ca o fan­tomă printre bărbaţi.

În acest caz obişnuiesc să râd de aceşti bărbaţi şi să le spun:

— Nu-i aşa: credeţi ce scrie pe o hartă? Credeţi orice indicaţie pe care v-o dă un poliţist?

— Da!

— Atunci să nu mai spuneţi niciodată: Nu mai cred nimic - în afară de ceea ce scrie pe hartă şi de ceea ce-mi spune un poliţist.

Şi s-ar putea continua tot aşa, mă înţelegeţi. Spun mai departe:

— Vedeţi dumneavoastră, în viaţa mea întunecată, plină de păcat şi de durere, de noapte şi de rătăcire a venit Isus. Şi atunci am recunoscut: El este Fiul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu! Şi atunci mi-am dat viaţa Aceluia care a făcut atât de mult pentru mine: lui Isus. Şi dacă într-adevăr nu mai puteţi crede pe nimeni şi nimic, puteţi să credeţi ce spune Cel care Şi-a dat viaţa pentru dumneavoastră, da, puteţi chiar să credeţi în El. Credeţi atâtea lucruri, dar Îi spuneţi „Nu!" Celui căruia ne putem încre­dinţa vieţile în întregime, lucru pe care nu l-a re­gretat încă nimeni niciodată - asta este ciudat. Şi mai spuneţi, că aţi trecut prin atâtea în viaţă, încă nu aţi trecut prin destule experienţe în viată!

d. ...pentru că i-a revoltat ceva

Cel de-al patrulea grup al celor care nu pot să creadă este o categorie mai specială. Aparent, aceşti oameni nu pot să creadă pentru că i-a scandalizat ceva din biserică sau din practicile şi învăţăturile bisericii.

În faţa mea stătea o tânără studentă, care mi-a explicat:

— Studiez ştiinţele naturii, îi spun:

— Frumos, domnişoară! Dar ce vă frământă? Atunci îmi răspunde:

— Domnule pastor, am auzit una din prelegerile dumneavoastră. Simt că aveţi ceva ce mi-ar place să am şi eu, dar nu pot să cred. Ştiţi: nu pot să înghit toate dogmele şi tradiţiile bisericii. Este de parcă ar trebui să înghit o legătură de fân uscat!

Am râs şi i-am răspuns:

— Domnişoară, nu trebuie să înghiţi nici o legătură de fân uscat! Aţi auzit vreodată de Isus?

— Da! spune ea.

— Ce-aţi spune, dacă aş declara: Isus este un mincinos!?

— Nu, îmi răspunde ea, asta nu cred!

— Credeţi, că Isus a spus adevărul?

— Da, spune ea, asta cred. Merg mai departe.

— Domnişoară, există vreun om, căruia i-aţi spune: Cred că nu ai minţit niciodată!?

— Nu, spune ea, aşa ceva nu aş spune nimănui.

— Vedeţi, domnişoară, spun eu, dumneavoastră credeţi deja. Aţi afirmat că aveţi încredere în Isus. Asta este nemaipomenit. Cu asta începe tot. El spune adevărul. Biblia spune: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu". Nu trebuie să vă certaţi cu unii şi cu alţii pe tema dogmelor şi a instituţiilor bisericii. Dar din negura lumii vine spre dumneavoastră Cineva. Şi-I vedeţi tot mai clar semnele cuielor şi ale cununii de spini, care mărturisesc faptul că El a luat asupra Lui vina dumneavoastră şi că v-a iubit, pe când nu vă iubea încă nimeni. Fie ca văzându-L pe Isus să vi se deschidă ochii şi să spuneţi: Mântuitorul meu, Domnul meu şi Dumnezeul meu! Credinţa nu înseamnă să înghiţi dogmele ca pe nişte fân uscat, pentru că o spune pastorul, ci credinţa înseamnă să-L cunoşti pe Isus Cristos!

— Ha, va spune cineva, nu pot să cred, pentru că preoţii, preoţii...

Şi se revarsă sacul. Apoi mi se povestesc tot felul de istorii despre pastori şi preoţi. Unul a avut aven­turi cu femei. Altul a fugit cu toţi banii bisericii. Peste tot s-a întâmplat câte ceva cu vreun pastor.

— Nu mai pot să cred!

Şi atunci mă roşesc tot, pentru că mă cunosc foarte bine. Ce-i drept, încă nu am fugit cu banii bisericii, dar dacă oamenii m-ar cunoaşte aşa cum mă cunosc eu, nu m-ar lua probabil nici pe mine în serios. Deci, ce se poate spune la toate aceste istorii? Acum fiţi foarte atenţi: nicăieri în Biblie nu este scris: „Crede în pastorul tău şi vei fi ferice", ci în Biblie este scris: „Crede în Domnul Isus Cristos şi vei fi mântuit".

Un pastor este - da, ştiu: există şi de alt gen -, dar dacă este cât de cât pastor, atunci el este un indicator spre Isus! La unele indicatoare nu ne deranjează dacă este puţin strâmb sau îndoit sau dacă este decolorat de ploaie. Atâta timp cât pot să văd direcţia pe care mi-o indică. Nici eu nu aş asculta un pastor care nu este un indicator spre Isus, Fiul răstignit şi înviat al lui Dumnezeu. Dar nu mă supăr pe indicatorul care-mi arată calea şi ţinta, ci mă duc pe cale, spre ţintă. Şi această ţintă este: „Isus a venit, Izvorul harului". Vreţi să staţi la judecata de apoi în faţa lui Dumnezeu şi să-I spuneţi: „Doam­ne, nu am acceptat mântuirea Ta, nu am acceptat iertarea păcatelor, pentru că pastorul nu făcea doi bani!"? Vreţi să staţi odată aşa în faţa lui Dumnezeu? Asta este ca povestea despre băiat care a afirmat:

— Aşa-i trebuie la tata, să-mi îngheţe mâinile. De ce nu-mi cumpără mănuşi?

Ei bine, prietene, nu este adevărat când cineva spune: „Nu pot să cred!"

Există o afirmaţie colosală a lui Isus, care spune: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine". Întrebarea este dacă vreau să încep să mă supun şi să fac ceea ce am ajuns să mărturisesc despre Dumnezeu în viaţa mea. Atunci voi putea merge mai departe.



Când omul nu mai poate să creadă > 2. Totul depinde de credinţa adevărată



2. Totul depinde de credinţa adevărată

De fapt, lucrul cel mai important este să aveţi credinţa adevărată, salvatoare!

Fiecare om îşi are propria lui credinţă. Pe când eram student şi locuim cu mama, a venit într-o bună zi o doamnă în vizită la mama. Pentru că mama tocmai nu era acasă, am spus:

— Stimată doamnă, nu este acasă. Va trebui să vă mulţumiţi cu prezenţa mea.

— Foarte bine, a spus ea politicoasă. După ce am invitat-o să ia loc, m-a întrebat:

— Cu ce vă ocupaţi? I-am răspuns:

— Studiez teologia.

— Poftim!? a strigat ea. Teologia? Cine mai crede în ziua de azi? Este imposibil să mai crezi!

Şi apoi, bătrâna doamnă a făcut aluzie la Goethe - eram în Frankfurt, unde trăise Goethe - şi a afirmat cu mândrie:

— Noi avem credinţa lui Goethe! Creştinismul e demodat, învechit!

Pentru că discuţia începuse să-mi fie penibilă şi pentru că nici nu doream să încep să mă cert cu bătrâna doamnă, am schimbat subiectul:

— Stimată doamnă, permiteţi-mi să vă întreb, cum o duceţi cu sănătatea?

Ea mi-a răspuns repede - bătând cu degetul în masă:

— Să bat în lemn! Aşa ceva nu se întreabă! Am întrebat-o:

— Iertaţi-mă, ce înseamnă „să bat în lemn"?

— Asta alungă ghinionul!

— Aşa deci, am constatat atunci, aţi renunţat la credinţa în Dumnezeul cel viu, dar credeţi în „să bat în lemn". Ciudat! Aţi făcut un schimb strălucit! Atunci am înţeles: fiecare om are o credinţă. În­trebarea este numai dacă am credinţa adevărată, sal­vatoare. Vremurile noastre spun: „Principalul este că avem o credinţă!" Şi aşa se şi spune: „Cred în Dumnezeu!" - „Cred în natură!" - „Cred în destin!"

„Cred în providenţă!" Nu, nu, prietenii mei, princi­palul este să am credinţa adevărată, o credinţă care să-mi dea pace, pacea cu Dumnezeu şi pacea în inimă. Trebuie să am o credinţă care să mă scape de iad, pe care s-o pot simţi aici, pentru că-mi dăruieşte o viaţă nouă. Altfel, credinţa mea nu face doi bani. Mulţi oameni au crezut cândva în Germa­nia, în victoria finală, în Führer. Ce s-a ales de cre­dinţa lor!? Nu vreţi să înţelegeţi că există credinţă falsă? Trebuie să am credinţa adevărată, salvatoare!

Însă credinţa adevărată, salvatoare este credinţa - spus pe scurt - în Isus, Fiul Dumnezeului celui viu. Credinţa în Isus Cristos! Nu într-un fondator de religie, din aceştia există cu duiumul, ci în Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu.

Şi acum trebuie să vă vorbesc despre Isus.

În Biblie ni se povesteşte o istorie minunată, în care ni se face de-a dreptul o demonstraţie de credinţă salvatoare în Isus.

Călătoriţi împreună cu mine în duhul, cu 2000 de ani în urmă, în faţa porţilor Ierusalimului, pe dealul Golgota. Nu-i băgaţi în seamă pe oamenii care urlă şi strigă acolo! Nu vă uitaţi la soldaţii romani, care stau de pază şi trag la sorţi hainele celor executaţi! Ci să ne uităm împreună în sus: pe crucea din mijloc atârnă Fiul lui Dumnezeu. Pironit! Cu faţa însângerată de cununa de spini, pe care i-au înfipt-o pe cap. Acolo atârnă Dumnezeu. Şi la dreapta lui atârnă un criminal. Şi acesta a fost executat. Şi la stânga Lui la fel. Şi apoi se face întuneric. Se apropie moartea. Deodată, unul din cei doi criminali începe să strige:

— Ascultă, ai spus că ai fi Fiul lui Dumnezeu, hei, Tu cel din mijloc. Dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi dacă nu eşti un mincinos, dă-Te jos de pe cruce şi ajută-mă şi pe mine!

O, putem să-l înţelegem pe acest om. În groaza morţii, omul spune lucruri pe care altfel poate nu le-ar fi spus niciodată. Şi apoi vorbeşte celălalt. El i se adresează celuilalt criminal şi spune:

— Şi tot nu te temi de Dumnezeu!

Cu aceasta începe, cu faptul că omul înţelege că Dumnezeu este sfânt şi cumplit.

Când bombele au căzut peste oraşele noastre, oamenii au fost descumpăniţi. Poate că este vina bisericii, că nu s-a spus: Dumnezeu poate să fie cumplit! Dumnezeu poate să-Şi tragă mâna! „Şi tot nu te temi de Dumnezeu!" Ar trebui să se strige deasupra marilor noastre oraşe: „Şi tot nu vă temeţi de Dumnezeu!" Ar trebui să se strige în agenţii şi în birouri, acolo unde oamenii calcă pe cadavre ca să facă bani: „Şi tot nu vă temeţi de Dumnezeu!" Ar trebui să li se spună tinerilor, care trăiesc în curvie: „Şi tot nu vă temeţi de Dumnezeu! Cum vă imaginaţi viaţa voastră? Sunteţi orbi?" Cu aceasta începe totul, că omul recunoaşte sfinţenia şi gro­zăvia mâniei lui Dumnezeu.

Şi apoi, acest tâlhar, acest criminal vorbeşte mai departe:

— Noi suferim pe drept această osândă! Am meritat-o!

Acesta este al doilea lucru care duce la credinţa salvatoare: omul îşi mărturiseşte propria vină. Am întâlnit mulţi oameni, care mi-au spus:

— Nu pot să cred!

I-am întrebat:

— Aţi înţeles vreodată, că sunteţi vinovat înaintea lui Dumnezeu?

— Nu, fac ce este bine şi nu-mi pasă de nimeni. Atunci le-am replicat:

— Atâta timp cât vă minţiţi în acest fel nu veţi ajunge la lumină!

De curând am întâlnit iar un om, care mi-a spus şi el:

— Fac ce este bine şi nu-mi pasă de nimeni. I-am răspuns:

— Felicitări! Eu n-aş putea să afirm acest lucru. Multe lucruri din viaţa mea nu sunt cum trebuie.

Atunci mi-a răspuns:

— Desigur, dacă ne uităm în detaliu!

— O, i-am spus, Dumnezeu se uită în detaliu! Atunci nu vă mai minţiţi singur!

Vedeţi dumneavoastră: ajungeţi la credinţa ade­vărată, salvatoare abia atunci când numiţi păcatul păcat, când vă numiţi relaţiile sexuale murdare curvie, când vă numiţi adulterul adulter, când minciuna nu o mai numiţi şiretenie, ci minciună, când nu mai spuneţi că egocentrismul dumneavoastră este justifi­cat, ci recunoaşteţi că vă sunteţi propriul dumnezeu - şi aceasta este idolatrie. Acesta este cel de-al doilea lucru, care mă duce la credinţa salvatoare: că în sfârşit îmi numesc păcatul păcat şi că vin înaintea lui Dumnezeu şi-I spun:

— Doamne, am meritat pedeapsa Ta!

Este cumplit, cum încearcă oamenii din vremea noastră să se convingă:

— Totul este în regulă!

Într-o bună zi, Dumnezeu ne va smulge masca! Şi apoi, acest tâlhar nu a mai vorbit cu celălalt tâlhar, ci i s-a adresat lui Isus:

— Nu ai comis nici o nelegiuire! De ce atârni aici?

Şi în clipa aceea a înţeles: Ăsta atârnă aici pentru mine! El ia asupra Lui vina mea!

Aşa că tot ce mai poate să facă tâlharul este să strige:

— Doamne, aminteşte-Ţi de mine, împărate, când vei veni în împărăţia Ta!

Acesta este cel de-al treilea lucru: el crede că Isus poate să mântuiască veşnic, pentru că a murit în locul nostru. Şi Isus îi spune atunci:

— Chiar astăzi vei fi cu Mine în rai!

Vedeţi dumneavoastră, aceasta este credinţa salvatoare: să ajung să conştientizez sfinţenia lui Dumnezeu, să recunosc că sunt pierdut şi să-L recunosc pe Isus, pe acel Isus care a murit pe cruce pentru mine, drept singura mea şansă. Fără această credinţă nu vă veţi descurca în viaţă! Dar cu această credinţă vă veţi descurca în mod sigur! Este tot ce pot să vă spun.

Unii oameni mi-au reproşat de multe ori:

— Sunteţi absolut unilateral! Pot numai să le răspund:

— Iertaţi-mă! Există numai această singură cale, pentru a ne descurca în viaţă, în moarte şi la jude­cată, anume să vin eu, păcătosul, la Isus, să-mi mărturisesc păcatele pocăindu-mă de ele şi să cred cu tărie: „Dintr-un izvor sânge a curs / Pentru cei păcătoşi / Acest izvor minuni face / Spală pe păcătoşi. / Pentru mine încă a curs / Credinţa mă ţine. / Ce mult bine mi-a dat Cristos / Murind pentru mine". Îmi doresc să nu uitaţi niciodată acest lucru: „Isus a murit pentru mine!" Când vă veţi trezi mâine dimineaţă, să vă răsune în minte: „Isus a murit pentru mine!" Când veţi fi mâine la lucru, în mijlocul activităţii, să vă gândiţi deodată: „Isus a murit pentru mine!". Atunci - prin harul lui Dumnezeu - să vă rugaţi lui Dumnezeu şi să-I spuneţi: „Pentru mine! Atunci pot să cred!". În clipa aceea, când veţi înţelege acest lucru, veţi deveni un copil al lui Dumnezeu! Isus spune: „Eu sunt uşa. Cine intră prin Mine va fi mântuit".

Acum mai trebuie însă să mai spun un al treilea lucru: foarte mulţi oameni îmi spun:

— Da, pastore Busch, dar eu pur şi simplu nu pot să cred ce spuneţi dumneavoastră. Când stau să vă ascult, tot ce spuneţi sună bine, dar pur şi simplu nu pot să cred ce spuneţi. Şi la aceasta trebuie să dau acum un răspuns. Aş dori să-i împart pe oamenii care vorbesc aşa în patru grupe. Deci:

Când omul nu mai poate să creadă > 1. Nu se poate trăi fără credinţă



1. Nu se poate trăi fără credinţă

Da, trebuie să vă spun de la-nceput: dacă omul nu poate să creadă, nu ştie de fapt deloc ce să facă cu viaţa lui! În această situaţie, nici eu nu pot să vă dau vreun sfat. Omul necredincios nu poate fi ajutat. Vreau să vă explic, de ce.

Să ne imaginăm, că Dumnezeu ar fi un concept teologic, o idee, sau o forţă a naturii, sau cam aşa ceva. Prieteni, Dumnezeu este Persoană, şi trăieşte cu adevărat, şi împlineşte totul în toate. Şi dacă nu am pace cu Dumnezeu, dacă nu am o relaţie bună cu Dumnezeu, atunci nu trăiesc în planul realităţii. Şi asta este o treabă periculoasă.

Momentul hotărâtor al vieţii mele a fost atunci când - fiind tânăr ofiţer în primul război mondial - am înţeles: Dumnezeu este aici! M-am simţit ca un om care s-a izbit cu maşina de un zid. Înainte afirma­sem şi eu: „Cred într-un Dumnezeu" şi alte vorbe goale, dar fără să înţeleg că El este o realitate. Deodată m-am izbit de realitatea lui Dumnezeu.

În Biblie există un psalm emoţionant, care vor­beşte despre faptul că Dumnezeu este atât de real, încât pur şi simplu omul nu poate fugi de El: „Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo". Cosmonautul ame­rican Glenn a spus că acesta ar fi fost pentru el lucrul cel mai cutremurător, când în capsula lui spaţială a devenit deodată conştient: Dumnezeu este şi aici! „Dacă mă voi sui în cer" - sau dacă gonesc prin univers - „Tu eşti acolo!" Dacă m-aş coborî în cea mai adâncă galerie a unei mine - la peste 1000 de metrii adâncime -, aş da peste Dumnezeu! Psalmistul spune: „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo". Cu câtva timp în urmă am zburat cu avionul în California. Soţia mi-a pus în valiză un verset din acest psalm, verset pe care l-am găsit şi l-am citit când am deschis valiza în San Francisco: „Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca". Dumnezeu este marea realitate!

Şi pentru că Dumnezeu este marea realitate, omul nu poate să trăiască fără Dumnezeu şi să rămână nepedepsit. Dacă trăiesc, de parcă Dumnezeu nu ar exista - nesocotindu-I poruncile, nesfinţind ziua de duminică, comiţând adulter, minţind, nerespectându-mi părinţii, neonorându-L pe Dumnezeu - atunci trăiesc în afara realităţii. Şi atunci nu pot s-o scot la capăt cu propria mea viaţă! Uitaţi-vă puţin în jurul dumneavoastră: oamenii nu se descurcă cu vieţile lor, nici chiar cei care câştigă mulţi bani. Înăuntrul lui, omul nu are pace, nu are o viaţă perso­nală împlinită, nici viaţa de familie nu merge bine.

„Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem?" Atunci nu putem să facem nimic cu viaţa noastră! Şi cu atât mai puţin cu moartea noastră! Peste o sută de ani nu va mai exista nici unul din noi. Atunci vom fi experimentat cu toţii moartea. Dacă cineva va spune:

— După moarte nu mai este nimic. Atunci suntem morţi!

Gândiţi-vă atunci, dacă vreţi să vă credeţi inima sau mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Cum ne vom descurca în clipa morţii, dacă ne vom da deodată seama:

— Nu pot să iau acum nimic cu mine din tot ce-am agonisit!

Poate v-aţi construit o căsuţă, nu eu, dar poate dumneavoastră. Eu mi-am adunat o groază de cărţi. Şi mai ales, din tot ce am iubit, şi dintre oamenii pe care i-am iubit, nu pot să iau nimic şi pe nimeni cu mine. Un singur lucru ia omul cu el în veşnicie: vina lui faţă de Dumnezeu. Imaginaţi-vă: sunteţi pe moarte şi deodată vă daţi seama:

— Trebuie să las tot aici - numai toate nelegiuirile şi păcatele mele, începând din tinereţe, merg acum împreună cu mine înaintea Dumnezeului sfânt şi drept!

Cum vrem să fim achitaţi la judecata lui Dumne­zeu - fără credinţa în Cel care-i justifică pe cei nelegiuiţi? Ne vom înfăţişa înaintea Lui!

Domnul Isus, care este atât de milostiv, a spus: „Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul"- eu m-aş teme de asemenea oameni; dar Isus spune: După aceea nu mai pot face nimic! - „ci am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă" - şi de parcă ar simţi un fior de gheaţă pe spinare, Isus mai repetă încă o dată - „da, vă spun, de El să vă temeţi!"

În urmă cu mai mulţi ani a trăit în Norvegia un profesor renumit, pe nume Hallesby. Am mai apucat să-l cunosc. Un om minunat. Un adevărat norvegian, distins şi grav. Şi el a ţinut timp de o săptămână meditaţii biblice la radio. Pot să mi-l imaginez aevea cum stă în faţa microfonului când spune: „Se poate prea bine ca în seara aceasta să vă culcaţi liniştit în patul dumneavoastră şi să vă treziţi mâine dimineaţă în iad. Aş vrea să vă avertizez!" Aceste cuvinte au iscat o mare furtună, căci şi norvegienii se înca­drează la rubrica „oameni moderni" - şi aceştia joacă un rol fantastic în ziua de azi. Un jurnalist de la cel mai mare ziar din Oslo a scris un articol cu titlul: „Doar nu mai suntem în Evul Mediu!" şi articolul a apărut pe prima pagină. Este inadmisibil ca o insti­tuţie atât de modernă, cum este radioul, să fie folosită pentru a se debita asemenea inepţii! Şi când un ziar mare publică aşa ceva, toate publicaţiile mărunte îi ţin isonul. Şi în toate ziarele s-a repetat ca un ecou: Doar nu mai suntem în Evul Mediu! Cum poate un profesor să vorbească despre iad! Ca urmare, radioul din Oslo l-a rugat pe profesorul Hallesby să clarifice problema. Iar profesorul a păşit din nou în faţa microfonului şi a spus:

— Mi s-a cerut să clarific această problemă; o voi face: se prea poate ca deseară să vă culcaţi liniştit în patul dumneavoastră şi să vă treziţi mâine dimi­neaţă în iad. Aş vrea să vă avertizez!

Aceasta a fost scânteia care a aprins fitilul. Mai mulţi episcopi din Norvegia au fost întrebaţi:

— Există sau nu există un iad?

Până şi revista „Der Spiegel" a preluat subiectul şi a prezentat un articol despre „Disputa despre iad din Norvegia".

La mai puţin de un an după această bombă le-am ţinut studenţilor din Oslo o serie de prelegeri şi seara am mai ţinut o serie de prelegeri publice. Totul a început cu o conferinţă de presă. La hotel s-au adu­nat reprezentanţii tuturor ziarelor. Atunci s-a întâm­plat ceva senzaţional, căci m-am trezit la dreapta mea cu jurnalistul care dezlănţuise odinioară scan­dalul şi în stânga mea cu profesorul Hallesby, ca reprezentant al presei evanghelice. Şi desigur că imediat a început duelul. Jurnalistul s-a răstit la mine:

— Pastore Busch, am o dispută cu profesorul Hallesby. Dumneavoastră sunteţi un om modern. Ce credeţi: există iad?

— Da, i-am răspuns, desigur că există un iad. Desigur!

— Nu pot să înţeleg cum de spuneţi acest lucru, a spus jurnalistul.

— Îmi face plăcere să vă explic, i-am spus eu. Cred că există un iad, pentru că Isus însuşi a afirmat acest lucru. Şi eu cred neapărat în cuvintele lui Isus, pentru că El a ştiut mai mult decât toţi oamenii deştepţi din lume!

Şi Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului". Şi de aceea vorbim despre credinţă, pentru că Dumnezeu a arătat modul în care omul poate să trăiască fericit şi să moară fericit.

Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem? Cum să mă descurc, dacă nu mai pot să cred? Nu vom şti ce să facem cu viaţa noastră!

Permiteţi-mi să vă argumentez şi altfel. Imaginaţi-vă că aveţi un peştişor de aur. Într-o bună zi, vă gândiţi:

— Bietul de tine, trebuie să stai tot timpul în apă rece! Am să te fac să te simţi mai bine!

Scoateţi peştele din apă, îl frecaţi bine cu prosopul şi îl puneţi într-o colivie de aur. Îi daţi cea mai bună mâncare - nu ştiu ce mănâncă peştii -: ouă de furnici sau purici de apă. Deci, îi daţi cei mai frumoşi şi cei mai gustoşi purici de apă şi spuneţi:

— Dragul meu peştişor de aur, ai aşa o cuşcă de aur frumoasă, cei mai minunaţi purici, ce aer curat! Acum o duci bine!

Ce va face peştele de aur? Ne va mulţumi dând din codiţă? Nu, nu o va face, ci va deschide gura după aer şi se va zbate cumplit. Şi dacă ar putea să vorbească, ne-ar spune:

— Nu-mi trebuie colivia ta de aur, nu-mi trebuie puricii tăi, vreau înapoi în mediul meu, vreau în apă!

Şi vedeţi dumneavoastră: mediul nostru este Dumnezeul cel viu, care a creat cerul şi pământul şi care ne-a creat şi pe noi.

„Tot ce-i viaţă izvorăşte din Tine", aşa începe imnul naţional al Elveţiei. Dumnezeu este mediul nostru! Şi atâta timp, cât nu am pace cu Dumnezeu, pot să-i ofer sufletului meu o colivie de aur - mă înţelegeţi: omul de azi îi dă sufletului său totul: distracţii, călătorii, mâncarea cea mai bună, vinul cel mai bun, totul -, dar sufletul tău se zbate şi spune:

- De fapt, nu vreau nimic din toate astea! Vreau înapoi în mediul meu, vreau pace cu Dumnezeu!

Nu fiţi atât de cruzi cu voi înşivă! Inima noastră strigă în noi, până când găseşte pace în Dumnezeul cel viu! Aşa cum peştele vrea să trăiască în mediul lui, aşa vrea sufletul nostru să se întoarcă la Dumnezeu, care este mediul nostru!

Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem? Pot să vă spun numai atât: nu ne vom descurca deloc - nici în viaţă, nici în moarte şi nici în veşnicie! Şi dacă-mi veţi spune:

— Oamenii se descurcă totuşi destul de bine!, va trebui să vă răspund:

— Dar numai după aceea!

Da? Un om ca Goethe, care a fost frumos, bogat, deştept, a fost şi ministru, pe scurt: care a avut totul, i-a spus la sfârşitul vieţii lui Eckermann, că dacă ar aduna toate orele în care a simţit o mulţumire lăuntrică, nu ar rezulta nici măcar trei zile. Atât de lipsit de pace! Nu, nu ne putem descurca cu viaţa noastră, dacă nu avem credinţă!

Asta a fost primul lucru pe care a trebuit să vi-l spun. Şi acum urmează a doua idee:



Când omul nu mai poate să creadă > Cuprins



Când omul nu mai poate să creadă
Ce ne facem, dacă nu mai putem să credem?
de Wilhelm Busch

Cuprins:
4. Ce facem dacă nu mai putem să credem?

Când omul nu mai poate să creadă > Coperta

Când omul nu mai poate să creadă
Ce ne facem, dacă nu mai putem să credem?
de Wilhelm Busch

CUPRINS

Zbaterea numită viaţă > Biografie


Biografie

Martin Homann, evanghelist

Provine din Nordhein-Westfalen. Născut în 1940, s-a căsătorit, are trei copii. Ca profesie este desenator tehnic. S-a pregătit ca misionar la Şcoala Biblică Bergstrasse din Hessen. A ajuns la o credinţă vie în Isus Cristos în 1957, cu ocazia unei evanghelizări denumite TINERETUL PENTRU CRISTOS (Jugend für Christus). Începând din 1962, ţine evanghelizări în multe oraşe din Germania. Organizează turnee în ţară şi în străinătate: în Anglia, Elveţia, Austria, Iugoslavia, Ungaria, SUA., Israel, Brazilia şi România. Începând din 1972 este conducătorul Societăţii Misionare TINERETUL PENTRU CRISTOS, a Uniunii Evanghelice germane cu sediul în D-6109 Muhltal, C.P. 1180, Am Klingenteich 16.



Zbaterea numită viaţă > 5. Cum găsesc sensul vieţii?


5. Cum găsesc sensul vieţii?

"Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" (Evrei 13:8).

În vremurile noastre putem constata în rândul tinerilor trei mari curente. În primul rând, există tineri care ar încerca să oprească într-un oarecare mod cursul lumii, pentru a putea evada din ea. Pentru a fugi de realitatea vieţii lor lipsite de sens, aceştia încearcă să spargă monotonia vieţii cotidiene prin droguri, alcool, sex sau ocultism.

În al doilea rând, există o categorie de tineri, care vor să schimbe într-un mod hotărâtor lumea, prin diverse ideologii, radicalism sau idealism şi nu puţini sunt aceia care se angajează pe această direcţie de mers. Ei însă trec cu vederea un fapt esenţial, anume că fără oameni înnoiţi nu există o societate înnoită.

În al treilea rând, există tineri care, aflaţi în mijlocul frământărilor şi nemulţumirilor vieţii, au fost apucaţi de Cristos. El le schimbă şi le înnoieşte viaţa şi relaţiile într-un mod radical, aşezând-o pe o temelie solidă, pe temelia care se numeşte Isus Cristos - Cel care este acelaşi ieri, azi şi în veci. Astfel, viitorul lor devine sigur. Ei nu mai sunt purtaţi de val încoace şi încolo, fără sens, prin viaţa aceasta. Au o nouă ţintă - un scop etern. Pentru ca să ne putem aşeza viaţa pe această temelie neclintită, este important să înţelegem cine anume este Isus Cristos. Sunt bucuros că în multe locuri se vorbeşte despre Isus. Şi este extraordinar să vezi că în zilele noastre se înmulţeşte pe plan mondial numărul acelor tineri care îl pun pe El ca bază a vieţii lor, al acelora care au putut experimenta ei înşişi că această temelie nu se clatină şi că Isus Cristos poate influenţa într-un mod decisiv viaţa lor. Dacă e să ne aşezăm viaţa pe temelia care este Isus, trebuie să ştim cu cine avem de-a face. Aş dori să pun deci o întrebare: Cine este Isus Cristos, Cel care a fost, este şi va fi în veci?

El este acel Isus istoric

El este acel Isus despre care a scris istoricul roman Josephus. El este acel Isus despre care ne relatează Biblia că s-a născut în Betleem şi că a crescut în Nazaret. El este acel Isus care la vârsta de 12 ani a stat în Templu şi care şi-a început lucrarea publică la vârsta de 30 de ani. El este una şi aceeaşi persoană cu acel Isus care atunci i-a ajutat pe săraci, care le-a dat pâine să mănânce. El este acel Isus care a redat orbilor vederea şi a vindecat leproşii. El este acel Isus care a vindecat slăbănogii - precum ne atestă Biblia. El este acel Isus care ne-a adus Vestea Bună, extraordinara veste că Dumnezeu încă ne iubeşte! El ne iubeşte atât de mult, încât Şi-a dat propriul Fiu la moarte, lăsându-L să Se stingă pe o cruce, pentru ca noi să putem veni din nou la o relaţie cu El. El este acel Isus care a învăţat cu putere pe cei care îl ascultau: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc..." (Matei 5:44). Era o învăţătură care avea putere de convingere, o învăţătură cu totul deosebită de cea a cărturarilor şi fariseilor vremii respective. El este acel Isus care ura orice forme de evlavie făţarnice şi lipsite de conţinut. El este acel Isus care a putut să liniştească valurile mării. El este acela care trebuia doar să spună un cuvânt şi natura întreagă îl asculta, iar stăpânirile întunericului se plecau înaintea Lui. Totodată El este acela care deţine şi astăzi aceeaşi putere ca şi atunci. El este acel Isus ale cărui cuvinte şi învăţătură oferă şi astăzi viaţa! El este acel Isus care poate lua şi acum viciul pătimaşului. El este acel Isus care doreşte să ne strige în urechi faptul că odată cu venirea Lui a început „anul de îndurare al Domnului”, „anul” de iertare şi dragoste venite de la El. El este acel Isus pe care şi astăzi nenumăraţi tineri şi bătrâni îşi reclădesc viaţa. Pe acest Isus L-am pus şi eu ca temelie a vieţii, ştiind că El a fost, este şi rămâne acelaşi în veci.

EI este Fiul lui Dumnezeu

Isus este însuşi Dumnezeu. Nu întruparea a fost începutul Său. El este din veşnicii. De aceea poate fi o temelie care nu se clatină. Dumnezeu însuşi l-a întărit. Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor, Domnul oştirilor a pus această temelie. Şi "nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Cristos" (1 Corinteni 3:11). A fost pusă deja această temelie şi în viaţa ta? Stai tu pe ea?

Isus este în acelaşi timp om şi Dumnezeu, în aceeaşi persoană - Fiul lui Dumnezeu. Acest lucru a devenit evident la botezul Lui, atunci când s-a auzit glasul care spunea: "Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care îmi găsesc plăcerea" (Matei 3:17). Dumnezeu însuşi vorbea astfel despre El. La fel s-a întâmplat şi pe Muntele schimbării la faţă. Acelaşi glas divin a spus despre Isus: "Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!" (Matei 17:5). Isus însuşi afirmă despre Sine: "Eu şi Tatăl una suntem" (Ioan 10:30). Isus însuşi afirmă despre Sine: "Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl" (Ioan 14:9). Atunci când unul dintre ucenici L-a rugat: "...Arată-ne pe Tatăl", Isus i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl..." (Ioan 14:8-9). Pentru noi, oamenii, Dumnezeu este o noţiune abstractă. De aceea, El ni S-a revelat în Isus Cristos. La Dumnezeu nu ştim cum să ne raportăm, dar pe Isus. omul L-a putut privi, pipăi şi auzi. Odată când Isus Şi-a întrebat ucenicii ce părere au, cine este El, Petru I-a răspuns curajos: "Doamne...Tu ai cuvintele vieţii vecinice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Cristosul...", "...Fiul Dumnezeului celui viu!" (Ioan 6:68-69; Matei 16:16). Iar Toma, îngenunchind în faţa Lui a exclamat: "...Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (Ioan 20:28). Isus a acceptat aceste mărturii ale ucenicilor Săi, spunându-i lui Petru: "...Nu carnea şi sângele (nu un om) ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri" (Matei 16:17). Văzându-L pe Isus cum se ruga până şi de pe cruce pentru duşmanii Săi, chiar şi un sutaş păgân a trebuit să mărturisească: "Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!" (Matei 27:54). Ai fost vreodată copleşit de uimire în faţa Lui? Ai ajuns vreodată să te gândeşti la Cel care a fost, este şi va fi şi meditând să exclami: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!"? Iar dacă ai făcut-o, ai făcut-o oare doar de pe buze sau cu toată inima ta? Ai spus oare cu întreaga ta fiinţă: Vreau ca Isus să fie şi să rămână Domnul şi Dumnezeul meu, Lui vreau să mă dedic, pentru viaţa aceasta şi pentru întreaga veşnicie? "Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu", a exclamat acel sutaş păgân. Privindu-L pe Isus, el a fost mişcat, a fost copleşit. Ai fost şi tu atât de copleşit de El încât să poţi mărturisi acelaşi lucru? Eşti tu dispus să îl urmezi, indiferent ce te-ar costa aceasta? Da-ul nostru ar trebui să fie valabil nu doar acasă, pe ascuns - în suflet -, ci şi printre vecini, în familiile noastre, la serviciu. Odată aşezaţi pe acest fundament, trebuie să avem curajul să mărturisim fără teamă că Isus este acelaşi, ieri, azi şi în veci.

El este Mântuitorul crucificat

Atunci când S-a născut, El a fost numit Isus: "...Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale"; astfel i-a vorbit îngerul Măriei (Matei 1:21). Astăzi, pe mulţi oameni îi caracterizează o adâncă nemulţumire, un vid lăuntric, un gol sufletesc. Ei caută sensul vieţii. În Germania, de pildă, există încă şi acum 60.000 de tineri sub 25 de ani, stăpâniţi de patima drogurilor, incapabili de a munci. Ei încearcă să-şi mascheze golul sufletesc şi se străduiesc să găsească un sens vieţii. Un magazin de publicitate semnalează că 20 milioane de nemţi sunt periclitaţi de consumul în exces al alcoolului. Directorul centrului de recuperare din Hamm a celor dependenţi de droguri şi de alcool a spus odată: "Alcoolul a devenit drogul numărul unu chiar şi pentru tineri." Este cea mai mare problemă socială de ordin medical. Astăzi, avem deja circa 1,5-1,8 milioane de alcoolici. Numărul celor dependenţi de alcool creşte în rândul adolescenţilor (12, 13, 14 ani). Motivele pentru care atâţia adolescenţi şi tineri între vârsta de 20-30 ani recurg la alcool sunt nemulţumire, tensiuni interioare, un gol sufletesc, neacceptare de sine, depresie, lipsa bucuriei de a trăi, relaţii de familie sfărâmate, şocul confruntării cu realitatea, conflicte sociale, mânie, ruşine, singurătate, complexe, nevoia de semnificaţie neîmplinită, incapacitatea de a iubi etc. Este o constatare tristă şi înspăimântătoare. Alţii, în schimb, stând cu teamă înaintea vieţii, recurg la ghicitorii, pentru a-şi afla viitorul. O revistă - de pildă - relatează despre explozia unei mişcări oculte. Astăzi se vorbeşte despre o întreagă renaştere ocultă. Luând în calcul doar pe vorbitorii limbii germane, nu mai puţini de 30 milioane de oameni îşi comandă horoscopul. În RFG există 85.000 vrăjitori, cititori în cărţi, cititori în palmă, ghicitori şi alţi diverşi exponenţi ai superstiţiilor, persoane înregistrate ca plătind impozit pentru aceasta. Într-un comunicat televizat s-a afirmat faptul că 20 milioane de nemţi se află sub tratament psihoterapic. Astăzi, cele mai multe confesări sună cam aşa: "Din totdeauna mi-am căutat un om în care să pot avea încredere, însă de fiecare dată am fost înşelat". O agenţie de ştiri a afirmat faptul că începând din 1969 numărul sinuciderilor în rândul tinerilor între 15-25 ani a crescut cu mai bine de 40%. Motivele sunt multiple: grijurile vieţii, teama pentru viitor, slăbirea capacităţii de muncă şi multe altele. Există oare vreun răspuns, vreun ajutor în această privinţă? Isus ne asigură: "V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan 16:33). Prin moartea Sa de pe cruce, El a învins păcatul, a plătit datoria noastră. Nu trebuie să ne mai refulăm vinovăţia. Putem fi eliberaţi de ea, aducând toate eşecurile, toate problemele şi toată teama noastră înaintea lui Isus, mărturisindu-I-le şi dându-I-le Lui - prin rugăciune. Mulţi oameni sunt în zilele noastre în căutarea sensului vieţii, a unei păci lăuntrice adevărate, a bucuriei, a fericirii şi a securităţii. Pe toate acestea omul le-a pierdut din clipa în care a fost despărţit de Dumnezeu prin păcat.

Există o accentuată încercare de a suprima conceptele de păcat şi vinovăţie. Nu cu mult timp în urmă, la o oră de religie, profesorul de religie ne-a spus: "Ştiţi... păcat, păcătos şi vinovăţie ...acestea sunt concepte care ar trebui şterse; în ziua de azi, ele oricum nu mai sunt înţelese de tineri." Însă atunci când am întrebat tinerii dacă ştiu ce anume înseamnă un vinovat, ei au răspuns: "Desigur că ştim. O ştim încă de la regulile de circulaţie rutieră. Cunoaştem foarte bine ce înseamnă să te faci vinovat de încălcarea regulilor de circulaţie. Cunoaştem însă şi ceilalţi vinovaţi, păcătoşii despre care vorbeşte Biblia, numai că - şi acest lucru a fost spus corect - nu vrem să admitem faptul că suntem păcătoşi, cu toate că suntem convinşi de aceasta." La un asemenea răspuns nu s-ar fi aşteptat profesorul de religie. El nu avusese curajul să vorbească despre păcat şi vinovăţie, însă cum am putea vorbi despre măreţia soluţiei lui Dumnezeu în Isus, dacă nu admitem faptul că omul s-a făcut vinovat de ruperea relaţiei lui cu Dumnezeu şi faptul că păcatul stă de-acum ascuns în sufletul fiecăruia dintre noi. Isus a fost răstignii pentru ca, ispăşind vina noastră, să ne facă neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi astfel să facă din nou posibilă relaţia cu Dumnezeu. Isus vrea să ne scape de această vină şi să ne elibereze de noi înşine. El doreşte să ne smulgă din robia legăturilor noastre. El însuşi doreşte să fie izvorul fericirii noastre. Dragii mei prieteni, de fapt abia în ultimele luni am înţeles cu adevărat că Isus nu doar că vrea să ne facă fericiţi, ci El însuşi este izvorul fericirii, adică fericirea stă în El însuşi. De aceea poate spune Cuvântul lui Dumnezeu: "Bucuria Domnului este tăria voastră" (Neemia 8:10). Acest Isus nu ne dezamăgeşte. Am experimentat-o în propria mea viaţă. Isus a purtat păcatul lunii întregi. "Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!" - a exclamat Ioan Botezătorul (Ioan 1:29). Dacă Isus a purtat păcatul lumii, înseamnă că El a purtat şi păcatul tău şi păcatul meu. Aceasta înseamnă însă că El a purtat atât păcatele de ieri cât şi pe cele de azi şi pe cele de mâine, pe cele despre care noi astăzi încă nici nu ştim nimic. Chiar dacă ne pârăşte Acuzatorul nostru - Satan -, chiar dacă ne chinuie conştiinţa şi credem de multe ori că pentru noi nu mai există scăpare: zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, a fost nimicit pe crucea de la Golgota (Coloseni 2:14). Isus Cristos, Cel care n-a cunoscut păcat, a fost făcut păcat, pentru noi (2 Corinteni 5:21) -, de aceea este El neprihănirea noastră, o neprihănire valabilă înaintea lui Dumnezeu. De ce am avea mai mare nevoie, decât de o completă eliberare de vinovăţie şi păcat şi ce ar putea fi mai urgent pentru noi, decât o răscumpărare de toată nelegiuirea din viaţa noastră. El este dreptatea şi neprihănirea noastră. "Dreptatea Ta şi sângele sfânt,/ Haina de glorie îmi sunt" - spun cuvintele unei cântări. Sângele lui Cristos a devenit pentru mine nu doar haină de duminică, ci şi una de toate zilele - a devenit chiar haina mea de lucru. Astfel putem spune că El Şi-a dat sângele pentru orice păcat - pentru cel săvârşit ieri, sau azi, cât şi pentru cel care ne va doborî mâine (1 Ioan 1:7). Dumnezeu doreşte ca tuturor oamenilor să li se spună Vestea Bună - pentru ca toţi oamenii să audă marea veste aducătoare de fericire şi eliberare. Tocmai pentru aceasta este datoria fiecăruia care a gustat eliberarea să spună şi altora despre extraordinara veste, să o mărturisească - la serviciu, acasă sau printre vecini. Să mărturisească deschis şi sincer: Isus este Domnul şi Dumnezeul meu. El este Cel veşnic, Cel imuabil: Cel care a fost, este şi va fi.

Isus este Biruitorul păcatului, al iadului, al morţii şi al diavolului

Dacă ne aşezăm picioarele pe această temelie nu înseamnă că noi am şi încetat să păcătuim. Vechiul Adam - natura noastră umană - nu devine sfânt, el continuă să fie ispitit şi, nu de puţine ori, biruit de păcat. Însă Isus a dat o lovitură de graţie păcatului. Unde îţi este boldul, moarte, unde îţi este biruinţa, locuinţă a morţilor? Efectul păcatului este moartea. Boldul morţii sau acul cu venin al morţii este păcatul. Toţi oamenii trebuie să moară, pentru că toţi - şi aici nu există excepţie - au păcătuit, însă nu moartea va avea ultimul cuvânt. Puterea lui Dumnezeu, extraordinara Sa putere creatoare, care a strigat în haosul începutului: „Să fie...” „şi...a fost", a strigat şi la mormântul din Betania: "Lazăre, vino afară!". Şi Lazăr a ieşit afară, cu toate că fusese mort de patru zile şi mirosea greu. Aceeaşi putere creatoare a lui Dumnezeu l-a strigat şi Fiului în dimineaţa învierii: "Isuse, scoală-te!"; şi incredibilul s-a împlinit: Isus a părăsit odată pentru totdeauna împărăţia morţii. Această putere creatoare a lui Dumnezeu vrea s-o pună Isus în viaţa noastră, prin Duhul Său. Romani 8:11 precizează: "...Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Cristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi." Isus Cristos este acelaşi, ieri azi şi în veci. Puterea Lui a fost şi rămâne aceeaşi, ieri, astăzi şi în vecii vecilor. Diavolul a fost învins, Şarpelui i-a fost zdrobit capul; iar Isus vrea să ne facă parte şi nouă de biruinţa Lui asupra lui Satan şi asupra păcatului.

El este Domnul înviat din morţi

Isus a murit, dar El nu a rămas în mormânt. Dacă Isus nu ar fi înviat, toată jertfa sa ar fi rămas fără sens. Moartea şi învierea Lui împreună alcătuiesc coloana vertebrală a credinţei creştine. Dacă nu ar fi înviat, El nu ar putea fi mâine acelaşi care a fost şi ieri. Iar noi nu am putea avea o nădejde vie - o nădejde care să ne slujească nu numai în viaţă, ci şi în faţa morţii. Însă El a înviat! Mormântul nu L-a putut ţine! El trăieşte nu doar în mintea ucenicilor Săi, nu doar în ideile bisericilor Sale; Mormântul este gol; El a înviat cu adevărat! Aşa stând lucrurile, putem declara cu toată convingerea că noi înşine vom învia (Citeşte 1 Corinteni 15:1-58.). Mormântul şi moartea nu ne vor putea ţine, căci Isus Cristos trăieşte. Iar El a promis: "Eu trăiesc, şi voi veţi trăi" (Ioan 14:19). Această putere a învierii Lui vrea să ne-o dea nu doar pentru duminica dimineaţa. El vrea să ne-o dea pentru viaţa de toate zilele, în mijlocul problemelor care se ivesc la şcoală, în mijlocul problemelor de convieţuire cu semenii, în mijlocul problemelor de căsnicie. Nici n-aş putea enumera aici toată influenţa pe care o poate avea şi pe care o chiar are faptul că îl ai pe Isus ca temelie a vieţii tale. Viaţa se ordonează după standarde cu totul noi, iar El ne dă forţa de a putea trăi o viaţă pe măsura lor. El ne ajută să rămânem statornici în dragoste, pentru că dragostea însăşi este lucrată în noi de Dumnezeu, îl vom putea iubi chiar şi pe acel coleg de serviciu care este un adevărat focar de răutate şi cu care nu poţi întreprinde nimic. Puterea lui Isus face posibilă convieţuirea în pace dintre copii şi părinţi, dintre părinţi şi copii, dintre elevi şi învăţători şi dintre învăţători şi elevi. Dispunem de-acum de o nouă Sursă de putere, care ne ajută să îi suferim pe alţii; ba mai mult, am aflat acel Izvor care ne dă o putere să îi privim pe alţii chiar mai presus de noi înşine - şi aceasta în toate domeniile vieţii, chiar şi în căsnicie. Astfel, viaţa de căsnicie va fi trăită iertând, şi nu acuzându-ne unul pe altul. La fel cum mie mi s-a iertat, de acum îl pot şi eu ierta pe semenul meu, pe partenerul meu. Aceasta stabileşte în viaţa de căsnicie standarde noi. În zilele noastre, credincioşia în căsnicie nu mai ocupă un loc de cinste. În majoritatea cazurilor, relaţia de familie se află într-o criză acută. Cine lasă însă pe Cristos să domnească în viaţa lui, acela va primi putere de a fi cinstit, inclusiv în căsnicie. Prin Cristos, el dobândeşte nu numai curajul de a începe o căsnicie, ci şi curajul şi puterea de a rămâne credincios partenerului său, până la moarte. Cine îl cunoaşte pe Isus şi puterea învierii Lui, acela va avea puterea de a scăpa de lăcomia de avere - de ceea ce de multe ori ne fură perspectiva veşniciei. Nu arareori sunt oamenii legaţi de aceste lucruri pământeşti, cu toate că în doar câţiva ani trebuie să le părăsim. Deci ceea ce agonisim pe pământ nu poate constitui acea temelie pe care să ne putem clădi veşnicia.

El este Domnul, care va reveni

Cu toate că o viaţă trăită în această lume împreună cu Cristos este deja schimbată şi frumoasă, creştinul priveşte totuşi dincolo de ea, căci marea parte a splendorilor vieţii sunt încă înaintea lui. O asemenea viaţă se merită trăită, chiar dacă nu întotdeauna te afli deasupra norilor. Cristos este gata să ne treacă prin nori şi prin necazuri dincolo de acestea. Pentru ca să nu existe nici o neînţelegere: problemele nu vor dispărea toate, atunci când îl urmăm pe Isus, dimpotrivă; poate se vor adăuga mai multe la ele, pentru că avem de-a face cu o lume care nu are această temelie, ci dimpotrivă, de cele mai multe ori o respinge şi o atacă cu vehemenţă, însă noi ştim că Isus va reveni, după cum ne-a promis-o El însuşi: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi" (Ioan 14:2-3). Isus S-a dus să ne pregătească un loc. Acesta este planul lui Dumnezeu pentru toţi aceia care şi-au clădit viaţa pe Cristos. Ei au înţeles faptul că dorinţa lui Dumnezeu este să aibă comuniune cu ei, şi aceasta pentru o veşnicie întreagă. Pavel a trăit în baza aceleiaşi convingeri. Iată ce scrie el tesalonicenilor: "Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogon din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte" (1 Tesaloniceni 4:16-18). Isus Cristos rămâne acelaşi, ieri azi şi în veci. El stă înaintea uşii inimii noastre. El aşteaptă ca noi să I-o deschidem. În Apocalipsa 3:20 citim: "Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine." Isus a schimbat viaţa multor tineri şi chiar a multor vârstnici. El o poate schimba şi pe a ta; El este Izvorul vieţii.

Isus dă vieţii noastre o nouă orientare, un nou ţel, o nouă direcţie. Ne dăruieşte o viaţă care se merită trăită, acum şi în veşnicie. El ne readuce la scopul pentru care am fost destinaţi să trăim ca oameni, împăcându-ne cu Dumnezeu-Tatăl. Prin Isus, viaţa ta capătă sens; de aceea, lasă ca El să-ţi determine toate aspectele vieţii.

Tineretul este cel mai scump bun al societăţii umane. Însă tocmai acest bun este atât de puţin apreciat şi atât de puţin îndrumat, prin exemple pozitive, fiind de multe ori înţeles şi tratat greşit.

Ce fel de mediu este acela în care sunt obligaţi tinerii de azi să crească şi ce fel de cultură primesc ei? Pretutindeni îi pândesc ispitele. Părinţi lipsiţi de orice responsabilitate îşi abandonează pur şi simplu copiii, neoferindu-le nici standarde de viaţă şi nici ajutor. Deşi fiecare familie a plecat la drum cu o mulţime de intenţii bune, până la urmă toate s-au înecat în materialism. Căsnicii desfăcute, sfătuitori deseori fără o direcţie clară, imagini neclare despre moralitate şi Dumnezeu, corupţie de la cei de jos până la cei aflaţi în cele mai înalte poziţii, o atmosferă politică explozivă, războaie etc. Toate acestea sunt urmările groaznice ale unei lumi care s-a desprins în mod conştient de Dumnezeu. Unde mai există o cale clară, o cale care să dea sens vieţii? Există un singur răspuns la această întrebare. Răspunsul se află în Isus Cristos, care este acelaşi ieri, azi şi în veci. Cel care-L primeşte pe Cristos va găsi în El mai mult decât o oglindă în care să-şi privească viaţa cu toate falimentele ei; va găsi în El soluţia salvatoare - sensul vieţii; va găsi în El puterea de a scăpa de deznădejde, puterea de a trăi cu adevărat.


Zbaterea numită viaţă > 4. Marea eliberare a omului


4. Marea eliberare a omului

Cu toate că omul s-a abătut de la porunca lui Dumne­zeu, Dumnezeu nu l-a lăsat în plasa neascultării lui. L-a trimis pe propriul Său Fiu, pe Isus Cristos, să coboare în mijlocul existenţei noastre umane, pentru a ne ridica, pentru a ne arăta calea de reîntoarcere la Dumnezeu. Cristos a acceptat voia Tatălui Său şi a venit să locuiască printre noi şi să moară pentru noi; El a venit ca să ne elibereze din ghearele Celui care ne-a înşelat, pentru ca astfel noi să trăim! În 1 Ioan 3:8 citim: "...Fiul lui Dum­nezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului." Acesta este extraordinarul adevăr al Evangheliei. Isus ne eliberează pentru a gusta adevărata viaţă. Isus a venit pentru a aduce pe om înapoi la Dumnezeu, pentru a restabili armonia dintre Creator şi creatură. Isus însuşi a afirmat: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14:6). Şi deoarece Isus este nu doar calea, ci şi viaţa, El poate să ne dea şi nouă adevărata viaţă. El oferă o nouă dimensiune existenţei noastre. Biblia spune în Ioan 8:36: "Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi." Isus Cristos vrea să ne elibereze de orice încătuşare. El ne poate elibera din robia Satanei. Dar El ne poate elibera şi de o atitudine egoistă, şi chiar şi de patimile şi viciile noastre. Singur Isus ne poate duce la o viaţă complet nouă, la o viaţă cu sens. Isus rupe lanţul egocentrismului cu care suntem legaţi şi ne redă libertatea de a trăi pentru alţii. Prin oameni eliberaţi, Isus poate schimba şi poate înnoi orice relaţie dintre oameni.

Este însă chiar mai important faptul că Isus poate restabili comuniunea noastră cu Dumnezeu. Prin intrarea într-o relaţie personală cu Dumnezeu, fiecare dintre noi are posibilitatea de a dobândi iertare pentru trecutul lui, pace pentru prezentul lui şi o extraordinară nădejde pentru viitorul lui. Cristos ne trezeşte din moartea spirituală, punându-ne din nou în relaţie cu Dumnezeu. Isus spune în Ioan 11:25-26: "...Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată..." (s.n.). Cristos ne scapă de moartea eternă şi ne duce spre o viaţă eternă. El a promis: "...Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi" (Ioan 14:3).

Dându-I voie lui Isus Cristos să ne cucerească sufletul, adică, acceptându-L pe El ca Domn şi Răscumpărător al nostru, ni se oferă posibilitatea de a începe o viaţă cu totul nouă. Devenim cu adevărat oameni doar prin Isus Cristos. Doar prin El capătă sens viaţa noastră. Noi am fost creaţi pentru comuniune cu Dumnezeu şi am primit viaţă pentru a-L sluji pe El. Intrând într-o relaţie eternă cu Dumnezeu -o relaţie care începe deja aici pe pământ în clipa în care într-un mod conştient îl primim pe Isus Cristos ca Stăpân al vieţii noastre - am descoperit adevăratul sens al vieţii: trăim ca să-L slujim pe Dumnezeu.

Biblia precizează în Ioan 1:12: "...Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu". Cum anume se poate întâmpla aceasta? Cum anume îl poate cineva primi pe Isus? De fapt, ce trebuie să fac pentru ca El să devină Domnul şi Mântuitorul meu?

- Trebuie să recunosc că, în ochii lui Dumnezeu, am păcătuit şi, de aceea, sunt despărţit de El (Romani 3:23).

- Trebuie să recunosc că prin puterile mele nu pot scăpa din acest impas. Dumnezeu este Cel care îmi oferă eliberare prin Isus Cristos (Efeseni 2:8-9).

- În final, trebuie să îl primesc pe Domnul Isus în viaţa mea, rugându-L să intre în ea. În Apocalipsa 3:20 citim: "Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine" (s.n.). Decizia mea de a crede în Domnul Isus trebuie să fie conştientă şi deliberată. Pavel i-a spus temnicerului din Filipi: "Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta" (Faptele Apostolilor 16:31).

Nu trebuie să uităm că aşa după cum setea noastră nu este astâmpărată în mod automat prin faptul că ştim formula chimică a apei, ci apa trebuie băută pentru ca setea să fie astâmpărată, tot aşa Cristos trebuie primit pentru ca noi să gustăm adevărata viaţă.



Persoane interesate