Biserica sau Adunarea > Ioan, ucenicul preaiubit

<<< CUPRINS

IOAN, UCENICUL PREAIUBIT

Ioan, „ucenicul pe care îl iubea Isus", a trăit mai mult decât toţi ceilalţi apostoli. Domnul iubeşte pe toţi ai Lui, dar cinstea pe Ioan cu o iubire deosebită, lucru care pentru inima acestuia era bunul cel mai de preţ. De aceea, în evanghelia sa, simte plăcere să se numească „ucenicul pe care-l iubea Isus". Într-adevăr, Domnul Isus i-a dat o dovadă destul de puternică despre dragostea Sa. Cu puţin înainte de a părăsi pământul, când era pe cruce, lui i-a încredinţat pe mama Sa. Maria se găsea lânga cruce cu sufletul zdrobit de durere, văzând suferinţele Fiului său, respins de Israel. „Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie", spusese Simion Mariei, când ţinea pruncul în braţele sale (Luca 2:3-5). Lângă ea stătea acum „ucenicul pe care-l iubea Isus", pe care dragostea pentru dumnezeiescul său Stăpân îl adusese la această privelişte dureroasă. Isus a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău" şi ucenicului: „Iată mama ta!" Scumpă moştenire a lăsat Domnul Isus lui Ioan! Şi ce dragoste duioasă a arătat mamei Sale! Domnul ştia că mângâierea cea mai bună pentru ea era tovărăşia aceluia pe care El îl iubea. „Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă". Nu se ştie bine cât timp a mai trăit Maria pe pământ sub îngrijirea lui Ioan. Este amintită pentru cea din urmă oară în întâiul capitol din Faptele Apos­tolilor.

În privinţa lui Ioan, Pavel aminteşte (Galateni 2:9) că pe la anul 50 era încă la Ierusalim. După Irineu - scriitor creştin din veacul al II-lea şi care, în tinereţe, cunoscuse persoane care trăiseră împreună cu Ioan - apostolul s-a aşezat mai târziu la Efes, de unde vizita adunările vecine.

Ioan a ajuns la o vârstă foarte înaintată, căci a trăit cam 100 de ani. Această viaţă lungă a făcut pe prietenii săi să creadă că el nu va vedea moartea, ci va rămâne până în ziua lui Isus - şi aceasta întemeindu-se pe cuvintele Domnului către Petru: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?" apostolul adaugă: „Din cauza aceasta, a ieşit zvonul printre fraţi că ucenicul acela nu va muri deloc"; el însă îndreaptă acest gând, zicând: „Isus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc" (Ioan 21:22-23). Ioan a murit deci la Efes. În timpul lungii sale vieţi, a putut să vegheze asupra adunărilor, să le zidească prin învăţăturile sale şi să lupte împotriva rătăcirilor pe care le strecuraseră în Biserică prorocii mincinoşi. Astfel, el a putut să vadă alcătuirea scrierilor sfinte ale Noului Testament, la care, mai târziu, s-au adăugat şi ale sale: Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa. El şi-a scris cărţile printre cei din urmă dintre scriitorii insuflaţi de Dumnezeu.

Vom spune câteva cuvinte despre scrierile ucenicului pe care-i iubea Domnul Isus. E de mare preţ să cunoaştem Scriptura, care poate să ne dea înţelepciunea în dreptate; tot aşa e de mare preţ să înţelegem că nimic nu-i mai de folos decât să avem dreptarul învăţăturilor sănătoase, cuprins în fiecare din cărţile ce alcătu­iesc Scriptura (2 Timotei 1:13:14 şi 14:17).

În evanghelia sa, Ioan ne prezintă aceeaşi persoană dum­nezeiască şi vrednică de slăvit, despre care vorbesc Matei, Marcu şi Luca, adică ne înfăţişează pe Domnul Isus Cristos, însă ca singurul şi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi, venit ca om pe pământ ca să ne descopere în persoana Sa, prin lucrările şi cuvintele Sale, pe Dumnezeu, Tatăl Său, care este şi al nostru (Ioan 1:1,14 18; 14:7-11; 20:17). Evanghelia lui Ioan ne vorbeşte mult despre viaţa veşnică, descoperită în Fiul lui Dumnezeu, care este viaţa. Această viaţă este dată celor ce cred în El. Aceştia sunt născuţi din Dumnezeu, sunt copii ai lui Dumnezeu şi au viaţa veşnică. Totodată Ioan, la sfârşitul evan­gheliei, ne spune ce scop a avut când a scris-o: „Lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui" (Ioan 20:31). În această evanghelie găsim şi promisiunea Domnului de a trimite ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt, ca să rămână cu ei în veci, pentru a-i călăuzi în tot adevărul şi a-i face să se bucure de lucrurile cereşti în Cristos, Domnul lor (Ioan 1:5; 11:25; 14:6; 3:15:16,36; 5:24; 6:40; 1:12,13; 14:16,17,26; 16:13).

Cât de frumos şi de însemnat este să privim astfel pe Fiul lui Dumnezeu, în dragoste şi în sfinţenie, deoarece harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos. Să ascultăm învăţăturile pe care le dă lui Nicodim, care s-a dus la El noaptea şi căruia îi arată nevoia unei firi noi pentru a putea înţelege lucrurile lui Dumnezeu şi ale cărui priviri le îndreaptă spre El răstignit, pentru ca oricine crede în El, să aibă viaţa veşnică! Să-L privim şezând lângă fântâna din Sihar, obosit de drum, dar, în dragostea Sa, uitând de oboseala şi trebuinţele Sale, vorbind unei biete femei păcă­toase despre apa care ţâşnea în viaţa veşnică! Cea dintâi epistolă a lui Ioan este adresată tuturor creştinilor, în ea ne spune că Domnul Cristos este viaţa veşnică şi totodată adevăratul Dum­nezeu; că această viaţă, care era la Tatăl, a fost arătată pe pământ, în Persoana Domnului şi că apostolii L-au văzut, L-au auzit şi L-au pipăit. Dar această viaţă este totodată în creştin; şi, acum, când Domnul Cristos este în cer, creştinul este cel care arată pe pământ viaţa lui Dumnezeu, mergând cum a mers şi Domnul Cristos, în dragoste, sfinţenie, dreptate şi despărţire de lumea care zace în Cel Rău. Această frumoasă epistolă ne face cunoscut două trăsături ale lui Dumnezeu de foarte mare însem­nătate: El e lumină şi El e dragoste. Creştinul are posibilitatea să umble în lumină şi în aceasta cunoaşte el dragostea lui Dumnezeu, care a trimis pe singurul Lui Fiu în lume, ca să trăim prin El şi ca să fie ispăşire pentru păcatele noastre. „Cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el" (1 Ioan 4:16). Ioan scrie creştinilor ca ei să aibă părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, pentru ca bucuria lor să fie deplină. Iar la sfârşit spune: „V-am scris aceste lucrări ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică" (1 Ioan 5:13).

Afară de această epistolă, Dumnezeu a voit ca să mai avem de la acelaşi apostol încă alte două, foarte scurte. Una este adresată către o doamnă creştină, ca s-o păzească de amăgitori, de oameni care nu aduc învăţătura Domnului Cristos; alta este scrisă unui creştin, cu numele Gaius, pentru a-l încuraja să umble în adevăr şi să primească pe lucrătorii Domnului. Ioan dojeneşte totodată pe Diotref, căruia îi plăcea să aibă întâietate în adunare.

Sub împăratul Domiţian, prigonitorul creştinilor, Ioan a fost surghiunit în Patmos, o insulă mică, sălbatică, din Arhipelag. Acolo a primit de la Domnul cuprinsul cărţii profetice numite Apocalipsa sau Revelaţia. El ne face cunoscută starea sa, chiar în cel dintâi capitol: „Eu, Ioan, fratele vostru împreună cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus Cristos, mă aflam în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi mărtu­ria lui Isus. În ziua Domnului eram în Duhul" (Apocalipsa 1:9-10). Într-o duminică, Duhul Sfânt a făcut să-i treacă pe dinaintea ochilor viziuni minunate şi Domnul i-a poruncit să aducă la cunoştinţa creştinilor ceea ce i-a descoperit: „Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici" (Apocalipsa 1:11). Mai întâi Ioan vede pe Domnul în toată strălucirea slavei Sale, ca Fiu al omului, căruia „Dumnezeu I-a dat putere să judece" (Ioan 5:27). Într-adevăr, Apocalipsa este mai ales o carte de judecată.

Apoi, Domnul spune lui Ioan să scrie celor şapte adunări din Asia, care înfăţişează Adunarea lui Dumnezeu pe pământ în diferitele-i stări ce au urmat în timp, până la starea aceea când e lepădată de Domnul din cauza necredincioşiei ei. Apoi Ioan are viziunea lucrurilor care urmează după ce biserica mărturisi­toare a fost lepădată şi după ce sfinţii au fost răpiţi în cer. E vorba de judecăţile grozave care vor veni asupra unei lumi păgâne şi necredincioase şi care vor aduce statornicia Împărăţiei Domnului Cristos. Timp de o mie de ani, Satan este dezlegat, înşală pe oameni şi-i târăşte în cea din urmă răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, care-i nimiceşte; pe Satan îl aruncă în iazul cu foc şi pucioasă. Atunci cerul şi pământul de acum pier, marele scaun alb de judecată este aşezat şi cei ce se prezintă înaintea lui, păcătoşii, au ca moştenire iazul de foc şi pucioasă. Apoi se arată un cer nou şi un pământ nou; Dumnezeu face toate lucrurile noi; El este fericirea veşnică pentru toţi cei răscumpăraţi: „Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor." Această carte sfântă, dată chiar de Domnul Isus lui Ioan, ca s-o aducă la cunoştinţa Bisericii, are, fără îndoială, unele lucruri grele de priceput; totuşi cuprinsul ei ne înalţă sufletul către Dumnezeu, către Domnul Isus şi către cer. Să ne aducem aminte că Duhul Sfânt a zis: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei profeţii şi păzesc cele scrise în ea! Pentru că vremea este aproape" (Apocalipsa 1:3).

Dragostea pe care o cunoştea Ioan şi care pornea din inima dumnezeiescului său Stăpân s-a arătat până la sfârşitul vieţii sale. Se istoriseşte că, fiind prea în vârstă şi prea slab pentru a se mai duce la adunări, era dus de alţii şi, nemaifiind în stare să rostească o cuvântare lungă, se mulţumea să tot repete: „Copila­şilor, iubiţi-vă unii pe alţii."

— Pentru ce, îl întrebau fraţii, spui mereu aceleaşi cuvinte?

— Pentru că este porunca Domnului, răspundea apostolul; şi, dacă aceasta e împlinită, totul e împlinit. În adevăr: „Oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:7-8).

După cum am spus, viaţa sa lungă făcea să se creadă că el nu va muri, ci va rămâne până la venirea Domnului. Cu toate acestea, a trecut şi el prin moarte. A murit la Efes; duhul său fericit s-a dus la Domnul, pe care L-a iubit atât de mult. Împreună cu ceilalţi sfinţi adormiţi în Isus, aşteaptă clipa despre care se aminteşte în cuvintele Domnului: „Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine"(Ioan 14:3). Este clipa învierii celor care au adormit şi a schimbării „celor vii, care rămân până la venirea Domnului." Atunci, toţi împreună, făcuţi asemenea Mântuitorului slăvit, vom fi duşi de El în casa Tatălui Său. Glorioasă şi fericită aşteptare!

Ioan a murit în anul 100, al treilea an de domnie al împăra­tului Traian.

<<< CUPRINS

Biserica sau Adunarea > Apostolul Iacov

<<< CUPRINS

APOSTOLUL IACOV

Adunarea, Biserica, îşi are originea la Ierusalim. La început era alcătuită numai din iudei întorşi la Domnul Isus. Aceşti credincioşi dintre iudei rămăseseră ataşaţi de templu şi de rânduirile legii (Faptele Apostolilor 21:20). Ei nu înţeleseseră că, prin venirea Domnului Cristos, această veche orânduire de lucruri trebuia să înceteze, întrucât nu era decât umbra adevăra­telor bunuri, pe care le-a adus El (Evrei 10:1). Dărâmarea Ierusalimului şi a templului vin să rupă aceste legături, care-i mai ţineau alipiţi de iudaism; totuşi mai înainte, în bunătatea Sa, Domnul le adresase, prin mijlocirea apostolului Pavel, o scrisoare, Epistola către Evrei, în care le prezenta pe Domnul Cristos, Fiul lui Dumnezeu în cer, înlocuind, într-un chip minunat, tot ceea ce dădea Legea. Înţelegem, din această frumoasă epistolă, că El este Marele Preot, prezentându-Se, pentru noi, în cer, înaintea lui Dumnezeu şi mijlocind pentru noi; El ne deschide, prin sângele Său, o intrare liberă în Locul Preasfânt, unde a intrat ca înainte mergător al nostru; cerul este, aşadar, patria către care mergem, cu ochii aţintiţi spre Domnul Isus, Căpetenia mântuirii noastre, care a învins pe vrăjmaşii noştri şi ne-a arătat drumul. Toate acestea nu preţuiesc mai mult decât un templu, un cult şi nişte orânduiri religioase pămân­teşti? Pe când tot ce este pământesc trece şi are un sfârşit, „Isus Cristos este acelaşi ieri, azi şi în veci". „Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui. Căci noi n-aveam aici o cetate care rămâne, ci suntem în căutarea celei viitoare" (Evrei 13:13-14). Credincioşii evrei, primind aceste încredinţări dum­nezeieşti şi aceste mângâieri de preţ, puteau să părăsească fără părere de rău ceea ce era trecător şi avea să fie nimicit şi să pună mâna pe o Împărăţie care nu putea fi zdruncinată. Ei aveau nădejdea cerească a bunurilor veşnice. Totodată, după nimicirea Ierusalimului, adunări alcătuite numai din creştini iudei nu mai erau; nu se mai făcea deosebire de neam, căci în Domnul Cristos, şi iudei şi greci erau una.

Dar dacă, prin harul lui Dumnezeu, creştinii găsiseră o mângâiere deplină în siguranţa binecuvântărilor cereşti, iudeii n-aveau nici una. Ei nu putea să-şi ia gândul de la un oraş şi de la o ţară care le erau aşa de scumpe. Aşteptând într-una un Mesia eliberator şi cuceritor, s-au unit încă odată şi au încercat să clădească din nou Ierusalimul. Ca să împiedice ridicarea neamu­lui lor, împăratul Adrian a vrut să înalţe, în Ierusalim, un templu lui Jupiter. Atunci a izbucnit o răscoală cumplită din partea iudeilor, sub conducerea prorocului mincinos Barcochebas, care spunea că este steaua vestită de Balaam (Numeri 24:17). Răscoala a fost înăbuşită în sânge. Au pierit aproape 600.000 de iudei. Adrian a stabilit la Ierusalim o colonie romană şi a dat oraşului numele de Aelia Capitolina. Iudeii au fost opriţi, sub pedeapsa cu moartea, de a mai intra în el şi chiar de a-l privi de departe. Acesta a fost sfârşitul neamului iudaic în ţara sa. Totuşi, iudeii dăinuiesc şi azi ca popor deosebit, însă risipiţi printre neamuri.

Mai târziu, un împărat roman, Iulian Apostatul - numit aşa pentru că fusese creştin, cel puţin cu numele, dar se lepădase de creştinism ca să îmbrăţişeze păgânismul - plin de ură contra Domnului Cristos şi a creştinilor, a voit să facă de minciună profeţiile şi cuvintele lui Dumnezeu, zidind iarăşi Ierusalimul şi templul. El a invitat pe toţi iudeii să vină ca să ia parte la această lucrare. Dumnezeu însă a oprit încercarea lor nelegiuită. Nimic nu poate desfiinţa adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu.

Înainte de a continua istoria Adunării, vom spune câteva cuvinte despre apostolii Iacov şi Ioan. Am vorbit mai înainte despre Petru şi Pavel. Ceea ce ştim despre ceilalţi apostoli, afară de ce spune Scriptura, este prea nesigur ca să fie amintit.

Apostolul Iacov, despre care vorbim acum, nu este fratele lui Ioan. Acesta fusese omorât de împăratul Irod (Faptele Apos­tolilor 12:2). Nu este vorba nici de celălalt Iacov, fiul lui Alfeu, unul din apostolii aleşi de Domnul. Despre Iacov de care ne ocupăm acum se vorbeşte în capitolele 15 şi 21 din Faptele Apostolilor şi în Epistola lui Pavel către Galateni (capitolul 2). Din aceste părţi din Scriptură, vedem că avea un loc însemnat în Adunarea din Ierusalim. Împreună cu Petru şi Ioan, era socotit ca un stâlp al adunării (Galateni 2:9). Ca şi ceilalţi, rămăsese alipit de orâduirile legii iudaice; avea totuşi o inimă largă şi, călăuzit de Duhul Sfânt, el este cel dintâi care şi-a dat părerea că nu trebuie să silească pe creştinii dintre neamuri să ţină legea. Era un om smerit: vedem acest lucru din salutarea de la începutul epistolei scrisă către cele douăsprezece seminţii împrăştiate ale lui Israel. Deşi era fratele Domnului după trup (Galateni 1:19) şi apostol, el se socoteşte doar „rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Cristos". Ştia că, dacă „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dă har celor smeriţi" (Iacov 1:1 şi 4:6). În acelaşi timp, el era foarte evlavios şi trăia în sfinţenie şi dreptate înainta lui Dum­nezeu, aşa că i se dăduse numele de „Cei drept". În epistola lui se vede cum îndeamnă pe creştini să arate credinţa prin fapte; să fie răbdători în suferinţe; să nu caute la faţa omului; să vegheze asupra vorbirii lor; să aibă adevărată înţelepciune - care este curată, paşnică, blândă, plină de îndurare şi de roduri bune - să fugă de poftele lumii; să trăiască în ascultare de Dumnezeu şi în rugăciune stăruitoare, aşteptând venirea Dom­nului.

El trăia ceea ce spunea. De aceea toţi, creştini şi iudei, aveau faţă de el un adânc respect şi multe suflete au fost câştigate pentru Domnul Cristos prin îndemnurile sale, sprijinite pe sfinţenia vieţii. Aceasta întărâta foarte mult gelozia şi ura cărturarilor şi fariseilor, care uraseră de altfel şi pe Stăpânul lui, pe Domnul Isus. Văzând că un atât de mare număr de persoane erau aduse, prin el, să recunoască pe Isus ca Domn şi Cristos, au hotărât să-l omoare.

Ca să aducă la îndeplinire gândul lor, au venit la el şi i-au spus: „Te rugăm să opreşti poporul, căci toţi vin la Isus, ca şi cum ar fi Cristosul. Vorbeşte-i ca să nu se rătăcească. Spune tuturor care vin la sărbătoarea Paştilor ce este cu Isus." Iacov se învoi cu dorinţa lor. A fost dus pe acoperişul templului, ca să poată fi auzit de toţi. Atunci i-au spus: „Om drept, am vrea să auzim şi noi cele ce înveţi tu despre Isus." El răsunse: „De ce îmi cereţi să vă vorbesc despre Fiul omului? El este în cer, aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi trebuie să vină iarăşi pe nori." Mulţi au crezut şi au slăvit pe Dumnezeu, strigând: „Osana, Fiul lui David!" Dar vrăjmaşii lui Iacov, plini de mânie, au aruncat pe slujitorul Domnului de pe înălţimea templului şi, pentru că trăia încă, l-au omorât cu pietre, în timp ce el, urmând pilda dum­nezeiescului său Stăpân, se ruga pentru ei. Istoricul Iosif priveşte dărâmarea Ierusalimului ca o pedeapsă venită asupra iudeilor, fiindcă au omorât pe acela pe care-l numeau om „foarte drept".

<<< CUPRINS

Biserica sau Adunarea > Nimicirea Ierusalimului

<<< CUPRINS

NIMICIREA IERUSALIMULUI

Această grozavă întâmplare, care a avut ca urmare împrăştierea iudeilor, nu face parte, la drept vorbind, din istoria Bisericii. Totuşi, fiindcă se leagă destul de strâns de ea, vom spune ceva şi despre nimicirea Ierusalimului, întrucât a urmat îndată după cea dintâi prigonire a creştinilor.

Împresurarea şi cucerirea Ierusalimului, cu toate suferinţele nemaiauzite pe care le-au îndurat acei iudei, au fost continuarea judecăţilor cu care Dumnezeu, după îndelunga Sa răbdare, a lovit pe poporul pe care-l alesese ca să-l binecuvinteze, dar care s-a arătat întruna nerecunoscător şi răzvrătit. Domnul Isus vorbeşte despre purtarea iudeilor în pilda viticultorilor. După ce i-a înştiinţat adesea prin proroci, pe care n-au voit să-i asculte, Dumnezeu a zis: „Am să trimit pe Fiul Meu iubit; poate că îl vor primi cu cinste" (Luca 20:13). Dar ce s-a întâmplat? Domnul Isus ne-o spune: „Acum le-au şi văzut (lucrările Lui), şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu." În loc să-L primească în cinste, căpeteniile neamului au zis: „Iată moştenitorul; veniţi să-L omoram şi să punem stăpânire pe moştenirea Lui", lucru pe care l-au şi făcut. Ce le rămânea, decât judecata pe care singuri şi-o rostiseră: „Stăpânul viei, pe ticăloşii aceia, ticălos îi va pierde"?

De atâtea ori Domnul înştiinţase pe iudei despre soarta ce-i aşteaptă, dacă-L resping. Dar ei n-au vrut să vină la El, ca să aibă viaţă. Au lepădat harul cu care au fost îmbiaţi. Domnul vedea cu adâncă durere împietrirea inimii lor şi pedepsele grozave ce aveau să cadă asupra poporului şi asupra cetăţii pe care o iubea. Să ascultăm cuvintele Sale atât de duioase: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!" Ce urmări avea să aibă faptul că n-au vrut să asculte de Domnul Cristos? Domnul spune: „Iată, vi se lasă casa pustie." Ce era această casă?

Templul, care nu mai putea fi casa lui Dumnezeu, ci casa unui popor izgonit de Dumnezeu, casa goală, în care nu se mai afla Acela care o făcuse să fie slăvită. Într-adevăr, curând după aceste cuvinte, Isus, care era Domnul templului, „a ieşit şi S-a dus din templu", ca să nu mai intre în el niciodată (Matei 23:37, 39; 24:1). Şi aşa s-a întâmplat; judecata fusese rostită şi n-avea să mai întârzie mult.

Ucenicii Domnului nu înţeleseseră cuvintele Sale. Ei erau totdeauna plini de gânduri de slavă şi de mărire pământească pentru neamul lor. Ei se aşteptau ca Domnul Isus să Se urce pe tronul Său ca Fiu al lui David şi să-Şi statornicească Împărăţia. La ieşirea din templu, ei voiau să-L facă să admire măreţele clădiri ale templului şi trăinicia lor. Dar Domnul le răspunde: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată" (Matei 24:2).

Sărmanii iudei făptuiseră crima lor nemaipomenită: au dat să răstignească pe Cel care venise să le aducă mântuirea. Judecata lui Dumnezeu n-a căzut îndată asupra lor, pentru că, deşi ei strigaseră împotriva Domnului Isus: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!" (Ioan 19:15), Isus, în timpul răstignirii Sale, S-a rugat pentru ei: „Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac" (Luca 23:24). Şi în urma rugăciunii Fiului Său preaiubit, Dumnezeu a prelun­git timpul răbdării Sale: patruzeci de ani au mai fost lăsaţi acestui nefericit popor, ca să se pocăiască. Domnul le-a trimis vestitori ca să le spună: „Toate sunt gata, veniţi la nuntă!" (Matei 22:4). Aceştia au fost apostolii şi evangheliştii (de exemplu Ştefan) care au adus chiar la Ierusalim vestea bună a iertării, pe care Dumnezeu voia cu tot dinadinsul să le-o dea, din dragoste pentru Fiul Său. Petru le spune: „Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Cristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dum­nezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele" (Faptele Apostolilor 3:17-19). Ce-au făcut ei în faţa acestor chemări atât de stăruitoare? Unii au crezut şi au fost mântuiţi, e adevărat, dar marea mulţime a poporului, cu căpeteniile în frunte, n-au crezut. Domnul ne spune, în pilda nunţii fiului de împărat, cum au primit invitaţia Sa: „Ei, fără să le pese de invitaţia lui, au plecat: unul la holda lui şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât" (Matei 22:5,6). Am văzut, când ne-am ocupat de cele dintâi timpuri ale Adunării, cum s-au împlinit aceste cuvinte. Apostolii bătuţi şi aruncaţi în închisoare, Ştefan omorât cu pietre, Iacov ucis cu sabia, Pavel prigonit cu înverşunare, toate acestea arată necredinţa iudeilor şi ura lor împotriva Numelui Domnului Isus. „Dar la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2:15) şi pedeapsa nu putea să întârzie: „Împăratul s-a mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-au ars cetatea" (Matei 22:7).

„Când s-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjamşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată" (Luca 19:41-44). Toate acestea s-au împlinit întocmai. Cuvântul lui Dumnezeu este neclintit şi rămâne în veac. Domnul Isus a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Luca 21:33).

Acum să vedem cum s-a împlinit judecata lui Dumnezeu asupra iudeilor. Istoricii romani, şi îndeosebi Tacit, ne-au lăsat unele amănunte în privinţa războiului din Iudeea; dar cel ce ne istoriseşte cel mai amănunţit întâmplările din acest timp de dureri şi de nenorociri fără pereche, este istoricul iudeu Iosif, care a fost chiar martor al acestor întâmplări. Numit cârmuitor al Galileii de către răzvrătiţii împotriva romanilor, el susţinuse o lungă împresurare în oraşul Iotopata; în cele din urmă fusese luat prizonier şi se găsea cu generalul roman care ţinea Ierusalimul împresurat, slujindu-i de mijlocitor şi traducător pe lângă nenorociţii de acelaşi neam cu el.

Iudeii înduraseră cu multă amărăciune stăpânirea romanilor. Ei nu voiau să înţeleagă că ajunseseră sub jug din cauza păcatelor lor, de care ar fi trebuit să se pocăiască, şi nu visau decât un Mesia războinic şi cuceritor. Aceasta i-a făcut să dispreţuiască şi să respingă pe Mântuitorul cel smerit şi blând, care le vestea pocăinţa.

De multe ori şi în mai multe locuri, iudeii răzvrătiţi se ridicaseră împotriva stăpânirii romane (Faptele Apostolilor 5:36,37; 21:38). Se iviseră Cristoşi mincinoşi care trăseseră pe unii de partea lor. Romanii înăbuşiseră în sânge aceste încercări de răzvrătire. Aceleaşi cauze au adus şi răscoala întregului popor iudeu, prin care s-au adus la îndeplinire judecăţile lui Dum­nezeu, împlinindu-se astfel cuvintele Domnului. Tulburări şi certuri sângeroase avuseseră loc în Cezareea între greci şi iudei. Iudeii se adresaseră lui Gessius Florus, procuratorul Iudeii, şi-i trimiseseră o sumă de opt talanţi, ca să-l facă să le fie binevoitor. Florus a luat banii, dar n-a făcut nimic pentru iudei. Dimpotrivă, s-a purtat cu ei cu cel mai mare dispreţ şi a aruncat în închisoare pe mai mulţi fruntaşi iudei din Cezareea, veniţi la el ca să-şi ceară drepturile. În acelaşi timp, el a cerut de la locuitorii din Ierusalim o sumă foarte mare de bani în numele împăratului de la Roma.

Cererea sa a fost respinsă cu dispreţ de către iudeii din Ierusalim, care aflaseră de purtarea lui faţă de cei din Cezareea. S-au spus cuvinte grele lui Florus. Cuprins de mânie, el a pornit cu oştile împotriva oraşului, iar poporul înspăimântat s-a supus numaidecât. Florus însă părea hotărât să scoată din răbdări pe iudei şi să-i împingă la răscoală. De aceea a dat poruncă soldaţilor săi să jefuiască oraşul şi să omoare pe oricine se va împotrivi. Mulţi iudei, chiar dintre cei care n-au arătat nici o împotrivire, au fost omorâţi. Apoi, lacomul guvernator, aducând un număr mai mare de trupe în Ierusalim, a căutat să jefuiască vistieria templului. Ca să împiedice această nelegiuire şi ca să oprească pe soldaţi de la această încercare, poporul, răsculându-se a făcut să cadă asupra lor, de la ferestre şi de pe acoperişurile caselor, o ploaie de pietre. Florus, în faţa acestei împotriviri, a părăsit gândul de a jefui vistieria templului şi s-a retras doar cu prada pe care o făcuse.

Fruntaşii poporului iudeu, găsindu-se astfel copleşiţi sub cruzimea acestui om nemilos şi nedrept, se adresară guver­natorului Siriei, Cestius Gallus, sub comanda căruia se afla Florus. În vremea aceasta, însă, s-a petrecut un fapt care a prins bine războiului dintre romani şi iudei. Citim în capitolul al 5-lea din Faptele Apostolilor că Gamaliel, luând apărarea apostolilor înaintea Sinedriului, a vorbit despre Iuda Galileeanul, care a tras mult popor în răscoală. Omul acesta predica războiul împotriva romanilor şi spunea că nu trebuie să li se mai plătească bir. El a fost omorât în luptă, însă tovarăşii săi, împrăştiaţi pentru un timp, au îndemnat poporul să se împotrivească romanilor cu armele. Iuda avea printre tovarăşii săi pe unii care voiau pacea; partida războinică însă a luat-o înainte şi a dat naştere la o duşmănie înverşunată, printr-o faptă de trădare destul de însemnată. Florus, părăsind Ierusalimul, lăsase acolo o gar­nizoană. Atacaţi de iudei, soldaţii romani, după o împotrivire vrednică de laudă, au fost siliţi să se predea. Au fost asiguraţi de iudei cu jurământ că, după ce vor preda armele, vor putea să părăsească Ierusalimul. Dar abia dezarmaţi, iudeii călcându-şi jurământul, s-au aruncat asupra soldaţilor şi i-au omorât pe toţi, afară de unul, care a cerut iertare. Această întâmplare a înlăturat orice nădejde de pace. În acelaşi timp, păgânii din Cezareea s-au năpustit asupra iudeilor şi au omorât douăzeci de mii. Din toate părţile, iudeii pun mâna pe arme şi astfel răscoala se întinde în toată ţara. Ca s-o înăbuşe, Cestius Gallus înaintează cu o armată.

Din toate acestea vedem orbirea grozavă în care lăsa Dum­nezeu pe acest nefericit popor, care-şi grăbea nimicirea, chemând asupră-i loviturile romanilor neînduplecaţi, pe atunci stăpânii lumii. Fără să-şi dea seama, oştile romane erau oştile Marelui Împărat, care trebuia să pedepsească respingerea Fiului Său preaiubit (Matei 21,38,39; 22:7).

Cestius Gallus, după ce a pus stăpânire pe mai multe oraşe răsculate din Palestina, în cele din urmă s-a îndreptat împotriva Ierusalimului. Atacul a început şi romanii au ajuns în curând stăpâni pe o parte din oraş. După ce s-au rânduit toate ca să se bată şi al doilea zid, pe când cei împresuraţi atât de aproape erau încremeniţi de frică, deodată, fără nici o pricină îndreptăţi­tă, Cestius Gallus a dat poruncă oştilor sale să se retragă. Această retragere a ajuns pentru romani o adevărată nenorocire. Iudeii, încurajaţi, au dat năvală afară din oraş, în urmărirea lor. Romanii, siliţi să treacă prin strâmtoarea Bet-Horon, au fost zdrobiţi, sub o ploaie de pietre, de către iudeii care au ocupat înălţimile strâmtorii. Au pierit aproape 6000 de oameni; Cestius însuşi n-a scăpat decât cu greu. Iudeii s-au înapoiat în Ierusalim cu mare bucurie şi încărcaţi de pradă.

Cum se lămureşte acest fapt? Avem şi aici împlinirea unui cuvânt al Domnului. El spusese ucenicilor: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi; cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el; şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris" (Luca 21:20-22). Ascultând de aceste cuvinte, creştinii, mulţumită răgazului ce li l-a dat retra­gerea lui Cestius, au ieşit din Ierusalim şi s-au retras la Pella, de cealaltă parte a Iordanului. Aşadar, Ierusalimului nu-i mai rămânea nimic care să poată opri judecata lui Dumnezeu, ce atârna de atâta timp asupra unui popor vinovat.

Romanii nu puteau să lase pe iudei să se laude cu biruinţa lor; răscoala lor trebuia înăbuşită. Împăratul Nero a trimis împotriva lor o armată de 60.000 de oameni, comandată de Vespasian, cel mai destoinic dintre generalii săi. Între timp, iudeii şi-au făcut întărituri, şi-au strâns hrană, au fabricat arme şi s-au pregătit pentru o împotrivire înverşunată.

Aceste zile, despre care vorbise Domnul Isus, sosiseră. Dar, înainte de a descrie înconjurarea Ierusalimului, să ascultăm şi alte cuvinte profetice ale Domnului, privitoare la aceste mari întâmplări: „Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Pe alocuri vor fi mari cutre­mure de pământ, foamete şi molimi; vor fi arătări înspăimântă­toare şi semne mari în cer" (Luca 21:10,11). „Înainte de toate acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni... şi veţi fi urâţi din cauza Numelui Meu" (Luca 21:12-17). Am văzut mai înainte că, într-adevăr, creştinii au fost grozav de mult prigoniţi, mai întâi de către iudei şi apoi şi de romani, spre sfârşitul domniei lui Nero.

Cât priveşte celelalte părţi ale profeţiei, istoricii vechi adeve­resc că, în acel timp, în împărăţie au fost multe răscoale înăuntru şi totodată şi războaie cu duşmanii din afară. În mai puţin de doi ani, au urmat la tron patru împăraţi. Nero s-a omorât; urmaşul său Galba a fost omorât de legiunile răsculate împotrivă-i; Otto, care-i urmează, se omoară, iar Vitellius este sfâşiat de populaţia Romei. Aceste schimbări nu se întâmplau fără lupte sângeroase. În acelaşi timp, armatele romane se luptau cu popoarele din Germania. Pe de altă parte, în Italia, în Creta şi în Asia Mică, grozave cutremure de pământ au nimicit multe oraşe. În multe locuri, sub împăratul Claudius a fost foamete (Faptele Apostolilor 11:28), ciuma a pustiit mai multe ţinuturi, îndeosebi Iudeea. Ştim că, deoarece Domnul Isus vestise aceste lucruri, ele trebuiau să se întâmple. Este mişcător însă să vezi cum istoricii vechi, vrăjmaşi ai creştinilor, necunoscând nimic din ceea ce spusese Domnul Isus, adeveresc totuşi spusele Sale.

Tot aşa e şi cu „arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer". Istoricul Iosif spune că o stea sau o cometă, cu o coadă lungă, ca o sabie ascuţită, a rămas timp de un an deasupra cetăţii. S-au văzut pe cer, mai spune el, care şi oşti de soldaţi care s-au luptat, cum şi arme sclipitoare. Într-o altă împrejurare, altarul s-a arătat, timp de o jumătate de ceas, înconjurat de o mare lumină, care s-a stins apoi. Porţile de aramă ale curţii dinăuntru a templului, atât de grele că trebuiau douăzeci de oameni pentru a le mişca, s-au deschis singure, ceea ce a fost privit drept semn că templul nu va mai fi apărat împotriva vrăjmaşului.

Tacit, istoricul roman, adevereşte aceste fapte. El spune că pe neaşteptate o flacără de nori a acoperit tot templul cu foc şi adaugă că, atunci când s-au deschis porţile, s-a auzit un glas suprafiresc rostind aceste vorbe: „Zeii se duc". Se înţelege că un păgân nu putea să vorbească decât de „zei", deşi era vorba de singurul Dumnezeu adevărat,. În adevăr, poporul iudeu umpluse măsura nelegiuirilor sale, şi de aceea Dumnezeu îl părăsise. Apostolul zicea despre iudei: „Au omorât pe Domnul Isus şi pe profeţi, pe noi ne-au izgonit prin prigoană, nu plac lui Dum­nezeu şi sunt împotriva tuturor oamenilor, oprindu-ne să vor­bim neamurilor, ca să fie mântuite. Astfel, ei totdeauna umplu măsura păcatelor lor. Dar la urmă i-a ajuns mânia lui Dum­nezeu" (1 Tesaloniceni 2:15-16).

Dumnezeu a dat astfel, prin semne vădite, înştiinţări acestui popor. Îndeosebi, unul din ele i-a zguduit mult. Un om cu numele Isus, fiul lui Ananus, s-a apucat să strige pe străzile Ierusalimului: „Glas din Răsărit, glas din Apus, glas din cele patru vânturi, glas împotriva Ierusalimului şi sfântului locaş, glas împotriva acestui popor! Vai, vai de Ierusalim!" A fost bătut groaznic cu nuiele, însă fără să izbutească să-i astupe gura. În cele din urmă, i s-a dat drumul, socotindu-l nebun. Începuse să strige aşa, înainte de răscoală, când era linişte, şi a continuat timp de patru ani. În timpul împresurării, el n-a încetat să tot strige, făcând înconjurul zidurilor, fără teamă de moarte; când deodată, după ce a zis: „Vai de Ierusalim!" - a strigat: „Vai, vai de mine!" şi a căzut mort, lovit de o piatră aruncată de romani. Dar toate înştiinţările au fost zadarnice. În Ierusalim se găseau şi locuitori care ar fi voit să se supună romanilor; însă cei care voiau războiul cu orice preţ i-au făcut să tacă, aruncând astfel poporul în nenorocirea prezisă.

Vespasian şi fiul său Titus, după ce au cucerit şi au nimicit cele mai de seamă oraşe din Iudeea şi au trecut pe locuitorii lor prin sabie sau i-au vândut ca robi, s-au îndreptat spre Ierusalim.

Oraşul era alcătuit din trei părţi mai însemnate. Iudeii se duşmăneau întrei ei cu o ură de moarte şi, înainte de sosirea romanilor, umpluseră Ierusalimul de sânge. Cei mai sălbatici, numiţi zeloţi, care aveau ca şef pe Ioan de Giscala, făcuseră să piară 12.000 dintre cei mai bogaţi locuitori ai oraşului şi, ca să pună mâna pe templu, omorâseră garda care ocupa clădirea sfânta. Fără romani, cetatea ar fi pierit de mâinile copiilor săi, care se mâncau între ei ca nişte fiare sălbatice. La apropierea romanilor însă, s-au unit împotriva vrăjmaşului.

Vespasian, fiind ales împărat, a lăsat comanda lui Titus, care a început împresurarea oraşului în luna aprilie a anului 70.

Romanii erau ocupaţi cu facerea întăriturilor, când deodată iudeii au făcut o ieşire şi i-au atacat îngrozitor. Romanii, luaţi pe neaşteptate, au fost puşi în neorânduială; mulţi au fost omorâţi şi însuşi Titus a scăpat cu greu. Cu toate acestea, a strâns la un loc pe soldaţii săi şi, după o luptă de o zi, a respins pe iudei în oraş.

Titus a continuat lucrările de împresurare şi a hotărât să atace partea de miazănoapte a oraşului, numită Bezetha, care era mai puţin întărită. Dar înainte de a istorisi unele amănunte ale acestei împresurări vrednice de amintit, trebuie să spunem câteva cuvinte despre mijloacele pe care le întrebuinţau romanii ca să pună stăpânire pe oraş şi cum respingeau cei împresuraţi atacurile lor.

Ca să clatine şi să dărâme zidurile, romanii se foloseau de nişte maşini de război, numite berbeci. Erau făcute dintr-o bârnă foarte mare, terminată la cap cu o bucată de fier, ca un cap de berbec. Această bârnă, ca să fie pusă în mişcare, era atârnată cu nişte funii de un fel de schelă. Se trăgea înapoi până la jumătatea funiei, apoi i se dădea drumul şi izbea cu toată greutatea în zidurile pe care voia să le dărâme. Oamenii care mânuiau berbecele erau apăraţi de o clădire făcută din scânduri, asemenea unui şopron.

Afară de aceste maşini de război, romanii mai aveau şi altele, menite a arunca asupra celor împresuraţi săgeţi şi pietre mari. Aşa, de exemplu, făceau nişte turnuri de lemn, acoperite cu fier sau piele, mai înalte decât zidurile cetăţii. Aceste turnuri erau puse pe roate, încât le puteau mişca în orice parte şi de acolo, cu săgeţile lor, căutau să gonească pe cei ce apărau zidurile şi să apere pe cei ce lucrau cu maşinile de răboi. Partea de jos ţinea ascuns adesea un berbece, astfel că din alte locuri ale turnului se puteau arunca grinzi mari, care cădeau asupra zidurilor oraşului împresurat.

Din cele spuse vedem că, dacă pe atunci nu se cunoşteau puternicele şi omorâtoarele maşini de război ce se întrebuin­ţează azi, mintea născocitoare a omului s-a arătat totuşi destul de pricepută în acest câmp grozav de lupte sângeroase, care dovedesc destul de mult că lumea este sub puterea celui ce este ucigaş de la început (Ioan 8:44).

Iudeii, la rândul lor, nu erau lipsiţi de mijloace de apărare. De pe înălţimea zidurilor, aruncau săgeţi de pietre ca să iz­gonească pe cei ce-i împresurau. Se trudeau însă nespus de mult să nimicească maşinile de război ale duşmanilor lor. Pentru aceasta, ei săpau pe sub pământ nişte tuneluri care duceau până unde se aflau maşinile duşmanilor; bolţile acestor tuneluri erau sprijinite cu nişte proptele, cărora le dădeau foc înainte de a se retrage. Când proptelele erau arse, pământul se surpa şi îngropa sub el maşinile. Alteori, prin porţi ascunse, făceau câte o ieşire cu făclii aprinse şi cu materii ce se aprind uşor şi căutau să dea foc la maşini şi la turnuri. Atunci Titus trimitea împotriva lor cavaleria şi-i izgonea între ziduri.

Titus a atacat deci mai întâi partea oraşului numită Bezetha. A pus în lucrare trei berbeci, ca să bată zidul. În acelaşi timp, turnurile au fost aduse aproape şi, de pe înălţimea lor, arcaşii şi prăştiaşii alungau cu săgeţi pe apărătorii cetăţii, care se sileau să împiedice lucrările de cucerire. Sub loviturile dese ale berbecilor, zidurile, deşi clădite din pietre de 11 metri lungime şi 5,50 metri grosime, începură să se clatine.

În cele din urmă, s-a făcut o spărtură. Romanii au intrat, dar n-au găsit pe nimeni. Iudeii se retrăseseră înapoia zidului întărit care închidea a doua parte a oraşului sau oraşul de jos.

Au fost aduse şi aici maşinile de război şi, în câteva zile, făcându-se o spărtură, romanii au intrat în această a doua parte a oraşului. Titus nu voia la început să dărâme casele, crezând că iudeii vor înceta să se mai apere. Această milă însă avea să coste mult trupele sale. Romanii, pătrunzând pe uliţele strâmte şi întortochiate ale oraşului, se văzură atacaţi de iudei, care cunoşteau toate cotiturile. Titus luă măsuri ca să nu se mai repete asemenea atacuri şi respinse pe iudei într-a treia parte a oraşului sau oraşul de sus.

Acolo se afla templul. Uimit de măreţia lui, Titus ar fi voit să-l cruţe, ca şi restul cetăţii de altfel.

A căutat să îndemne pe iudei să se predea, dar propunerile au fost respinse cu dispreţ. A trebuit deci să se continue lupta prin împresurare.

Toţi locuitorii Ierusalimului se îngrămădiseră în oraşul de sus. În curând a început să se simtă lipsa hranei. Oamenii bogaţi dădeau tot ce aveau pentru puţină mâncare. Mulţi au murit atunci de foame. La aceasta se adăugau atacurile tâlharilor, care puseseră stăpânire pe templu şi împrejurimile sale. Ei se aprovi­zionaseră cu hrană, dar, când au văzut că proviziile li se împuţinează, s-au năpustit în oraş ca să ia cu sila tot ce puteau găsi. Când cineva era bănuit că are provizii ascunse, îl chinuiau până ce le spunea unde sunt.

Toate simţămintele fireşti pieriseră în această grozavă lipsă. Părinţii smulgeau hrana copiilor, copiii pe a părinţilor; bărbaţii o luau pe a soţiilor, soţiile pe a bărbaţilor. O ceată de oameni înarmaţi, care străbăteau străzile oraşului ca să strângă lucruri de hrană, au fost atraşi de mirosul unei mâncări gătite care venea din casa unei doamne bogate, de familie aleasă, Maria, soţia lui Eliazar. Ei intrară în casă şi cerură să li se aducă mâncarea al cărei miros îi atrăsese acolo. Maria se îndreptă spre ei cu un vas cu mâncare în mână, dar acestor oameni, deşi deprinşi cu nenorocirile, le-a venit rău când au văzut în vas resturile propriului ei copil, din care mâncase o parte. „Mâncaţi", zise ea, „pentru că şi eu am mâncat; nu fiţi mai miloşi decât o mamă. Dar, dacă sunteţi prea religioşi ca să vă atingeţi de o asemenea mâncare, lăsaţi-mi mie şi restul!" Cuprinşi de groază, aceştia o luară la fugă.

Ce împlinire grozavă a ceea ce rostise Cuvântul lui Dumnezeu împotriva lui Israel, dacă nu va asculta! Să vedem ce spune Moise cu 1500 ani mai înainte: „Domnul va aduce de departe, de la marginile pământului, un neam a cărui limbă n-o vei înţelege, un neam cu înfăţişarea sălbatică... Te va împresura în toate cetăţile tale, până îţi vor cădea zidurile, aceste ziduri înalte şi tari, în care îţi puseseşi încrederea pe toată întinderea ţării tale; te va împresura în toate cetăţile tale, în toată ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău". Cât de izbitoare sunt trăsături­le acestei profeţii, care se împlineşte întocmai în cele ce se petreceau pe atunci! Cât de bine sunt zugrăviţi romanii, acest neam venit „de departe", a cărui limbă „n-o cunoscuseră" iudeii şi a cărui „asprime" faţă de vrăjmaşii săi era destul de cunoscută! Dar să ascultăm mai departe: „În strâmtorarea şi necazul în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care ţi-i va da Domnul, Dumnezeul tău. Omul cel mai delicat şi cel mai milos dintre voi se va uita rău la fratele său, la soţia care se odihneşte pe sânul lui, la copiii pe care i-a cruţat: nu va da nici unuia din ei din carnea copiilor lui cu care se hrăneşte, fiindcă nu-i va mai rămâne nimic în mijlocul strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău, în toate cetăţile tale. Femeia cea mai gingaşă şi cea mai miloasă dintre voi, care, de gingaşă şi miloasă ce era, nu ştia cum să calce mai uşor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihneşte la sânul ei, pe fiul şi pe fiica ei: nu le va da nimic din pieliţa noului născut, pieliţa ieşită dintre picioarele ei, şi din copiii pe care-i va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale" (Deuteronom 28:49-57). Atunci s-au împlinit cuvintele pe care Domnul Isus le-a spus cu durere femeilor care-L urmau, pe când era dus să fie răstignit: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri, pentru că iată, vor veni zile când se va zice: ‚Ferice de cele sterpe, de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat!’" (Luca 23:28, 29). Poate că se găseau în Ierusalim femei care auziseră aceste cuvinte şi puteau să-şi aducă aminte de ele. „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!" (Evrei 10:31).

Mulţi locuitori din Ierusalim, încercând să iasă din oraş ca să caute hrană, au fost prinşi de soldaţii lui Titus şi răstigniţi în faţa zidurilor, ca să umple de groază pe cei împresuraţi şi să-i silească să se predea. Numai într-o singură zi au fost răstigniţi mai mult de 500 inşi. Atât de mare a fost numărul celor care, împinşi de foame, au căutat să fugă din cetate cu preţul oricărei primejdii, încât, fiind prinşi, nu se mai găseau lemne pe care să fie răstigniţi. Această asprime, în loc să facă pe iudei să se predea, îi întărâta şi mai mult şi, dacă unii slăbeau în îndârjirea lor, erau târâţi pe ziduri şi li se arăta ce milă îi aştepta din partea romanilor.

Titus ajunsese deci la al treilea rând de ziduri, lângă colţul în care se înălţa turnul Antonia, care apăra templul. Aduse acolo maşinile de război şi le aşeză în patru locuri deosebite. Totul era gata pentru un puternic atac, care se credea că va fi cel din urmă. Soldaţii aşteptau doar semnalul generalului, când deodată s-a clătinat pământul, ca de un cutremur, apoi s-a scufundat, înghiţând maşinile de război. Pământul fusese minat de iudeii care, văzând cum se prăbuşesc turnurile şi berbecii, dădură năvală cu toţii afară pe porţi, cu făclii aprinse, ca să dea foc la tot ce puteau. Ei atacară pe romani cu atâta furie, încât aceştia începuseră să dea înapoi. Titus veni în grabă, îşi strânse oştile şi respinse pe iudei în oraş. Însă romanii rămaseră foarte descurajaţi din cauza acestei înfrângeri.

Generalul roman a strâns sfatul de război, care a hotărât să supună pe iudei prin foame. Toată armata şi-a început lucrul şi, în trei zile, a fost înălţat un zid de întărire cu redute, lung de 6 kilometri şi jumătate, cu 30 turnuri. „Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor strânge din toate părţile" - spusese Domnul Isus (Luca 19:43).

Îndată după această mare lucrare, generalul roman a pus să se facă maşini noi. Iudeii, încercând să le nimicească prin tuneluri făcute pe sub pământ, o parte din zidul oraşului, slăbit din cauza acestor lucrări, s-a prăbuşit, deschizând o largă spărtură, prin care romanii dădură năvală. Ei se găsiră în faţa unui alt zid, care a fost dărâmat însă uşor, fiindcă, făcut în grabă, nu era aşa de puternic. Astfel, romanii au cucerit turnul An­tonia.

Titus voia să păstreze templul în bună stare. El a cerut iudeilor să-l părăsească, promiţând că oştile lui nu se vor atinge de el. Însă căpeteniile omorâseră pe preoţi, băuseră vinul sfinţit şi mâncaseră lucrurile de hrană ce se aflau în clădirea sfântă, de care nu se mai îngrijeau. Titus şi Iosif au stăruit mult pe lângă iudei să-i înduplece să părăsească templul, ca astfel să-l cruţe, totuşi ei au rămas dârzi în încăpăţânarea lor. Atunci Titus le-a spus: „Iau ca martori pe zeii voştri, toată oştirea mea, pe iudeii care sunt cu mine şi pe voi înşivă, că eu sunt nevinovat de această crimă". Cuvântul trebuia să se împlinească: „Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată" (Luca 21:6).

Zidurile înconjurătoare şi pridvoarele templului au fost ata­cate şi arse; Titus era hotărât însă să cruţe clădirea templului. Era 10 august, ziua în care se împlineau 650 ani de când fusese dărâmat templul cel dintâi de către împăratul Babilonului. Titus îşi aşezase cartierul general în turnul Antonia. Îşi mai odihni puţin oştile, lăsând cel din urmă atac pentru a doua zi, când deodată un soldat intră năvalnic în camera generalului şi-i aduse vestea că templul este în flăcări. Ce se întâmplase? După pleca­rea lui Titus, câţiva soldaţi au atacat pe nişte iudei care se apărau încă în pridvorul templului şi unul dintre ei, urcându-se pe umărul unui alt soldat, a ajuns la o fereastră a templului şi a aruncat înăuntru o torţă aprinsă. Numaidecât toată clădirea a fost cuprinsă de flăcări.

Titus alergă în grabă într-acolo şi porunci soldaţilor săi să stingă focul; aceştia însă nu l-au auzit din pricina zgomotului şi învălmăşelii, sau n-au mai vrut să-l asculte. Un mare număr de iudei se retrăseseră în templu, ca într-un adăpost sfânt. Toţi au fost măcelăriţi. Râuri de sânge au curs în locaşul sfânt. Titus a intrat în templu şi a fost uimit de măreţia dinăuntru. Aurul din care erau făcute uneltele şi care împodobea zidurile răsfrângea lumina flăcărilor şi mărea grozăvia priveliştii. Locul sfânt era încă neatins. Titus şi-a dat cea din urmă silinţă ca să-l scape, dar zadarnic: soldaţii nu mai ascultau de el. Cineva mai mare decât Titus, Dumnezeu Însuşi, trebuia să fie ascultat. Astfel, locul sfânt ajunsese şi el pradă flăcărilor. Vasele sfinte, masa pâinilor pentru punerea înainte, sfeşnicul cu 7 lumini, toate au fost ridicate. Se văd duse de către soldaţi, în sculpturile care împodobesc arcul de triumf, înălţat la Roma în cinstea lui Titus şi care înfăţişează intrarea acestuia în capitală, la întoarcerea sa din războiul dus împotriva iudeilor. Acest monument, rămas în picioare şi azi, aminteşte nu numai biruinţa generalului roman, ci mai ales împlinirea judecăţilor lui Dumnezeu.

Mai rămânea totuşi o parte din clădirile care ţineau de templu. Aproape 6000 iudei se îngrămădiseră acolo, atraşi de un proroc mincinos, care le dăduse asigurarea că, în cele din urmă, Dumnezeu le va veni în ajutor. Dar Cristos, adevăratul proroc, pe care iudeii Îl lepădaseră, vestise că totul va fi dărâmat. Cuvântul Lui, ca şi al lui Moise, s-a împlinit. Toţi au pierit. Pe ruinele templului, armata romană a adus jertfe zeilor ei şi a salutat pe Titus ca „imperator", adică general victorios.

Oraşul de sus, apărat de nişte ziduri întărite cu trei turnuri foarte puternice, era încă în mâna iudeilor, comandaţi de Ioan şi Simon. Abia la 7 septembrie, aproape la o lună după dărâma­rea templului, a căzut şi această parte a Ierusalimului în mâinile romanilor. Cei doi comandanţi ai iudeilor s-au ascuns prin galeriile săpate pe sub pământ, cu nădejdea că îşi vor scăpa viaţa; ceilalţi, pierzând curajul şi slăbiţi de foame, nu mai arătară decât o slabă împotrivire. Învingătorii omorâră mai întâi pe toţi aceia pe care i-au găsit, până ce braţele le-au căzut obosite de măcel; apoi omorâră numai pe cei betegi şi bolnavi, cruţând pe ceilalţi. Oraşul a fost dărâmat până în temelie, afară de trei turnuri întărite, pe care le-au lăsat în picioare ca să arate greutăţile luptei şi bărbăţia cuceritorilor.

Iudeii rămaşi în viaţă au fost aleşi ca vitele. Comandanţii au fost omorâţi; oamenii cei mai frumoşi au fost luaţi ca să împodobească intrarea biruitoare a lui Titus în Roma; mulţi au fost daţi la lucrări în mine; alţii, siliţi să lupte ca gladiatori împotriva fiarelor sălbatice, ca să desfăteze poporul. În felul acestea au pierit 2500 inşi, la sărbătoarea împăratului Domiţian. În sfârşit, un mare număr au fost vânduţi ca robi; dar erau atât de urâţi încât mulţi din ei nu găseau cumpărători. Un milion o sută mii de iudei şi-au pierdut viaţa cu prilejul împresurării Ierusalimului, fiind seceraţi de arme, de foame şi de boli. Acest număr aşa de mare vine de acolo că mulţi iudei de la ţară veniseră în oraş, care, pe de altă parte, mai adăpostea şi pe aceia pe care-i adusese sărbătoarea Paştilor şi nu putuseră să se înapoieze acasă. Se crede că în timpul acestui înspăimântător război au pierit 3 milioane iudei. 97.000 au fost luaţi prizonieri; romanii s-au purtat cu ei cum am spus mai sus.

Astfel a pierit, în mijlocul nenorociţilor nemaipomenite în istorie, cetatea iubită, oraşul Marelui Împărat, dat nimicirii din cauza păcatelor sale şi pentru că n-a cunoscut vremea cercetării, când marele Mesia, Cristosul, a venit la ea. Iudeii L-au lepădat şi L-au dat la moarte. De aceea s-a împlinit ceea ce spusese: „Vor cădea sub ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile" (Luca 21:24). Şi Moise vestise această tristă soartă, cu 15 veacuri mai înainte. Citiţi cu atenţie cuvintele sale: „După ce aţi fost atât de mulţi, ca stelele cerului, nu veţi mai rămâne decât un mic număr, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului Dumnezeului tău. După cum Domnul Se bucura să vă facă bine şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească; şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire. Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă: şi acolo, vei sluji altor dumnezei de lemn şi de piatră. Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un ioc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: „O, de ar veni seara!" şi seara vei zice: „O, de ar veni dimineaţa!" Şi Domnul te va întoarce pe corăbii în Egipt şi vei face drumul acesta despre care-ţi spusesem: „Să nu-l mai vezi!" Acolo, vă veţi vinde vrăjmaşilor voştri ca robi şi roabe şi nu va fi nimeni să vă cumpere" (Deuteronom 28:62-68). Cu ce amănunţime minunată s-au împlinit toate cuvintele lui Dum­nezeu şi se împlinesc şi astăzi!

Dar tot cuvintele Domnului lasă o uşă deschisă pentru nădej­de. El spusese: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor" (Luca 21:24). Şi azi ne găsim tot în „timpurile neamurilor". Va veni însă ziua când Dumnezeu îşi va întoarce bunăvoinţa spre poporul Său, pe care nu-l poate uita. Timpurile de stăpânire ale neamurilor se vor sfârşi şi astfel se va împlini profeţia lui Ieremia: „Domnul mi S-a arătat de departe: Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea te-am atras cu bunătatea Mea! Te voi aşeza din nou şi vei fi zidită din nou, fecioara lui Israel!... Căci vine ziua când străjerii vor striga pe muntele lui Efraim: „Sculaţi-vă, să ne suim în Sion, la Domnul, Dumnezeul nostru!... Înălţaţi-vă glasurile, cântaţi lau­de şi ziceţi: „Doamne, mântuieşte pe poporul Tău, pe rămăşiţa lui Israel!" Iată, îi aduc înapoi din ţara de la miazănoapte, îi adun de la marginile pământului... o mare mulţime se întoarce înapoi aici! Ei vor veni cu lacrimi şi îi vor conduce în cereri; îi voi duce la pâraie de apă, pe un drum neted, pe care nu se poticnesc... Ascultaţi Cuvântul Domnului, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: „Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma... Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile Mele" (Ieremia 31:2-14). Iată ce promisiuni minunate a păstrat Dumnezeu pentru poporul Său. „Este nădejde pentru urmaşii tăi, zice Domnul" (versetul 17).

Pe ce temei va da Dumnezeu aceste binecuvântări? Pe temeiul sângelui Domnului Cristos, pe care bieţii iudei, orbi, l-au vărsat. Este „sângele legământului celui nou" (Matei 26:28). Şi iată care va fi acest legământ nou, pe care-l va face Dumnezeu pentru poporul Său: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu privire la casa lui Israel şi la casa lui Iuda un legământ nou, nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că le eram soţ, zice Domnul... Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!", ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor" (Ieremia 31:31-34).

Iată ce a păstrat Dumnezeu pentru poporul Său, pe care nu l-a lepădat pentru totdeauna (Romani 11:1-2). „Copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în timpurile de pe urmă" (Osea 3:5). Înţelegem uşor despre cine vorbeşte profetul, numind pe David împăratul lor. Este vorba de Domnul Isus, Acela pe care L-au străpuns, aşa cum spune Dumnezeu, prin profetul Zaharia: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns..." (Zaharia 12:10).

În timpul acela, „cetatea va fi zidită iarăşi în cinstea Dom­nului... vor fi închinate Domnului şi nu vor mai fi niciodată nici surpate, nici nimicite" (Ieremia 31:38-40). „Vei numi zidurile tale „Mântuire" şi porţile tale „Laudă" (Isaia 60-18). „Şi numele cetăţii va fi: „Domnul este aici!" (Ezechiel 48-35).

Aceste cuvinte nu s-au împlinit până acum; iudeii sunt tot împrăştiaţi şi Ierusalimul este călcat încă în picioare de neamuri. Dar toate cuvintele lui Dumnezeu se vor împlini: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" a zis Domnul Isus.

<<< CUPRINS

Biserica sau Adunarea > Cea dintâi prigonire din împărăţia romană

<<< CUPRINS

CEA DINTÂI PRIGONIRE DIN ÎMPĂRĂŢIA ROMANĂ

Când Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, plin de har şi de adevăr, a venit pe pământ, a întâlnit din partea oamenilor numai dispreţ şi ură. La sfârşitul vieţii Sale sfinte şi curate, spunea cu durere: „...Acum le-au şi văzut (lucrările făcute) şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tată Meu... M-au urât fără temei" (Ioan 12:24-25). Şi această ură n-a fost potolită decât când L-au răstignit pe cruce.

Ucenicii Domnului, care credeau în Numele Lui şi-L iubeau cu adevărat, aveau să fie priviţi mai bine decât Stăpânul lor? Nu, se înţelege; Domnul le spusese: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea... Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni..." (Ioan 15:18-20). Într-adevăr, ucenicii au văzut şi au trăit curând adevărul acestor cuvinte. Ştim cum, de la începutul vestirii Evangheliei, apostolii au fost aruncaţi în închisoare şi bătuţi; cum Ştefan a fost omorât; şi cum s-a pornit o mare prigonire împotriva sfinţilor din Ierusalim, care au fost nevoiţi să se împrăştie în toate părţile. Ne mai aducem aminte că apostolul Pavel, după ce a ajuns slujitor al Domnului Cristos, a fost urmărit cu înverşunare de ura iudeilor.

Aceste prigoniri însă erau ceva local şi porneau numai de la iudei. Autorităţile statului roman nu se amestecaseră. Dim­potrivă, Pavel, de exemplu, făcuse apel la Cezarul, căpetenia statului, ca să scape de iudei. Cu timpul însă lucrurile şi-au schimbat faţa şi puterea de temut a împărăţiei, care se întindea asupra atâtor popoare şi neamuri, s-a ridicat împotriva creştini­lor şi i-a socotit pretutindeni duşmani ai statului.

Multă vreme, cu câteva scurte răstimpuri de răsuflare numai, ucenicii Domnului au cunoscut în viaţa lor împlinirea acestor cuvinte ale Stăpânului lor: „Vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni... vă vor aduce înaintea împăraţilor şi înaintea guver­natorilor din cauza Numelui Meu... Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe unii dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din cauza Numelui Meu" (Luca 21:12-17).

Cine întărâta pe oameni împotriva creştinilor? Pentru ce cârmuirea, în loc să-i apere, îi prigonea? Răspunsul este limpede şi simplu. Viaţa curată şi sfântă a creştinilor era o condamnare a păcatelor şi a obiceiurilor rele ale păgânilor, a corupţiei la care se dedau, chiar sub haina religioasă. Ucenicii Domnului Isus ascultau de îndemnul apostolului: „Nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le" (Efeseni 5:11). Din cauza aceasta, oamenii îi urau, aşa cum Cain a urât odinioară pe fratele său, pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte. Motivul prigonirilor a fost totdeauna vrăjmăşia inimii omeneşti împotriva lui Dum­nezeu. Astfel, Domnul Cristos a fost prigonit, fiindcă ne-a arătat pe Dumnezeu; iar creştinii sunt prigoniţi, pentru că arată pe Domnul Cristos şi prin urmare pe Dumnezeu.

În ce priveşte cârmuirea romană, ea credea că are destule motive să ia măsuri aspre împotriva creştinilor. Iată unele din ele.

Roma, cetatea cea mare, care avea stăpânire asupra împăraţi­lor pământului, îşi avea zeii săi, cărora credea că le datorează mărimea şi puterea ei. Nici un alt zeu nu era îngăduit, dacă nu era recunoscut prin lege. Un mare scriitor roman spune: „Nimeni nu trebuie să aibă zeii săi, nici să cinstească zei noi şi străini, atâta timp cât nu sunt recunoscuţi de legile statului". Pentru romani, Domnul Isus era un zeu străin, nerecunoscut, aşa cum gândeau şi filozofii atenierii, după ce au ascultat pe Pavel vorbind despre Domnul Isus: „Pare că vesteşte nişte dumnezei străini".

E adevărat că romanii obişnuiau să lase fiecărui popor pe care-l supuneau, obiceiurile şi religia sa. Când argintarul Dimitrie şi lucrătorii săi au strigat: „Mare este Diana efesenilor!" n-au fost învinuiţi că se închină altor zei, ci doar că tulbură ordinea publică. Aceasta ne lămureşte şi faptul că iudeii cu religia lor erau îngăduiţi, pe când creştinii nu. Iudeii alcătuiau un popor deosebit, care-şi avea Dumnezeul său. Iată ce scria despre ei un filozof grec din secolul al 2-lea, mare vrăjmaş al creştinilor: „Iudeii alcătuiesc un neam; ei îşi păstrează orânduirile religioase ale ţării lor, oricum ar fi ele şi, făcând astfel, lucrează ca şi ceilalţi oameni. E bine ca fiecare popor să respecte legile sale vechi; a le părăsi înseamnă o crimă". Creştinii însă nu erau un neam; ei erau scoşi din toate neamurile şi printre ei se găseau chiar romani; ajungând ucenici ai Domnului Cristos, ei părăseau pe zeii neamului lor şi pe cei ai Romei. În ochii tuturor şi ai cârmuirii, aceasta era o crimă.

La romani, statul era întemeiat, ca să zicem aşa, pe religia lor. Ea se găsea amestecată în toate împrejurările vieţii par­ticulare şi obşteşti. A nu recunoaşte zeii, a vorbi împotriva lor, a părăsi templele şi jertfele, toate acestea însemnau o zdrun­cinare a temeliilor împărăţiei romane. Icoanele cu chipul împă­ratului, aşezate în multe locuri, trebuiau să fie cinstite. A refuza să arzi tămâie în cinstea lor era o crimă împotriva împăratului. Un creştin nu mai putea să ia parte la asemenea lucruri, care erau o închinare adusă omului.

O mulţime de oameni, fără să mai punem la socoteală pe preoţi, trăiau din religii, într-un chip sau altul, cum am văzut la Efes, în istoria lui Dimitrie. În măsura în care creştinii se înmulţeau, izvorul de câştig al acestor oameni se micşora şi mai ales acela al preoţilor de la nenumăratele temple şi altare. Numai oraşul Roma se crede că avea vreo şapte sute de temple; nu mai vorbim de altare, care erau fără număr. Iată încă o cauză care stârnea ura împotriva creştinilor.

Cultul ucenicilor Domnului se deosebea totodată destul de mult de acela al zeilor mincinoşi. În zilele de sărbători păgâneşti, numeroase cete alcătuite din bătrâni, tineri, copii, mergeau pe străzile oraşului, ca să se ducă la templele zeilor. Acolo aduceau jertfe zeilor, iar miresmele arse pe focul de pe altare umpleau aerul de un miros puternic.

Creştinii însă n-aveau nici temple, nici jertfe de acestea. Ei se adunau în casa vreunui credincios, ca să se închine lui Dumnzeu în Duh şi în adevăr; ei se îndemnau la dragoste şi la fapte bune şi frângeau pâinea între ei, aducându-şi aminte de moartea Domnului Cristos. La despărţire, îşi dădeau sărutarea păcii. Întrucât se adunau în locuri retrase, vrăjmaşii lor îşi închipuiau că, în adunările lor, ei se dedau la lucruri stricate; şi aceasta era o nouă pricină de ură împotriva lor. Pliniu cel tânăr, un scriitor roman însemnat şi guvernator al unui ţinut, era nevoit, într-o scrisoare pe care a trimis-o împăratului Traian, să dea mărturie despre curăţenia vieţii creştinilor.

Ei nu voiau să ia parte la sărbătorile religioase păgâneşti, ba se fereau şi de jocurile şi reprezentaţiile de teatru, care le însoţeau de obicei. Prin aceasta, ei condamnau pe faţă ceea ce se făcea în jurul lor, care nu era decât arătarea a ceea ce apostolul Ioan numeşte „pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii" (1 Ioan 2:16). Ce urmări a avut această purtare a creştini­lor? Mai întâi, oamenii au început să se uite la ei cu milă, apoi să-i dispreţuiască şi, în cele din urmă, să-i urască, socotindu-i oameni care tulbură pe ceilalţi în plăcerile lor.

Ceea ce mai făcea să fie socotiţi ca vrăjmaşi ai statului era şi faptul că mulţi, dintr-o râvnă fără pricepere, nu voiau să fie soldaţi. „Într-adevăr, dacă toţi ar fi ca voi, cine ar mai rămâne să-l apere? Barbarii ar ajunge stăpânii lumii şi orice urmă a adevăratei înţelepciuni şi chiar a religiei voastre ar dispărea; căci n-o să credeţi că Dumnezeul vostru o să Se coboare din cer şi o să lupte în locul vostru."

O altă cauză care întărâta pe oameni împotriva creştinilor era că ei nu puteau să ţină ascunse sfintele adevăruri pe care le cunoscuseră şi care umpleau inimile lor de pace şi de bucurie. „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură" (Marcu 16:15), le spusese Domnul. „Noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit" (Faptele Apostolilor 4:20), ziceau apostolii. „Dragostea lui Cristos ne constrânge", zicea Pavel; „noi, deci, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Cristos" (2 Corinteni 5:14,20). Astfel, ei dădeau mărturie despre Dumnezeu şi despre dragostea Sa în mijlocul unei lumi pierdute şi vesteau „puterile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată". Dar oamenii „au iubit mai mult întune­ricul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele" (Ioan 3:19) şi au căutat totdeauna, într-un fel sau într-altul, să scape de cei ce făceau să strălucească această lumină supărătoare pentru ei.

Am căutat să arăt cauzele care au lucrat asupra inimilor oamenilor şi i-au făcut să prigonească pe martorii Domnului Cristos. Nu trebuie însă să uităm cine este cel care întărâta: potrivnicul, marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al oamenilor. El se slujea de toate patimile, de toate simţămintele urâte, de tot răul ce se găseşte în inima omului, ca să facă să fie omorâţi creştinii şi astfel să înăbuşe adevărul care mântuieşte. El este „duhul care lucrează acum în fiii neascultării" (Efeseni 2:2:) şi „leul care răcneşte şi caută pe cine să înghită" (1 Petru 5:8). El a pus stăpânire pe duhul ticălosului împărat Nero, ca să-l îndemne să prigonească pe ucenicii Domnului Cristos. În tim­purile grozave din urmă, care vor veni după răpirea sfinţilor pentru a fi cu Domnul, Satan izgonit din cer va da cârmuitorului împărăţiei romane, care va fi atunci restabilită, „puterea sa, tronul său şi o mare putere" şi el va face „război sfinţilor" (Vezi Apocalipsa 13:1-7). Nero şi urmaşii lui au fost nişte înainte mergători ai acestui viitor cârmuitor.

Într-o noapte din luna iulie a anului 64, s-a iscat în Roma un foc uriaş, început aproape de circ, şi-a întins în curând pustiirea în toate părţile; nimic nu-l putea opri. Aţâţate de un vânt puternic, flăcările s-au întins în toate părţile cu o repeziciune nemaipomenită şi în curând marele oraş părea că este o mare de foc. Timp de şase zile şi şapte nopţi, focul a bântuit cu furie. Temple, palate şi case au fost prefăcute în cenuşă; o mulţime de oameni şi-au pierdut viaţa, iar mulţi alţii au rămas fără adăpost, după ce şi-au pierdut averile. Din patrusprezece cartiere câte avea Roma, numai patru au rămas neatinse; trei au fost în totul nimicite; alte şapte nu mai erau decât o grămadă de ruine. Focul nu s-a oprit decât după ce a fost surpat din temelie un şir de case şi astfel s-a făcut un gol, peste care flăcările n-au mai putut trece.

După ce a trecut spaima, toţi s-au întrebat: cine e vinovat de această mare nenorocire? Bănuielile poporului s-au îndreptat asupra lui Nero, care ajunsese urât din cauza păcatelor lui groaznice şi a cruzimii sale, încât îşi omorâse mama, fratele şi soţia. Se spune că ar fi fost văzut într-un turn înalt privind focul şi cântând în sunetele lirei versurile lui Homer care descriau arderea Troiei. Unii au mers până acolo că au spus că focul a fost din porunca sa, ca să se poată bucura de această privelişte şi ca să poată să reclădească oraşul după un nou plan, zidind pentru el un palat măreţ.

Ca să abată mânia poporului, Nero, cunoscând ura lui împo­triva creştinilor, i-a învinuit pe ei de crima săvârşită de el şi i-a condamnat la cele mai groaznice chinuri. Istoricul roman Tacit, care în acel timp era copil, ne vorbeşte despre aceasta în felul următor: „Nero", zice el, „a făcut să vină cele mai groaznice chinuri peste nenorociţii pe care poporul îi numea „creştini", nume care venea de la Cristos, un condamnat la moarte sub Tiberiu, de către Ponţiu Pilat... S-a început prin a pune mâna pe cei care mărturiseau că sunt creştini, apoi, după mărturia aces­tora, erau arestaţi şi alţii. Erau daţi să fie chinuiţi, după ce mai întâi erau luaţi în bătaie de joc: erau îmbrăcaţi în piei de animale, sfâşiaţi şi mâncaţi de câini; alţii erau răstigniţi; alţii, legaţi de stâlpi cu hainele şi trupurile unse cu răşină, slujeau de făclii care luminau noaptea. Nero dăduse chiar grădinile sale pentru această privelişte." Sălbăticia acestor chinuri a făcut ca poporul „să simtă milă pentru aceşti oameni, ce păreau că sunt daţi la moarte nu atât pentru binele obştesc, cât pentru a potoli cruzimea acestui om."

Cum au suferit aceşti martiri chinurile la care au fost supuşi? Nici o istorisire nu ne spune numele lor, pe care singur Dum­nezeu le cunoaşte. Putem fi siguri că Acela pentru numele căruia au suferit, i-a sprijinit prin harul Său, ca să fie „credincioşi până la moarte." Ei ar fi putut să-şi scape viaţa şi să înlăture suferin­ţele, tăgăduind pe Domnul Cristos. Ei însă n-au făcut aceasta, ci L-au mărturisit, voind mai bine să sufere pentru El puţin timp şi apoi să domnească totdeauna cu El. Nu trecuse mult timp de când îi părăsise Pavel; ei aveau de la el scrisoarea pe care le-o trimisese. În chinurile lor, îşi vor fi adus aminte de îndemnurile lui şi de aceste cuvinte: „Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi." Astfel ei erau sprijiniţi şi înălţaţi mai presus de tot ceea ce născocea ura oamenilor şi puteau să strige biruitori: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat. Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul nostru" (Romani 8:18, 35-39).

Această prigonire a ţinut, cu furie mai mare sau mai mică, până la moartea lui Nero, care singur şi-a pus capăt zilelor în anul 68, urât de toţi, urmărit de Senat şi de soldaţii săi răsculaţi. Despre el spune Pavel: „Am fost scăpat din gura leului" (2 Timotei 4:17). Aşadar, Nero a auzit Evanghelia, dar n-a primit-o; a murit ca un ticălos, copleşit de întuneric şi ruşine. În această prigonire, şi-au găsit moarte de martiri Pavel şi Petru, care s-au dus la Domnul. Astfel s-a desfăşurat cea dintâi prigonire îndrep­tată de puterea împărătească împotriva creştinilor.

<<< CUPRINS

Biserica sau Adunarea > Sfârşitul apostolilor Pavel şi Petru

<<< CUPRINS

SFÂRŞITUL APOSTOLILOR PAVEL ŞI PETRU

Înainte de a continua istoria Adunării Domnului Cristos pe pământ, vom mai spune câteva cuvinte cu privire la apostolii pe care Domnul i-a ales şi i-a trimis să vestească Evanghelia. Acum nu mai avem drept călăuză istorisirea dată chiar de Dumnezeu, prin pana lui Luca în Faptele Apostolilor, ci ceea ce ne spun scriitorii vechi, care, ca toţi oamenii, au putut totuşi să se înşele sau să nu aibă totdeauna ştirile cele adevărate.

Apostolul Pavel a fost dus arestat la Roma ca să fie judecat de împăratul, la care făcuse apel. A stat acolo doi ani, într-o stare de arest nu tocmai aspră. Locuia, păzit de un ostaş, într-o casă pe care o luase cu chirie; primea pe toţi care veneau să-l vadă, propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţa pe oameni, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică, cele privitoare la Domnul Isus Cristos. Lucrarea sa de aici a avut roade. Era înconjurat de mai mulţi prieteni şi tovarăşi de lucru, ca: Luca, Epafras, Marcu, Dima şi alţii. Primea pe cei trimişi de adunările îndepărtate, cum a fost Epafrodit, de exemplu, venit de la Filipi, ca să aducă apostolului daruri din partea filipenilor, care aveau pe inimă să îngrijească de cele ce ar avea nevoie apostolul. Tot de acolo a scris frumoasele şi scumpele epistole către Filipeni, Coloseni şi Filimon, epistole care vor rămâne pentru învăţătura şi zidirea Bisericii lui Dumnezeu până la sfârşit.

Astfel, această închisoare n-a ţinut pe loc râvna sa pentru lucrul Domnului. Omul care iubeşte pe Isus găseşte totdeauna prilej să se ocupe cu El în toate împrejurările, fie că este sănătos sau bolnav, liber sau rob, sărac sau bogat, tânăr sau bătrân. E aşa cum spunea Pavel: „Cristos va fi glorificat cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea; căci pentru mine a trăi este Cristos" (Filipeni 1:20-21).

După aceşti doi ani, Pavel a fost lăsat liber. Fără îndoială că învinuirile aduse împotriva lui de către iudei n-au fost găsite întemeiate de care împărat şi astfel a scăpat de orice pedeapsă. Chiar guvernatorul Festus şi împăratul Agripa judecaseră tot aşa. Ce va fi făcut apostolul după ce s-a văzut liber? Din mai multe locuri din epistolele sale, se poate vedea că a vizitat adunările din Grecia şi din Asia, şi se crede că s-a dus şi în Spania, cum îşi arătase dorinţa de mult timp. În acest timp scurt de libertate şi-a scris întâia epistolă către scumpul său „copil" Timotei şi cea către Tit, dându-le îndrumări asupra felului „cum trebuie să se poarte în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi temelia adevărului" (1 Timotei 3:14-15).

Apoi, s-a întors iarăşi la Roma. În ce împrejurare şi în ce fel nu ştim, dar a fost din nou prins şi pus în lanţuri. De data aceasta nu mai era în închisoare ca un cetăţean roman care făcuse apel la Cezar, ci ca un creştin, adică făcând parte din acea partidă urâtă nu numai de iudei, ci şi de păgâni. Totodată, întemniţarea i-a fost mult mai straşnică şi mai dureroasă decât întâia dată. Acum a scris a doua epistolă către Timotei, în care zice: „Sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele" (2 Timotei 2:9). A fi creştin era pe atunci o nelegiuire vrednică de moarte; de aceea Pavel nu mai putea să scape de pedeapsă. Deşi, după cea dintâi înfăţişare înaintea Cezarului, fusese, cum spune el, „scă­pat din gura leului" (2 Timotei 4:17), ştia totuşi că timpul morţii i se apropia. De aceea scrie lui Timotei: „Căci eu sunt aproape să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a venit. M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui" (2 Timotei 4:6-8).

Lui Pavel, ca unui cetăţean roman, i s-a tăiat capul pe la anul 66 sau 67. Data morţii sale nu este bine cunoscută, nici împreju­rările în care a avut loc. Ne închipuim că şi-a dat cu bucurie capul călăului, căci, dacă pentru el „a trăi era Cristos", atunci şi a „muri era un câştig" (Filipeni 1:21). Îi plăcea mai bine „să părăsească trupul acesta, ca să fie acasă la Domnul" (2 Corinteni 5:8).

Dar cu Petru ce s-a întâmplat? În privinţa lui avem mai puţine cunoştinţe decât în privinţa lui Pavel. După ce Pavel s-a dus la Ierusalim ca să se precizeze dacă neamurile trebuiau sau nu să păzească Legea lui Moise (Faptele Apostolilor 15), cartea Fap­telor Apostolilor nu ne mai vorbeşte despre Petru. Ştim din epistola către Galateni că s-a dus la Antiohia (Galateni 2:11). Mai târziu îl găsim în Babilon care nu mai era marea cetate, a cărei strălucire o lăuda mândrul Nebucadneţar, dar era încă în fiinţă şi adăpos­tea o mare colonie de iudei, printre care pătrunsese creştinismul. De acolo şi-a scris Petru întâia epistolă către creştinii dintre iudei care erau împrăştiaţi în ţinuturile ce alcătuiesc acum Asia Mică. Era un timp de prigoană şi de mari suferinţe pentru aceşti credincioşi. El le scrie: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Cristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui... Dacă suferă (cineva) pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să slăvească pe Dumnezeu în numele acesta" (1 Petru 4:12, 3-16). Apostolul încurajează pe fraţii săi în suferinţă, punându-le în faţă exemplul Domnului Isus, care a suferit pentru noi, El, Cel drept pentru cei nedrepţi şi-i îndeamnă să umble în dragoste, smerenie şi sfinţenie, aşteptând descoperirea Domnului Isus Cristos, adică venirea Sa în slavă.

Nu se ştie de unde a scris apostolul Petru epistola a doua, dar din cuprinsul ei se vede că, şi el, ca şi Pavel, aştepta să plece curând din această lume. Ca un păstor credincios, căruia Dom­nul îi încredinţase oile Sale (Ioan 21:15-17), el înştiinţează încă odată pe sfinţi, spunându-le: „Socotesc că este drept ca, atâta timp cât mai sunt în cortul acesta, să vă ţin treji, aducându-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va avea loc curând, aşa cum mi-a făcut cunoscut Domnul nostru Isus Cristos. Dar îmi voi da silinţa ca şi după plecarea mea să vă puteţi aduce totdeauna aminte de aceste lucruri" (2 Petru 1:13-15). El caută să-i păzească de învăţători mincinoşi, de necredincioşi şi de batjocoritori. Şi după cum apostolul Pavel privea înainte spre ziua venirii Domnului Cristos, tot aşa şi Petru îndreaptă privirile creştinilor spre ziua lui Dumnezeu, pentru care pământul şi cerurile vor trece, când cei nelegiuiţi vor cădea sub judecată, dar când sfinţii îşi vor avea locuinţa sub cerurile cele noi şi pe un pământ nou, unde locuieşte dreptatea. Ce mângâiere pentru creştinii prigoniţi; ce nădejde pentru credincioşii din toate timpurile, dar ce grozavă înştiinţare pentru cei necredincioşi!

Se pare că Petru a suferit chinul morţii la Roma, în prigonirile ce au avut loc sub Nero. Un vechi scriitor, Ambrozie din Milan, istoriseşte că unii creştini din Roma rânduiseră ca Petru să fugă din oraş. Apostolul a ascultat de dorinţa lor, dar, când a ajuns la porţile cetăţii, a întâlnit pe Domnul. „Unde Te duci, Doamne?" L-a întrebat Petru. Domnul i-a răspuns: „Mă duc la Roma, ca să fiu răstignit din nou." Petru a văzut în aceste cuvinte o mustrare şi s-a înapoiat în cetate. Aceasta poate să fi fost o viziune sau o întâmplare închipuită păstrată de tradiţie. Oricum ar fi, ştim că Domnul zisese lui Petru, după învierea Sa: „Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâ­ni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti." Iar evanghelistul adaugă: „A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va slăvi Petru pe Dumnezeu" (Ioan 21:18-19). Se crede că Petru a fost răstignit. Se povesteşte că, pe când îl duceau să fie chinuit, a cerut, ca o favoare pentru el, să fie răstignit cu capul în jos, nesocotindu-se vrednic să sufere în felul cum a suferit Domnul său. Cererea i-a fost îndeplinită. Data exactă a morţii lui, ca şi cea a lui Pavel, nu e cunoscută; trebuie să fi fost anul 67 sau 68 după Cristos.

Vom spune mai departe câteva cuvinte şi despre ceilalţi apostoli. Deocamdată vom vedea cele dintâi suferinţe pe care le-au îndurat creştinii, în general, din partea păgânilor.

<<< CUPRINS